Arhiva zilnică: 30 mai 2018

„Zidiri” cu borhot de grofi în troace (de graniță) cu iz imperial…

Deși batjocura Budapestei este împinsă peste noi prin noi și noi „sfere” (economice, de influențe, de ingerințe, de presiune și viitor șantaj) noi tot batem pasul pe loc… „Pe loc”, vorba vine, pentru că, prin trădarea guvernanților și nepăsarea clasei politice neintrate în jocurile central-guvernamentale (și, oricum, nici formațiunile din zona parlamentară nu se agită…), în realitate, suntem împinși în spate, dați la o parte și curând alungați cu forța dacă vom cuteza a mai fi pe aici… Se fac mișmașuri „în coasta noastră”, geografic, dar, ca sfere strategice, de influență, de acțiune, ele sunt cu mult în trupul țării noastre, prin presiuni uriașe, și nu doar șicanări și deranjuri trecătoare, zidind ziua de mâine în borhotul de grofi din troacele cu iz imperial… Și chiar dacă suntem puși (din nou) în jugul de iobagi ai propriilor pământuri, resurse, destine economice de către veneticii dinspre aceste titulaturi de false blazoane, rescrise pe clădirile noastre cu litere de sute și milenii de ani adăugate în procesul de falsificarea a istorie lor, pentru a ne sufoca și înlătura din vatra noastră, guvernanții tac… Și o fac deja cu mult dincolo de trădarea de iude și frustrările de urmași ai unor tâlhari în slujba grofilor din alte vremuri de grele încercări pentru noi…

Și nu ne surprinde, de fel, nu-i așa?!, că numai în „coasta” noastră își permite Budapesta astfel de mârlănii de ocupant… Și lângă nici un alt vecin statal nu ar îndrăzni să deschidă exploatări ale gazelor de șist… Și nu doar pentru că oricum nu ar avea ce gaze să „fractureze” din pământurile ungurești de pustă stearpă încât să se justifice costurile (de exploatare, dar și de mediu) ale unor asemenea aberații tehnologice într-o Europă care s-a „declasat” din sfera combustibililor fosili, ci pentru că nu i-ar folosi un asemenea tertip cu iz de poker lângă ceilalți vecini ai ei… Doar lângă noi… Unde orice este permis, nu?!… Inclusiv folosirea noastră ca următor mijloc de șantaj a Europei care a cam scos Budapesta din megaprofitul cu gazele din Marea Neagră… Iar guvernanții tac… De fapt, trădătorii… Pentru că, da!, mai poți „scoate” guvernanții din mișmașurile trădării, dar nu și trădarea din guvernanți!… Și tac, deși anunțul inițierii de către Budapesta a unei exploatări de gaze de șist, la nici măcar zece kilometri de granița noastră, ar fi trebuit să-i scuture… Dacă nu pentru interesul țării, măcar pentru faptul că sunt luați „de proști” (ceea ce, oricum nu-i departe de adevăr!), dar și de… vintre, de către, culmea!, adevărații vieri (cu grofi cu tot) ai Europei… Pentru că, dacă ar fi vorba în mod real de exploatarea gazelor de șist, ar fi nepermis să lași asemenea hrube instabile în pământ, mai ales într-o zonă de minimă excludere, ca vecinătate, cu un alt stat… Pentru că valurile de cutremure (inevitabile, chiar dacă mici) vor afecta așezările din zonă… Și ar constitui și un pericol pentru mediu prin posibila poluare a pânzelor freatice și apelor curgătoare… Or, de ce să accepți așa ceva fără să te ridici și să duci Budapesta în fața tribunalelor de mediu?! În fața unei UE, în fond, atât de drastică, întotdeauna, cu noi, pentru orice așchie de cărbune folosită, și nu doar la nivel industrial, ci inclusiv în gospodăriile românilor…

Și totuși, chiar dacă ar fi trebuit să luăm foc la anunțul acestei exploatări chiar lângă noi, totuși, nu din exploatarea în sine ar trebui să ne inflamăm!… Ci din felul pervers în care suntem luați pe post de cărți de „bluf” pe mâna trișorilor de barbut de la Budapesta (și ai lăuzelor lor de la noi)… Pentru că este puțin probabil ca Ungaria să riște să-și polueze propriul teritoriu, ori să creeze un risc seismic de lungă durată, chiar dacă de mică intensitate, în zonele sale locuite și, mai ales, oricum deja atât de aproape de a deveni pustii (demografic)…

De fapt, se pregătesc „cărțile” pentru următorul șantaj al Budapestei la adresa UE… Acela în care, aproape „declasată” din profitul tranzitului cu gazele noastre din Marea Neagră (cel puțin la dimensiunea la care visa), Budapesta pregătește o poziție tranșantă față de UE… Aceea în care va condiționa nedeschiderea unei exploatări ce ar deranja rău imaginea unei Europe verzi, de primirea gazelor noastre din Marea Neagră… Negociind ea pe resursele noastre… Pentru că, într-un Schengen atât de folositor Ungariei, Europa nu ar putea controla cum se plimbă mașinile de „cracare” și exploatare „pe lângă” frontiera cu noi… Or, chiar dacă este vorba de o exploatare pe propriul teritoriu, unde este suverană, în fapt, ar afecta nu doar subsolul țării noastre, ci și posibilele pânze freatice și cursuri de ape de interes pentru Europa… Căci, o exploatare „de șist” nu ține cont de liniile de demarcație de la suprafață!… Iar Budapesta ar fi gata să renunțe la astfel de exploatări, dar nu de dragul verzilor de la Bruxelles, ci pentru cotele potrivite din gazul nostru…

Un șantaj la care Europa va răspunde pe măsura intereselor ei, nu ale protejării noastre… Mai ales din perspectiva dreptului internațional și al tribunalelor comerciale în care ar trebui să se judece astfel de potlogării… Iar ungurilor le va merge șantajul, Europa având și exemplul tupeului ucrainean de a se întinde, în lărgire canalului Bîstroe, cu mult dincolo de recomandările de mediu… Și de afectare a cursurilor de apă… Asta dacă tot ne întrebăm de ce suntem tot mai secați de apele noastre… Cândva ale noastre, dar ajunse, prin fel și fel de amenajări, și, mai ales, „deamenajări” ale unor lucrări, a fi captate, capturate, furate de state ce ne storc de vii…


Trădare naționala sau prostie? România va mai exista în următorii 30 de ani?

