Având noi, cei din generaţiile de azi ale României, marele privilegiu de a trăi Centenarul Marii Uniri, unul dintre momentele memorabile din istoria neamului nostru, ar trebui să ne aduce mereu aminte de cuvintele rostite, în urmă cu o sută de ani, de marele patriot Valeriu Branişte: „Nu este al doilea popor în bătrâna Europă a cărui istorie să se constituie din atâtea minuni. Astăzi se înfăptuieşte cea mai mare din toate aceste minuni: Unirea politică a tuturor românilor”.
Era măreaţa zi de 1 Decmebrie 1918, la Alba Iulia. Era ora astrală a românilor! Neamul românesc îşi făurea viitorul! Iar acesta nu putea fi altul decât cel al unităţii naţionale, într-o Românie a tuturor românilor. Această dorinţă a străbătut istoria noastră, generaţii întregi au crezut în ea şi au murit cu credinţa că ea se va înfătui. Iar în cele din urmă s-a înfăptuit, prin jertfa de sânge pe care românii au făcut-o în marile bătălii de la Jiu şi Olt, de la Argeş şi Neajlov, de la Siret şi Mărăşti, de la Oituz şi Mărăşeşti, în care s-au înscris fapte de eroism fără seamăn în timpul Războiului de Întregire a Neamului.
Pentru înfătuirea acestui „vis neîmplinit” de jalea căruia ,,ne-au răposat şi moşii, şi părinţii…,”(Goga), spre cinstea lor, au fost implicaţi şi românii harghiteni. Unii dintre ei au participat direct, alături de Armata română, în luptele pentru eliberarea Ardealului, încă din primele zile ale intrării României în război. Între ei căpitanul Octavian C. Tăslăuanu, fiul preotului Ioan Tăslăuanu din Bilbor. Mobilizat în armata austro-ungară, încă din 1914, ca ofiţer, a participat pe frontul din Galiţia, împotriva ruşilor, unde românii ardeleni au fost trimişi cu miile în primele linii „sub steagu-mpăratului, la pierderea capului”. Au fost atât de mulţi încât se părea că „Ardealul întreg s-a mutat în Galiţia”. Au rămas să putrezească acolo, răpuşi de tifos, de foame şi de ger, dar şi de gloanţele ruşilor.
După trei luni, Octavian C. Tăslăuanu a reuşit să dezerteze, să treacă munţii în România şi să se încadreze voluntar în Armata română, ajungând să conducă biroul de informaţii al Corpului IV Armată Oneşti, sub comanda generalului-erou Eremia Grigorescu. Astfel a fost martor al marilor bătălii purtate de Armata română în vara anului 1917 la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Au fost momentele de mare cumpănă pentru soarta Ţării şi a poporului român. „Această armată era singura noastră nădejde, căci în ruşi de la început n-aveam nicio încredere, Ruşii se puteau retage pe Prut, pe Nistru, chiar şi mai departe, dar noi unde era să ne ducem dacă perdeam Moldova? Conştiinţa că treimea de ţară ce ne-a mai rămas trebuie apărată până la ultima picătură de sânge trăia vie de la comandanţii superiori până la cel din urmă soldat. Sunt cele mai cumplite zile din istoria noastră modernă. Trebuie să murim sau să învingem”!, scria Tăslăuanu.
Un alt participant direct la Războiul de Întregire a Neamului a fost protopopul greco-catolic Elie Câmpeanu. După absolvirea Seminarului de la Blaj, a fost trimis de mitropolitul Ioan Vancea la Subcetate-Mureş, ca învăţător şi preot. La puţin timp a fost numit viceprotopop şi apoi protopop al Districtului Giurgeului. În această calitate, Elie Câmpeanu a militat neobosit pentru drepturile românilor din Secuime şi pentru păstrarea fiinţei lor naţionale. A fost unul dintre protopopii care s-au ridicat hotărât împotriva subordonării bisericii greco-catolice din Transilvania Mitropoliei greco-catolice maghiare de la Hajdudorg (Ungaria), mijloc perfid de deznaţionalizare a românilor, în primul rând a celor din Secuime.
La Gheorgheni l-au prins evenimentele din 15 august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei. Nu a stat mult pe gânduri, şi-a luat toţi cei patru fii şi au trecut munţii, în Moldova, unde s-a pus la dispoziţia Armatei române.Generalul Gheorghe Mărdărescu l-a numit conferenţiar al Armatei de Nord, iar în 1917, administrator al Spitalelor militare din Piatra Neamţ şi de la Mănăstirea Bistriţa.
