Ilișua este un sat din comuna Uriu (jud. Bistrița-Năsăud), situat în Transilvania. Castrul roman Arcobadara este localizat la sud-est de satul amintit, pe o terasă înaltă a râului Ilișua, pe platoul Măgura, la o distanță de patru kilometri nord de râul Someșul Mare. Aici romanii au construit un castru, dar și o mină de sare, exploatând bogățiile zonei. Pietrele castrului au constituit în timp o parte din materialul folosit la construirea castelului Bethlen în secolul al XVIII-lea. Castrul roman existent aici este unul auziliar, construit la început cu palisadă și val de pământ, iar apoi din ziduri de piatră și în care au fost campate Legiunea a XIII-a Gemina, Cohorta a II-a Britannica și Ala I Tungrorum Frontaniana (unitate de cavalerie). Dimensiunile și suprafața împrejmuite de zidul de piatră sunt de 182X182 m2 (3,3 ha), iar dimensiunile și suprafața palisadei și a valului de pământ sunt de 140 X 135 m2 (1,8 ha). El făcea parte din sistemul de apărare a Daciei Porolissensis, având legătură directă cu castrul Samus, aflat la Gherla (jud. Cluj). Macheta acestui castru formează elementul central al sălii din Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud din Bistrița. Tot o unitate de infanterie care avea în componenţa sa şi călăreţi a fost alocată și în vecinătate, la castrul de la Orheiu Bistriței: „Cohors I Hispanorum miliaria”.
În urma cuceririi Daciei de către romani, în anul 106 d. Hr., regiunea a intrat în componența provinciei romane Dacia, ulterior, în urma reorganizării din vremea împăratului Hadrian, în cea a Daciei Porolissensis. Limes-ul nord-estic al provinciei urma traseul dealurilor submontane ale Carpaților nordici și orientali având în castrele romane de la Ilișua, Livezile și Orheiu Bistriței centrele sistemului de apărare ale acestui sector al graniței. Pe lângă rolul lor militar, de apărare ale sectoarelor de graniță, acestea au devenit importante centre administrative și economice, adevărate focare de romanitate și civilizație, în jurul cărora s-au constituit rețele de așezări care asigurau hrana și echiparea trupelor. Așezări daco-romane au fost cercetate în zonă la Archiud, Ocnița, Vermeș, Stupini, Bistrița și în toate, alături de obiecte de factură romană, continuă să fie întrebuințate vase de factură locală, dacică (cățui, borcane, fructiere). Între numeroasele artefacte expuse se găsesc unelte și ustensile care atestă diversele ocupații în care populația a fost antrenată: agricultură, meșteșuguri, comerț ca și intensele legături cu centre de producție din provincie și din imperiu.
Numărul mare al pieselor de armament, de echipament militar și de harnașament, provenind cu preponderență din castrele auxiliare de la Ilișua și Orheiu Bistriței dau seama despre tehnica militară și forța trupelor staționate. Varietatea pieselor de podoabă, instrumentarul casnic sau cel legat de cultura scrisă ori de medicină ca și obiectele de cult atrag atenția asupra modului în care civilizația romană a cucerit spațiul provinciei, similar proceselor derulate în alte părți ale Imperiului. Dar ei, romanii, au adus civilizația pentru ei, iar pentru daci și geți au adus tăișul sabiei. După ce atacau și cucereau un teritoriu, se apucau de construit centre fortificate în care cantonau trupe de apărare și făceau și drumuri pentru a crea un acces mai facil și sigur. Odată câștigată o zonă, aceasta era inclusă Imperiului, cu crearea tuturor sistemele necesare, de apărare și exploatare a victoriei militare la maximum. Lupta susținută a dacilor liberi timp de sute de ani avea să distrugă în timp, ca picătura chinezească, sistemul inepugnabil de apărare creat de marele imperiu roman, ce se dorea veșnic și de neînvins. Aproape imediat după cucerirea Regatului Dac, între anii 101 şi 106 și construirea unei adevărate rețele de fortificații și drumuri (peste 166 de castre romane descoperite pe teritoriul actual al României), marea retragere a armatelor romane a început după ce împăratului Traian nu se mai afla la conducere. Conflictele cu geţii sarmaţi de la începutul domniei împăratului Hadrian (117-118) face ca armata romană să se retragă din spaţiul actual al Munteniei, după nici 15 ani de ocupație. Astfel, începând cu zona Buzăului și cu castrele romane ce asigurau drumul de acces de pe Valea Teleajenului către zona Braşovului, de la Drajna, Mălăieşti, Târgşor, precum şi altele de pe teritoriul provinciei nou create, au fost abandonate.
După o aşa investiţie a Imperiului, părăsirea acestor castre şi a tuturor utilităţilor create aici dovedeşte forţa de impact cu care au lovit geţii sarmaţi, lovitură care a dus la eliberarea întregii zone a Munteniei. Romanii s-au retras pe aliniamentul Rucăr – Bran, apoi pe Valea Oltului, iar apoi de tot, peste Dunăre, iar dacii și aliații lor i-au urmărit în timp până la porțile Romei și dincolo de ele, până la căderea marelui imperiu hulpav, ce ajunsese să poarte – ironia istoriei – numele de Dacia, în timpul regelui de sorginte dacică Galeriu. Asta ar trebui să studiem când cercetăm urmele castrelor romane; cât de mult și-au dorit romanii acest pământ și ce au primit în schimb din partea nemuritorilor!
Lasă un răspuns