La data de 30 ianuarie 2025, o serie de Planuri-cadru au fost puse în dezbatere publică de către Ministerul Educației, pe platforma „edupedu.ro”, cu privire la reducerea sau eliminarea numărului de ore acordate disciplinei istoria romanilor. Cât de adevărat este ca Istoria, la clasele a XI -a și XII-a, va fi înlocuita obligatoriu cu „Istoria comunismului” și „Istoria Holocaustului”? Propunerile pentru noile planuri-cadru de liceu obligă la măsuri urgente! Dezinteresul decidenților politici față de studierea istoriei, dar și față de identitatea națională și protecția dovezilor istorice, reprezintă dovada unei combinații de incompetență, corupție și influențe externe? Vreau să cred că nu, cu atât mai mult cu cat ministrul Educației Daniel David „respinge acuzațiile privind marginalizarea Istoriei” apreciind ca „patriotismul și românismul sunt unele din valorile centrale”! Cât de adevărat este că România riscă să-și piardă moștenirea culturală și locul în istorie, devenind într-un viitor apropiat doar o simplă „regiune” subordonata intereselor străine?Situația a devenit îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât direcția în care ne îndreptăm ridică multiple semne de întrebare. Adevărul istoric nu poate fi ascuns la nesfârșit după ușă! Distinsul Academician Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, sintetizează într-un mod admirabil realitatea în care trăim, o asemenea preocupare fiind evidenta si la doamna academician Sabina Ispas, un om excepțional, cu o forță rar întâlnită, cu dragoste față de țara, dar și cu un spirit vizionar în înțelegerea Noii Ordini Mondiale! „Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme, preciza academicianul Ioan Aurel Pop, este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc”!

În condițiile în care „marionetele” sunt tot mai mult căutate și promovate în cercul puterii, cum consolidăm unitatea românilor fără conștiință naționala? Recentul scandal internațional, respectiv furtul din Muzeul Drents din Assen, Olanda, unde au fost sustrase artefacte din tezaurul dacic al României, este un caz extrem de grav, cu implicații majore în domeniul securității patrimoniului cultural, al criminalității organizate și al diplomației internaționale. Pe 31 ianuarie 2025, persoane necunoscute au pătruns în muzeu după ce au provocat o explozie controlată pentru a sparge un perete al clădirii. Acest mod de operare arată că furtul a fost bine planificat, cel mai probabil de o grupare specializată în furturi de obiecte de artă. Acest furt, asociat cu amintitele „propuneri pentru noile planuri-cadru de liceu” cu privire la intenţia îndepărtării sau reducerii orelor pentru disciplina istoria românilor din programele școlare, dar și a limbii latine obligă la profunda reflecţie!

Dacă eliminarea istoriei naționale din școli poate fi atât rezultatul prostiei sau al unei trădări deliberate, pe cine deranjează cunoaşterea limbii latine? Societatea de Studii Clasice din România (S.C.C.R.), a atras atenţia, în repetate rânduri, ca: „nu există o altă țară a Uniunii Europene în care elevii să nu aibă posibilitatea de a alege limba latină printre probele opționale la Bacalaureat. Țări fruntașe în clasamentul PISA, precum Polonia, încep să ofere limba latină drept a doua limbă străină, începând cu clasa a VII-a din gimnaziu, înțelegând contribuția uriașă adusă de această disciplină la combaterea analfabetismului funcțional”. În aceste condiţii, cine răspunde pentru interminabilul atac asupra identităţii naţionale a românilor? Indiferent de cauză, efectul este același. România de mâine poate însemna o generație de tineri fără repere istorice și culturale, ușor de influențat. Cum poate fi păstrată identitatea naţională in absenta „memoriei colective” si a unor dovezi ale continuităţii, cu o valoare incontestabilă? Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents din Assen se afla în cercetarea autorităţilor olandeze. Pierderea celor trei braţări dacice și a coifului de aur de la Coţofăneşti, descoperit în urma cu 100 de ani de câtiva copii aflaţi cu vitele la păscut, înseamnă o ruptură ireparabilă în moștenirea istorică a poporului român și o pata neagra aşezată pe fața României! „Fiecare dintre cele trei brățări dacice furate cântărea între 700 de grame și 1,2 kilograme de aur. Acestea erau asigurate pentru sume cuprinse între 450.000 și 500.000 de euro” („Open Sources” – adevărul.ro). Coiful de aur de la Coţofăneşti, cu o greutate de circa 800 de grame, a fost evaluat la mai mult de 4 milioane de euro. Întreaga colecţie expusa în muzeu cu numele „Dacia-Regatul Aurului și Argintului” număra 650 de artefacte, cu valoare de asigurare de peste 30 milioane euro! Ce înseamnă aceasta sumă față de importanța acestor artefacte în dovedirea continuității geto-dace atacata de istoriografia maghiară? Cine are interesul să spună că „timp de 1.000 de ani, de la momentul retragerii Aureliene din 271 și până în secolul al XIII-lea, izvoarele istorice nu dau nicio informație asupra romanilor din actualul teritoriu”?

Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents din Olanda ridică întrebări serioase despre competența și eficiența autorităților române în protejarea patrimoniului național. Deși jaful a avut loc pe teritoriu olandez, România are o responsabilitate majoră, având în vedere că artefactele furate fac parte din moștenirea sa istorică. Cum poate fi explicat faptul că deși piesele furate aveau o valoare greu de estimat, autoritățile române nu au insistat asupra unor măsuri suplimentare de securitate înainte de expoziție? Să fie o întâmplare că în alte cazuri internaționale, alte țări au cerut garanții de securitate stricte pentru tezaurele expuse în afară țării, în timp ce România nu pare să fi făcut acest lucru? Deși România este una dintre țările cele mai afectate de traficul de obiecte arheologice, de ce autoritățile nu au un mecanism eficient de prevenire și combatere împotriva grupărilor de crimă organizată specializate în furturi de artefacte?

Cine poate să îşi mai aducă aminte că prima Lege abrogată, după 1989, a fost „Legea patrimoniului”? Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional a fost abrogată la 6 februarie 1990 prin Decretul-Lege nr. 90, fiind înlocuită după 10 ani, de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional! Ce au învăţat autorităţile din traficul celor 22 de brățări dacice din Sarmizegetusa, intens mediatizat în 2007, ajunse pe piaţa neagră a antichităţilor, din care au fost recuperate 13 brăţări? Furtul tezaurului dacic din Muzeul Drents nu este doar un act de criminalitate internațională, ci și o dovadă clară a incompetenței autorităților române în protejarea moștenirii naționale. În condiţiile în care istoria este furată bucată cu bucată, cine are interesul să şteargă identitatea naţională păstrata în memoria colectivă?

Eliminarea sau reducerea numărului de ore alocate disciplinei istoria românilor din programele școlare este o problemă complexă, care poate fi privită din mai multe perspective: politică, ideologică, educațională și identitară. În România, că și în alte țări, acest proces generează controverse majore, iar motivele pot varia de la decizii greșite din ignoranță la intenții deliberate de a slăbi identitatea națională.