S-a reîntors în Gheorgheni în 1918, odată cu Armata română, fiind împuternicit de generalul Traian Moşoiu, comandantul Corpului IV Armată, să instaleze administraţia românească în Districtul Giurgeului. În 1919 a fost numit „paroh în Târgu Mureş şi protopop al Districtului Murăşului, vicariatul secuimii”. Pentru merite deosebite şi contribuţia sa la înfăptuirea marelui vis al unităţii naţionale, regele Ferdinand i-a acordat Ordinul ,,Crucea Regina Maria” clasa a II-a şi Ordinul „Ferdinand I” în grad de Cavaler. Toate aceste merite şi calităţi morale ale lui Elie Câmpeanu nu s-au ivit desigur din senin. Ele erau moştenite de la cei care i-au dat viaţă: bunicul său, Ioan Câmpeanu, executat de unguri în 1849, şi tatăl său, lănicer – deşi avea doar 18 ani! – în Legiunea a XII-a a lui Avram Iancu, condusă de Constantin Romanu-Vivu.
Chiar dacă nu a avut vreo tangenţă cu activitatea militară, nu pot să nu-l amintesc şi pe mitropolitul greco-catolic Alexandru Nicolescu, fiul cel mai ilustru al Tulgheşului, născut în 1882, profesor la Seminarul din Blaj, membru marcant al ASTREI. După Marea Unire, Consiliul Dirigent al Transilvaniei l-a numit „procurator” pe lângă Vatican. În 1922 Alexandru Nicolescu a fost ales episcop al Lugojului, iar după moartea mitroplitului Vasile Suciu a ajuns mitropolit al Blajului, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa din 1941.
Nu poate fi uitat nici Dumitru Gafton, cel care în 1906 a deschis prima şcoală românească în comuna Gălăuţaş. Ajuns deputat de Mureş, Gafton nu a uitat de locurile în care şi-a petrecut anii tinereţii, depunând o susţinută activitate pentru sprijinirea localităţilor româneşti de pe Mureşul Superior. Astfel a reuşit să împroprietărească comunele Corbu, Sărmaş şi Gălăuţaş cu importante suprafeţe de păduri şi păşuni montane. Prin contribuţia sa directă Gălăuţaşul a primit peste 3000 de iugăre de pădure în Munţii Giuregului.
Nu l-am uitat desigur pe cel care va deveni întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române şi al României, Elie Miron Cristea. Însă nu voi scrie nimic despre el. Actvitatea sa, pusă în slujba României, a poporului român şi a Bisericii sale străbune este cunoscută. Am scris o monografie de câteva sute de pagini, apărută în două ediţii(1998 şi 2008), după ce aproape 70 de ani nu s-a mai scris aproape nimic despre el. Voi scrie, în schimb, ceva despre nepotul său, arhiereul Dumitru(Emilian) Antal „cel mai înfocat propagandist al Unirii de pe Valea de Sus a Mureşului”
Dumitru (Emilian) Antal a fost unul dintre cei 12 copii ai familiei Dumitru şi Ileana (sora Patriarhului) Antal. A făcut o carieră preoţească strălucită, ajungând vicar patriarhal şi locţiitor de mitropolit al Sucevei şi Bucovinei. Evenimentele din toamna anului 1918, când Armata română a trecut pentru a două oară Carpaţii în Ardeal, l-au aflat la Budapesta, ca student şi preşedinte al Societăţii studenţeşti, „Petru Maior”, ca şi unchiul său, Elie Cristea. A părăsit însă capitala Ungariei, s-a întors pe meleagurile natale şi s-a pus la dispoziţia Consiliului Naţional Român din comitatul Mureş-Turda. Împreună cu av. Augustin Cheţan şi protopopul Vasile Duma a colindat toate localităţile din nordul oraşului Reghin, luând parte la organizarea sfaturilor şi gărzilor naţionale. „După ce mi-am îndeplinit misiunea la Reghin, în jurul datei de 20 noiembrie am ajuns la Topliţa, comuna mea natală, având de acum o bogată experienţă în munca de organizare a sfaturilor şi gărzilor naţionale”. La Topliţa adunarea de constituire a sfatului şi a gărzii naţionale s-a ţinut într-o zi de târg, pentru a participa cât mai mulţi locuitori. Apoi topliţenii s-au pregătit pentru primirea Armatei române. Aceasta „a intrat în Topliţa sub conducerea generalului Traian Moşoiu, însoţit de coloneii Gherescu şi Fotin, venind să ia în primire ceea ce noi am dezrobit şi unit. Aici oastea română a fost primită cu bucurie de nedescris şi cu lacrimi de fericire, iar tinerimea de acolo a organizat o petrecere în cistea fraţilor iubiţi şi trei zile au petrecut şi au jucat”. Între organizatori s-au numărat Dumitru (Emilian) Antal şi dr. Tit Liviu Tilea, cei care vor pleca apoi la Alba Iulia, ca delegaţi la Marea Adunare Naţională. Ei sunt singurii topliţei, alături de Elie Miron Cristea, pe atunci episcop al Caransebeşului, care au semnat actul Marii Uniri din 1 Decembrie 1918.
Lasă un răspuns