Tot mai mult se vorbeşte despre „patriotismul dual”, despre tendințele globaliste și despre „corectitudinea politică”, cu accent pe istoria europeană, în detrimentul istoriei naţionale! Să fie această perspectivă justificarea legitimă prin care un „ales” din Vestul României a procedat la desfiinţare a 28 de statui dedicate unor eroi din istoria României, de la regele Burebista, împăratul Traian, regele Decebal, cnezii români Menumorut și Gelu, domnitorul Mircea cel Bătrân, voievodul Iancu de Hunedoara, domnitorul Ștefan cel Mare, domnitorul Mihai Viteazul, conducătorul revoluţie de la 1821, Tudor Vladimirescu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și omul de stat și până la prim – ministrul Mihail Kogălniceanu? Cum poate fi explicat faptul că pe teritoriul oraşului Oradea, în timp ce statuia ecvestră a domnitorului Mihai Viteazul, din Piaţa Centrală, cunoscută drept „Piaţa Unirii”, a fost demontată și reconstruită, în 2024, în spatele Casei de Cultură, „după ce, timp de șase ani, a fost lăsată dezmembrată în bucăţi între bălării” („Open Sources”/napocanews.ro)? În ce temei istoric, autorităţile locale române au ridicat alte zece statui dedicate unor etnici maghiari? Potrivit sursei precizate, „cea mai marea statuie ecvestră a regelui Ungariei, Ladislau I (1077-1095) a fost instalată în Oradea! Este cea mai mare statuie (5,30 m + 3 m postamentul) din lume a acestui rege, pe care comunitatea maghiară îl consideră fondatorul orașului”.

După toate cele prezentate, să fie o simplă întâmplare faptul că în România există o presiune pentru a înlocui accentul pus pe istoria națională cu o perspectivă mai „universalistă”, care pune mai multă atenție pe istoria europeană sau mondială? De ce se spune că, prin propunerea de proiect cu privire la redimensionarea sau eliminarea orelor de istorie de la clasa a XI-a și a XII-a, elevii vor înțelege mai bine „contextul global”, când în realitate se rupe legătura tinerilor cu trecutul propriei națiuni? Politicile educaționale sunt adesea făcute de oameni care nu înțeleg importanța istoriei naționale sau care consideră că această „nu mai este relevantă” în lumea modernă. Dacă ar fi să aşezăm asemenea explicaţii pe „podiumul prostiei”, nu am face decât să reamintim semianalfabeţii funcţionali promovaţi pe funcţii de interes naţional! Dar, din perspectiva analizei de intelligence, a consideră că istoria „nu mai este relevanță”, nu este doar prostie, ci și un act de trădare și iresponsabilitate. Deși nu cred în „Teoria conspiraţiilor”, există preocupări conform cărora anumite influențe externe sau grupuri interne încearcă să dilueze identitatea națională a românilor pentru a-i face mai ușor de manipulat. La nivelul simţului comun, a omului obişnuit, se cunoaşte că o populație fără rădăcini istorice este mai puțîn unită și mai ușor de controlat! Dar ce facem când la nivelul decidenţilor politici identitatea naţională este atacată sistematic prin nesfârşite „experimente” cu pretenţii de proiecte educaţionale și cu aprecieri cutremurătoare de tipul : „nu este importantă stabilitatea internă a României! Mai important este să ne orientăm spre valorile europene”?

În mod cert, România nu poate fi un stat izolat, importantă unor relaţii de „bună vecinătate” cu țările din Uniunea Europeană, după „modelul” oferit de premierul maghiar Victor Orban, fiind esenţiale pentru supravieţuirea noastră! Dilema rămasa fără răspuns, cel puțîn la nivel personal, vine din „semianalfabetismul funcţional” care promovează manipularea la rang de adevăr! De ce România trebuie să îşi şteargă propria identitate naţională și să se subordoneze „patriotismului dual”, în condiţiile în care țări puternice, precum: Marea Britanice, Germania, Franţa, Spania etc îşi îndeplinesc, înainte de toate, datoria fără de propria țară? În aceste condiţii, cum poate fi explicat, dacă poate fi explicat, „miracolul maghiar” in promovarea intereselor Ungariei, printr-un joc politic dur, dar si subtil pe axa : SUA, Uniunea Europeana, China, Turcia si, nu un ultimul rand Rusia? Lipsa interesului pentru viitorul romanilor este din ce in ce mai evident, cu atât mai mult cu cat „Constituţia României” este răstălmăcita si lovita, in mod nedrept, de personaje dubioase cocotate in „copacii puterii”! Ce mai înseamnă art.1, alin.1, din „Constituţia României” potrivit căruia „Romania este stat naţional, suveran si independent, unitar si indivizibil”, in condiţiile in care „a fi patriot„ este taxat cu rea credinţă drept „naţionalism extrem” si „atitudine antieuropeană”? Cat de periclos este sa te declari astazi patriot? De ce „a fi suveran” reprezintă dovada unei atitudini noneuropene, deși Dictionarul Explicativ al Limbii romane (DEX), definește „Suveranitate” drept „calitatea de a fi suveran, de a dispune de soarta, de actele sau de interesele sale; autoritatea cea mai înaltă, putere supremă”?

Un popor fără istorie devine un popor fără identitate și fără rezistență. Nicolae Iorga, om politic si un admirabil istoric, atrăgea atenţia ca „un popor care nu îşi cunoaşte trecutul este un popor condamnat să îl repete”! Considerând îndemnul spre cunoaştere oferit de Nicolae Iorga, cu forţa unui testament, ce am învăţat din greşeli? Considerând evenimentele din ultimii ani, ambele variante sunt valabile, dar trădarea este mai condamnabilă decât prostia. Dacă este vorba de prostie, se poate spune că avem decidenți incompetenți, care nu înțeleg că fără istorie, o națiune își pierde identitatea și viitorul. Dar daca este vorba de trădare, atunci avem o problemă farte gravă: cineva își dorește ca românii să nu-și mai cunoască eroii naționali, luptele pentru independență și valorile care i-au definit de-a lungul timpului.

România are nevoie de unitate naţională! De ce este importantă istoria națională? Înainte de toate, istoria formează identitatea și coeziunea națională! Un popor care își cunoaște istoria este mai unit și mai conștient de drepturile și valorile sale. Cât de adevărat este ca intențiile de a fi reduse și chiar eliminate orele de istorie și de limba latină sunt parte a unui fenomen mai amplu, respectiv degradarea sistemului de învățământ, care produce generații tot mai slab informate, fără gândire critică? Distinsul profesor Manea Mihai, doctor in istorie, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Istorie din România, invită la cunoaşterea, curajul domniei sale nefiind subordonat intereselor politice!

În noile proiecte, disciplina istorie înregistrează un recul absolut semnificativ. La filiera teoretică, real și uman, clasele IX-X, are alocate 1-2 ore, dar, la unele profiluri și filiere (tehnic, tehnologic) la clasa XI-XII, dispare total. În schimb se menționează că la clasele XI-XII se mențin cursurile „Istoria Evreilor”, „Istoria Holocaustului și respectiv, „Istoria Comunismului”, prevăzute în Legea Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023. Și, pentru ca lucrurile să se complice și mai mult, este menționat la paginile 26, 29, 37, 48 din proiectul publicat de M.E.C. că se va discuta „în viitor statutul de disciplină vs. unități de învățare explicit definite; disciplina se va studia și în contextul istoric mai general”. Să iei o disciplină de sine stătătoare, să o tai în unități de învățare și apoi, să o dizolvi în alte discipline – aprecia distinsul profesor Mihai Manea -, mi se pare ceva de nedescris. La clasele XI-XII elevii nu vor mai studia istoria, ci de fapt, cele două „discipline” menționate mai sus, în „contexte largi”. Practic, la clasa a XII-a, elevul nu mai poate parcurge istoria națională, ci doar cea rezultată din Istoria Comunismului. Cum va arăta în aceste condiții modelul disciplinei istorie la liceu?

Cum se vor putea păstra în doar doi ani școlari cele mai de seamă jaloane ale civilizației umane? Cum vor putea face față cadrele didactice? La clasa a XII-a, elevul nu mai poate parcurge istoria națională, ci doar cea rezultată din așa numita „Istoria Comunismului”. Cum se vor putea păstra în doar doi ani școlari cele mai de seamă jaloane ale civilizației umane, întreaba distinsul profesor Mihai Manea, apreciat de zeci de generatii de elevi? De ce, după 35 de ani de speranţe spulberate, prin minciuna si manipulare, astăzi suntem tot mai aproape de distrugerea identității naționale? Lipsa interesului autorităților române pentru identitatea națională și dovezile vechimii istorice poate fi explicată printr-un amestec de teama, de incompetență, corupție,” globalism ideologic “, dar si prin lipsa unei viziuni strategice pentru patrimoniul cultural. Întărirea ideii că „România nu are un loc bine definit în istorie” devine deja o preocupare constanta din partea celor care tânjesc la „Transilvania”, dar si la resursele naturale ale tarii, cate mai sunt!

Nu o singura data, romanii nevoiţi sa plece din tara la munca in străinătate au fost numiţi „sclavii Europei”, iar Romania a fost prezentata ca o tara ingenuchiata la portile fostelor imperii! Cine are interesul sa transforme România într-un „stat de la marginea Europei”, in condiţiile in care România se afla asezata chiar in inima Europei? Din evenimentele din ultimele decenii, am invatat ca nimic nu este intamplator! Distrugerea patriotismului și a coeziunii sociale sa fie deja misiunea primita de „trubadurii” arvuniţi la Cancelariile Europene? Cum este posibil sa amintim ca România este o tara „Binecuvântată de Dumnezeu”, cu un patrimoniu cultural și istoric excepțional, dar lasat aproape de izbeliste, ambitiile politice si „batalia pentru ciolan” fiind cu mult mai importante decât grija pentru protejarea indentitatii nationale? „Cele patru obiecte de tezaur furate din muzeul olandez nu sunt singurele piese de valoare care au dispărut din patrimoniul României. Poliţia română caută în prezent aproape 1.000 de obiecte de mare valoare” („Open Sources”/ tvrinfo.ro). Piața neagră a antichităților este o afacere profitabilă, cu venituri care pot ajunge la 6 miliarde de dolari! In aceste condiţii, cum poate fi interpretată lipsa unor măsuri eficiente cu privire la protejarea patrimoniului naţional sau incompetența oamenilor politici cu funcții guvernamentale sau indiferența acestora în respectarea și aplicarea Legii??

Academia Româna trebuie să vegheze cu mai multa forță asupra păstrării identităţii naţionale, cu atat mai mult cu cât distinsul Academician Ion Aurel Pop declara recent: „Rolul inițial al Academiei Române, stabilit sub Alexandru Ioan Cuza și oficializat prin crearea «Societății Literare», nu s-a schimbat niciodată. Și azi, Academia apără identitatea românească prin limbă, literatură și istorie și așa va fi în veacul vecilor”. Speranța nu se stinge niciodată! Reintroducerea istoriei naționale ca prioritate în educație, cu accent pe identitatea românească trebuie să trezească mintea ameţită de putere a unora dintre decidenţii politici, chiar daca ne aflam deja trecut de ceasul al XII-lea. Dacă autoritatile nu iau măsuri urgent, riscăm să devenim un popor fără trecut și, în cele din urmă, fără viitor. Aude cineva? Pe cine mai interesează România normală? Ce lăsăm copiiilor noștri? Demersul meu nu este singular! Atitudinea domnului profesor Mihai Manea, dar și preocuparea domnului Academician Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române demonstrează că trebuie să încerce orice încercare de subminare a identitîții naționale! Un argument puternic în aces sens vine și din partea Facultatatii de Istorie a Universităţii din Bucureşti care îşi exprimă public„dezacordul profund” faţă de propunerile de modificare a planurilor-cadru, în special în ceea ce priveşte reducerea drastică a orelor alocate disciplinei „Istorie”, atragant totodata atentia ca „Planul-cadru propus de Ministerul Educaţiei afectează şi mecanismele formării identitare”. Pericolul devine iminent pentru viitorul nostru, cu atât mai mult cu cât „eliminarea istoriei ca materie obligatorie la Bacalaureat pentru profilul umanist, specializarea Filologie, este „o decizie absolut surprinzătoare” şi care va avea multiple consecinţe negative”. Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti apreciază: „aceste modificări vor avea un impact negativ asupra formării civice a tinerilor, asupra dezvoltării gândirii critice şi consolidării unei societăţi democratice responsabile. De asemenea, vor adânci unele dintre cele mai grave fenomene care deja afectează societatea: abandonarea gândirii raţionale, vulnerabilitatea în faţa pseudo-ştiinţei, succesul teoriilor xenofobe şi conspiraţioniste”. De fapt, de ce disciplina Istoria romanilor este inlocuita, obligatoriu, cu Istoria comunismului si Istoria Holocaustului? Apelul la neuitare este necesar, cu atât mai mult cu cât abuzurile și ororile săvârșite nu trebuie să se mai repete, dar cine dorește activarea mecanismelor psihologice și dezvoltarea unui sentiment de rușine si de vinovație la tânara generație care reprezintă „România de mâine”? Să ne amintim ce spunea omul de stat, savant și scriitor roman Marcus Tullius Cicero în urmă cu circa 2050 de ani: „O națiune poate supraviețui nebuniilor proprii și chiar ambiției, dar nu poate supraviețui trădărilor din interior”.

România, încotro?


„Nu poate fi pace fără înțelegere”…

Aceste cuvinte înțelepte aparțin marelui filosof Seneca, sau cum spune Albert Camus: „Pacea este singura luptă care merită să fie purtată.” Dar mulți lideri importanți spun altceva. Trebuie să sporim pregătirile pentru război, afirmă secretarul general Rutte, care solicită cheltuieli mai mari pentru armament. El a fost criticat pentru intențiile de a livra arme în Ucraina, se spune că NATO are un buget militar de zece ori mai mare decât Rusia. Este nevoie de acțiuni pentru a preveni un război major. Secretarul general Mark Rutte subliniază necesitatea de a cheltui mai mulți bani pentru armament și pregătirea de război. Ei nu recunosc că trebuie să ne concentrăm pe prevenirea conflictelor în Europa. Războiul este o amenințare reală, iar liderii europeni trebuie să colaboreze pentru a evita escaladarea conflictelor. Diplomația și dialogul sunt esențiale pentru menținerea păcii. Această diferență de resurse poate influența echilibrul de putere global. Critica față de politica militară actuală sugerează că pregătirea pentru război nu este soluția. Trebuie să ne gândim la soluții pașnice și dezvoltarea sustenabilă. Dar cum să facem aceasta, cum…? Viața omului parcă nu mai contează, contează doar marii oameni de căpătuială ai omenirii, ei dictează viața și moartea. Dar ce ne spune domnul Robert Kennedy Jr. „Există trei corporații uriașe: BlackRock, State Street și Vanguard”. „Acum s-au decis să cumpere fiecare casă din America… Practic încearcă să cumpere totul”. „Larry Fink, CEO-ul BlackRock, face parte din consiliul Forumului Economic Mondial și au spus că își doresc această resetare mare, adică nu veți deține nimic și veți fi fericiți.” „Și pentru că au un card bancar uriaș… copiii tăi nu au șansa să cumpere acea casă, pentru că nu pot depăși BlackRock”.

Ziarul american The New York Sun lansează o bombă în exclusivitate, afirmând că trimisul special al lui Trump, Richard Grenell, sugerează că administrația Biden, nu Rusia, a încercat să încline balanța în alegerile recente din România. Acuzația vine pe fondul examinării de către Casa Albă a afacerilor diplomatice ale administrației Biden în străinătate… De ce am fost noi convinși că a fost altceva? Mă gândeam ce mai înseamnă încrederea, în cine să mai avem încredere? „Locuitorii unui bloc din Sibiu au refuzat reabilitarea termică prin PNRR pentru că pereții exteriori ai apartamentelor „nu vor mai fi ai noștri, ci ai UE”. Situația a fost relatată de jurnaliștii de la Turnul Statutului. Ei spun că unii dintre locatari au avut îndoieli în ceea ce privește scopul final al proiectului, sugerând că acesta nu ar fi cel de renovare energetică în vederea reducerii consumului de energie și, implicit, protejarea mediului, ci acapararea proprietății de către structuri suprastatale.

„Trebuie să știm care este avantajul nostru, ca să nu ne trezim că au și ei cotă parte din proprietățile noastre”, avertizează o locuitoare din bloc citată de publicația sibiană. Aceasta a mai spus că se teme că „după reabilitarea blocului, pereții nu vor mai fi ai noștri”. Au fost ani de discreditare voită a încrederii în orice, pandemia politică a distrus lumea. Încrederea și neîncrederea sunt concepte opuse, dar pot coexista în moduri complexe. Încrederea este credința fermă în fiabilitatea adevărului, abilitățile sau puterea cuiva sau a ceva. Implică un sentiment de siguranță și confort în relația cu acea persoană sau lucru. Neîncrederea este lipsa de încredere sau suspiciunea față de cineva sau ceva. Implică o îndoială cu privire la intențiile, onestitatea sau capacitățile cuiva. Poți avea încredere în cineva în anumite aspecte, dar să nu ai încredere în totalitate. De exemplu, poți avea încredere în un prieten că te va asculta, dar să nu ai încredere în el că va păstra un secret. Încrederea poate fi acordată inițial, dar poate fi pierdută sau diminuată dacă apar evenimente care o subminează. Poți avea încredere în cineva, dar să fii totuși precaut și să nu te expui complet vulnerabil. În relațiile apropiate, pot exista momente de încredere și momente de neîncredere, mai ales în urma unor conflicte sau trădări. În esență, încrederea și neîncrederea nu sunt întotdeauna stări absolute, ci pot fi grade diferite de certitudine sau incertitudine într-o relație sau situație. Deci încă o dată, în cine să mai avem încredere, am fost trădați…? Trădarea politică se referă la încălcarea încrederii sau loialității în contextul politicii. Poate lua mai multe forme, dar în esență implică acțiuni care subminează interesele sau principiile unui grup politic, partid, țară sau chiar ale electoratului.

Un politician care își schimbă partidul politic, mai ales dacă o face pentru avantaje personale sau fără a consulta electoratul, poate fi acuzat de trădare politică. Divulgarea de informații confidențiale către adversari politici sau către public, cu scopul de a dăuna unui partid sau unei țări, este o formă de trădare. Abuzul de putere în scopuri personale, cum ar fi luarea de mită sau favorizarea unor interese private, este o trădare a încrederii publice. Nerespectarea promisiunilor făcute în campania electorală poate fi considerată o formă de trădare a electoratului. În timp de război sau conflict, colaborarea cu forțele inamice este considerată cea mai gravă formă de trădare politică. Consecințele trădării politice pot fi grave, incluzând pierderea încrederii publice, sancțiuni legale, marginalizare politică și chiar violență.

Văd cum toată lumea s-a bucurat odată cu demisia fostului președinte, mă întrebam cum poți să fii demis când deja ești expirat, cu termenul de valabilitate trecut. Dar în sfârșit așa a spus dânsul, iar noi îl credem. Să fie pace!


Ana Herța – o reverie lirică a nostalgiei

Poeta clujeancă Ana Herța s-a afirmat în ultimul deceniu cu o impetuozitate de reținut de către confrați. Încă de la debutul liric, poeta a fost primită cu brațele deschise în lumea bună a poeziei românești ca o speranță, apoi, după al doilea volum de versuri publicat, ca o certitudine. Nu a fost deloc neglijată de critica literară. Poeta Ana Herța a revenit la sfârșitul anului trecut cu un nou volum de versuri, intitulat cu subînțelesuri telurice: „Poeme de lut”. Cartea a văzut lumina tiparului la editura Limes, fiind sugestiv ilustrat de Laura Poantă, cu frumoase și incitante crochiuri de imaginație rodnică, ce surprind expresia tainică/subtilă a versurilor. Poeziile Anei Herța, de-a lungul anilor, au fost preluate de reviste literare consacrate din provincie și Capitală, cu o febrilitate promoțională care a stimulat preajma. În același timp, poeta scrie și publică poezie pe rețelele de socializare consacrate, fapt ce o face și mai populară printre confrații mai tineri. Citind poeziile Anei Herța te cuprinde un acut sentiment al nostalgicului. Melancolia respiră ca o supapă paradigmatică dinspre un eu poetic care surprinde în mod plăcut cititorul. Poezia Anei Herța nu te lovește cu tonalități puternice, nu zgârie inima și urechea, precum poeziile unor confrați de generație, autoarea respectă un canon al cumințeniei „pământului liric al făgăduinței”, de care nu te poți rupe. Rădăcinile lirice sunt adânc înfipte în arhetip, într-o simbioză generațională clasică dintr-un trecut idilic spre un prezent inconfortabil și un viitor aproape de neînțeles. Așa că poeta nu bravează nici în prozodie, dar nici ca mesaj liric, preferând expresivități subtile/caline a unei metafore tandre și teandrice, chiar dacă uneori feminismul răzbate erotic cu putere printre versuri.

Volumul de versuri „Poeme de lut”, cu un titlu ce îmi amintește de „poemele lutnice” ale lui Dumitru Cerna, unde se pot descoperi/dezvălui aceleași similarități cristalizate ale tradiției ce miluiește și reconstruiește trecutul ca prezent – se bucură de două prezentări de excepție: Constantina Raveca Buleu, poate cea mai titrată critic literar de azi, și editorul scriitor Mircea Petean, care are dibăcia de a promova profesionist și comercial cărțile pe care le editează. Constantina Raveca Buleu subliniază cu acribie și măiestrie izvoarele subtitrate ale poeziei Anei Herța: ”…de o simbolistică apocaliptică personalizată, decantată histrionic in scene de o intensitate dramatică aparte, lirica autobiografică a Anei Herta se deschide înspre tonalitățile ritualice ale unei genealogii caligrafiate thanatic, în perimetrul căreia străbunii funcționează nu doar ca instanțe ale memoriei ale identității, ci ca mediatori soteriologici, cu profunde rădăcini mitologi(zant)e. Pe alte versante ale gândirii poetice a autoarei se profilează pregnant efervescența iubirii și evenimentului rural, pitoresc, evocat în narațiuni lirice expresive, cu personaje memorabile, concurate de instantanee citadine, decupate de un ochi sensibil la cromatica, textura și miresmele spațiilor traversate, supuse și ele unui permanent proces de simbolizare cu rezonante biografice. Volumul propune, pe ansamblu, o identitate spirituala profund reflexivă, ale cărei efecte translează în parabole și metafore frapante, irizate nu o dată de propensiuni ludice sau de instincte ritualizate, capabile să remodeleze intimitatea și traumele personale ale poetei in direcția unei taumaturgii lirice cu efect eliberator…”. Mircea Petean pare să creadă sincer că „s-au produs modificări in poezia de acum a Anei Herta. Iubirea nu mai e deloc idealizată, ci corporalizată, dulceața iubirii a devenit otrăvitoare, nimic nu mai e autentic, totul pare a fi de împrumut, pasiunea nu mai înnobilează, ci ucide cu forța unui cataclism, moartea e atotprezentă…”

Volumul „Poeme de lut” se citește ușor și plăcut, versurile te conduc într-o lume a arhetipului și transcendenței și te cufundă într-o lume a copilăriei ne-uitate și a unei adolescențe târzii și universale. Poeta reușește să spargă cu delicatețe gramatica unui modernism desuet și să-l transfigureze într-un trăirism febril, aproape blagian. Stilul – prozodia – respectă un expresionism neo-modern, refuzând cu delicatețe un post-modernism la modă, dar irelevant „poetic” astăzi. Lecturarea poeziilor Anei Herța m-a dus cu gândul la poezia anilor `90, sub semnul Martei Petreu, aceiași dorință de a deconstrui realul prin apelul la o memorie subiectivă care transfigurează percepția și preajma. În același mod exegetic, specific liricului feminin atins de candoare și intimitate, poezia autoarei amintește și de tandrețea expresivă a delicatei Flaviei Teoc. Poezia Anei Herța cucerește prin reflexivitate lirică și sublim, fără metafore puternice sau imagini tari ce pot afecta emoțional cititorul. Cultul copilăriei este totemic la Ana Herța. Poezia autoarei este de o expresivitate a inconștiutului totalizator, care produce o complicitate carnală între poet și cititor. Poeta surprinde cu un poem scurt, care este de fapt un memento-manifest al autoarei: „Tu ești poemul de lut/pe care îl scriam/cu bățul în spatele casei copilăriei mele” (Poemul de lut). Poeta și-a împărțit în două capitole/registru volumul de versuri, prima parte „Șotron” legată de motivele și temerile creșterii în pădurea de simboluri ale familiei și satului ancestral și „Tandrețuri”, unde meandrele maturizării sufletești și sexuale își pune amprenta în poezie, cu versuri cărnoase. (…) Lirica Anei Herța transmite o stare inițiatică de anamneză a unui trecut spatial familiar ce refuză intrinsic perspectiva unui urbanism fiduciar. Laitmotivul versurilor este recognoscibil într-o viziune spațială legată de matricea initial și inițiatică a sufletului mioritic. (Vezi poemul „Bunica”). Poezia Anei Herța reprezintă un „jurnal liric” al propriei maturizări, în care se vede prin ochii de păpușă ai copilăriei: „..m-am jucat de atunci trei decenii de-a v-ați ascunselea cu viața să mă pot/oglindi fără grijă/în ochii sticloși ai păpușilor din magazinele de jucării” (Păpușa cu rochiță roz). Poeta trăiește și trece, chiar și în modernitatea furibundă, prin arhetipul fermecat al copilăriei: …și cineva de peste văi va răspunde/pe aceeași bancă stau câteodată la sfat/cu toți bătrânii care nu au ieșit vreodată din sat/să vadă lumea/la umbra părului tăiat de multă vreme (Călătorie în jurul lumii). Poezia nu epatează, nu provoacă, nu taie cu cuțitul limbii, ci te îmbie ca un fruct copt să-l culegi din livada poeziei și să-l muști cu sete, iar mustul acestuia ce-ți curge pe buze și în suflet este de fapt metafora care satisface setea de poezie. Poeta se încăpățânează să nu iasă dintr-un arhetip expresionist, aproape de un avangardism colorat, dar edulcorat de sensibilitatea feminină: „Cerul roz cu albastru se întretaie/ca pe rochița găurită din copilărie pe care am cârpit-o într-o doară/în depărtare cineva strivește un cântec de greiere/cu aceeași mână cu care mângâie în timp ce face dragoste…” (Apus). Ana Herța parcă știe ce spunea ceho-britanicul Tom Stoppard, că „daca îți porți copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată”. Ana Herța a ajuns azi la maturitatea lirică în care înțelege că nu trebuie să provoace pentru a fi recunoscută de cei care citesc și iubesc poezia în stare pură și cât mai naturală, fără prea mult fard care poate strica frumusețea. Asistăm la o perpetuă trecere translucidă a eului poetic. ”…ochii lui verzi mai licăreau în ochii noștri/în timp ce firul de viață se scurgea printre scânduri” (La moartea lui Ion). Când compune poezie Ana Herța pare că nu se gândește la ziua de mâine, ci doar la un imanent, la un imediat acum, frust și frumos… Viitorul îl lasă moștenire ca dar… doar cititorului de poezie.


„Vârful de la Răscăieții Noi” – un grifon realizat în stilul scitic cu motive zoomorfe

Acest obiect neobișnuit al perioadei scitice a fost descoperit în 1953 de către un învățător, A.I. Shiryaev, în vârful unui tumul din apropierea satului Răscăieții Noi din raionul Ștefan Vodă (Republica Moldova). Un sfert de secol mai târziu, săpăturile din 1979 au arătat că această movilă remarcabilă (aproximativ 10 m înălțime și mai mult de 40 m în diametru) a fost construită încă din epoca bronzului timpuriu, la începutul mileniului 3 î.Hr.. Apoi, două mii de ani mai târziu, sciții au îngropat și ei o căpetenie de a lor aici, în mijlocul tumulului, cu care, aparent, sunt asociate și alte descoperiri (un cazan și un „vârf”, ambele turnate din bronz). Așa zisul „Vârf” de la Răscăieții Noi este unul dintre articolele realizate în stilul zoomorf scitic – un stil special de decorare care s-a răspândit împreună cu cultura primilor nomazi din Europa Centrală până la Marea Neagră și Caucaz, din regiunea Volga până în sudul Siberiei, din Asia Centrală până în Mongolia și nordul Chinei.

Cu toate acestea, în ciuda acoperirii generale eurasiatice, „vârful” de la Răscăieții Noi conține trăsături caracteristice în principal Europei de Est. În primul rând, nomazii est-europeni erau foarte pasionați să descrie atât păsările de pradă din timpul zilei (Falconiformes), cât și părțile individuale ale corpului – capul sau ciocul (simbolul Mama Gaya Vultureanca). În al doilea rând, bestiarul „european” al stilului zoomorf scitic (spre deosebire de „asiaticul” scitic-siberian) include deseori animale fantastice (și diversele „transformări artistice” ale acestora; ființe fantastice apărute la sfârșitul timpului), pătrunse în repertoriu sub influența culturilor Orientului Mijlociu. Astfel, imaginea „fantastică” a „vârfului” de la Răscăieții Noi are forma unui cioc de pasăre îndoit într-o parte, ceea ce nu se întâmplă în natură. În al treilea rând, însăși forma obiectului este caracteristică doar pentru Caucazul de Nord, stepa Mării Negre și silvostepa ucraineană. Astfel de piese au fost interpretate ca simboluri ale puterii și/sau decorațiuni pentru catargele navelor, sau ale porțiunii „sparge val”. Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor le consideră asociate cu procesiuni funerare, cel mai probabil sub formă de decorațiuni pentru baldachin, căruțe sau care funerare.

Ultima versiune pare a fi cea mai plauzibilă, mai ales că decorațiuni similare se găsesc pe imaginile carelor din Orientul Mijlociu. Din punct de vedere stilistic, artefactul de la Răscăieții Noi este asociat cu vârfurile din movilele silvostepei ucrainene și din Caucazul de Nord, însă, realizat într-un mod mai realist. Se pare că o stilizare suplimentară a imaginii poate fi urmărită pe exemplarul de la Răscăieții Noi, atingând stadiul cel mai înalt, când ciocul poate fi intuit doar în buclele din partea superioară a burții, iar ochiul pronunțat subliniază asemănare cu capul unei păsări de pradă (Mama Gaya Vultureanca). Mai poate fi un dragon (animal fantastic) având gura deschisă și înghițind vârful metalic al ornamentului (înghițind lumea, sau timpul; asemănător cu grifonii de pe Coiful de aur de la Coțofenești ce dezmembrează mamifere, cu „fiara adâncului”) din fundul cupelor getice de la Agighiol, Rogozen (Bulgaria) și Muzeul Metropolitan din New York), asemănătoare ornamentelor de harnașament (Tezaurul de la Craiova, Tezaurul de la Agighiol), sau o capră ibex cu cornele răsucite (care atinge cu coarnele cerul, asemenea cerbului Sarabha și rupe lințoliul dintre văzute și nevăzute, asigurând hierogamia sacra la sfârșit de lume), asemănătoare cu cele aflate pe mânerele cazanelor scitice descoperite în stepa din nordul Mării Negre. Pe creasta acestui animal fantastic – pasăre apar 7 pui de dragon. Istoricii spun că de la mijlocul secolului al V-lea. î.Hr. piesele stilizate în această manieră pătrund în regiunea de stepă a Mării Negre, inclusiv pe malurile Nistrului de Jos, unde a fost descoperită piesa. Dar credința Geților de Aur primordiali era aceeași: Mama Gaya Vultureanca vine să împlinească actul de hierogamie sacră cu cerbul Sharabha, din care rezultă pasărea cu corn și cerbul cu opt picioare și capete de păsări în coarne, ce calcă în două tărâmuri. Oamenii și toate mamiferele vor avea de suferit. Groaza se vede în ochii coifurilor getice, în ochii statuilor, în credința sacrificială. Oamenii vor deveni mai rari decât orașele…De aceea geți își spuneau gaeți, adică Fii Marii Mame Cerești… În prezent acest „vârf” metalic stilizat se află în colecțiile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei din Chișinău, care vă așteaptă să îi descoperiți comorile!


Nora Novak | ,,Puzzle”

Nora Novak (n. 1950 la Timişoara) a absolvit Institutul de Arte Plastice din cadrul Universității de Vest din Timişoara în anul 1975 şi Universitatea de Vest din Timişoara, secția Arte Plastice şi Design, promoția 1995. Având un palmares impresionant, distinsă fiind cu numeroase premii, Nora Novak este membru al U.A.P. Filiala Timişoara din anul 1990, trăieşte şi lucrează la Timişoara. Despre Nora Novak, Conf. Univ. Lucian Ionică remarca: „Privind lucrările Norei Novak din această expoziție simți cum din ele se revarsă o energie ce te cuprinde, o energie născută din elemente opuse, aflate într-o minunată armonie.

Ele se resping, dar se și atrag, pentru că nu pot exista în deplinătatea ființei lor decât împreună. Doar așa pot străluci și supraviețui. Transparența unor forme, ce pentru o clipă te duce cu gândul la fragilitate, îți sugerează totodată, prin transparența lor, duritatea tăioasă a cristalului. Detaliul antropomorf, mâna, simbol al forței și al determinării noastre, este nevoit să se confrunte cu sine însuși sau să-și caute aliați asemeni lui, pentru a izbândi.

Figura umană, reverberată, ne spune ceva sau chiar strigă la noi, ca să ne facă atenți și să ne arate cale spre ieșirea din nimicuri, ca să ne regăsim pe noi înșine, noi cei adevărați și buni”. La cuvântul de deschidere Lucian Ionică şi Ovidiu Justinianu au vorbit despre personalitatea şi opera Norei Novak, vernisajul fiind precedat de un (mini)recital de poezie, susținut de reputata ceramistă Sorina Stînă.

Expoziția ce reuneşte o suită de paisprezece exemplare de autor realizate în aquaforte în anul 1993 şi şase desene rămâne pe simezele Galeriei Brăteanu situată în Timişoara pe Str. Lucian Blaga Nr. 8, până în data de 26 februarie 2025.  (C.B.)


Țara lucrului țapăn făcut!…

În sfârșit, după ce a venit la pas, agale, a mers pas cu pas, ne-a promis că va făuri nemțește „România lucrului bine făcut”, „România educată”, și noi l-am crezut că era neamț și profesor de fizică, și l-am votat iar, apoi ne-a asigurat că „România este un stat eșuat”, de parcă am condus-o eu, a anulat alegerile prezidențiale fără probe de fraudă rusească, și ne-a băgat pe toți în turbinca cu draci a lui Ivan, că, de, „șopîrcai cu cine șopîrcai, dar cu Ivan nu mai șopîrcai”, și nici cu Santa Klaus nu mai șopîrcai că îți aruncă raglanul în ochi, iar astăzi a acordat ordinul „Steaua României” pentru trei molii de la Curtea Constituțională pentru servicii personale aduse patriei, iar, pe la toacă, a anunțat că își dă demisia. Restul zilelor și nopților de veghe pentru țară au fost plimbări. Și așa s-au scurs cei zece ani din viața României, din viața fiecăruia din noi. S-a mai petrecut ceva? A contat, n-a contat?…

Ce să mai crezi despre Klaus Werner Iohannis? Doar că a sfârșit mai penibil ca Emil Constantinescu. Ce să mai spunem despre trecerea lui Iohannis? A fost parașutat în ograda lui Dan Voiculescu de la Grivco și a ieșit președinte, a primit un telefon, poate două, și a anulat alegerile, a mai primit un telefon, poate două, și a plecat de la Cotroceni.
Și apoi cum să-ți dai demisia dacă nu mai ești nimic? Îți dai demisia din ce? „Eu nu am încălcat niciodată Constituția!”, a spus el cu aceeași nimicnicie lungă. A fost cel mai lung președinte din lume. Cât o prăjină, peste Charles De Gaulle… „Am plecat și eu și România va intra în criză. Am plecat ca să nu ajungem de râsul lumii.”

Păi noi eram deja de râsul lumii, cu tot concursul lui, al pesediștilor lui Ciolacu, al liberalilor, al majorității gazetarilor care i-au ridicat osanale. El își ia lingurițele de la Cotroceni, ceștile și restul de hârtie igienică și pleacă, dar România rămâne FĂRĂ NIMIC. El nu a fost în stare de nimic. Vorba lui Traian Băsescu despre Țapu: „Nu a lăsat nicio dâră!”

Așteptăm dosarul de la Securitate după două mandate… Un merit are și Iohannis: Livia Doina Stanciu, Varga Attila si Marian Enache, judecători la Curtea Constituțională, au primit de la el Ordinul suprem „Steaua României” „pentru modul cum au respectat Constituția”. De ce nu le-a dat tuturor celor 9 că doar toți au votat în unanimitate pentru anularea alegerilor… Sigur, ei ceruseră și 700.000 de lei de la buget pentru medicamente. Eu zic să facem chetă, să dăm câte un leu pentru suferințele lor. Păi ce ați vrea, să-și cumpere toașu Marian Enache viagra din banii proprii? De unde atâția bani? Are și el o biată leafă de 500.000 de lei și familie grea. Și-așa, ceremonia a fost destul de meschină: meritau și ei să se tragă de pe Dealul Cotrocenilor 24 de salve de tun.

După ei și după el…

 


Între maimuță și amețeală… (opinii)

S-a consumat peste un deceniu și jumătate de când am participat – fericită întâmplare – la un congres de balneologie petrecut tocmai la Bogota (Columbia). Acolo, „în plen”, delegația italiană l-a ridicat în slăvi, între alții și altele, pe B. Mussolini. Îl duce, cum i se mai spune(a), a fost – argumentau ei – unul dintre fondatorii, vajnicii susținători ai balneologiei italiene. Nimeni din sală n-a crâcnit. Cu și mai mulți ani îndărăt, pe un ponton dormitor, după o cină pescărească, s-a încins o interesantă discuție. Acostaserăm, pentru a înnopta, pe un canal în preajma nedreptei granițe cu Ucraina (URSS, pe atunci), semnatarul acestor rânduri și fotoreporterul însoțind, pentru un reportaj, un grup de ornitologi vest-germani. La un moment dat veni vorba de „Führer”, criminalul, monstrul etc. Scânteia, în această idee, s-a iscat dinspre noi, românii. A fost stinsă însă abrupt de o doamnă în vârstă: el, susținea dânsa, ne-a făcut șosele, a plantat păduri, a creat locuri de muncă, mă rog, alte și alte argumente. N-a fost contrazisă de nici unul dintre cei 12 păsărari nemți. Nouă, românilor (ghidul român al grupului era cu nume și rădăcini austriece, iar ghidul ornitolog – un român de etnie maghiară, care avea să ajungă secretar de stat) ni s-a cam tăiat respirația. Personal, am reanimat-o, inspirat, cu o „harașpincă” autohtonă…

Nu mai lungesc vorba. Reproduc doar coperta ultimei – probabil – cărți despre Mussolini, apărută la noi, anul trecut. Nu reproduc nimic, nici măcar numele „ghidului” Germaniei interbelice, fiindcă ăștia care fac tabula rasa din realitățile, din adevărurile eterne ale României produc hârști dintr-o mișcare și pa, ne mai citim la anul și la mulți ani. N-ar fi mare pagubă, dar, totuși, nici o oală nu ajunge oală dacă nu dă măcar o dată pe foc…

Așadar, fără a apela la alte exemple, italienii nu-l acoperă cu gunoaie pe Il Duce, cum nici nemții nu toarnă lături pe „Ghidul” lor în ultimul mare război. La noi, grație unor ticăloși – autohtoni și alogeni, deopotrivă – îți interzic, de pildă, să admiri o poezie a răschinuitului Radu Gyr (care, după ce a fost rănit pe frontul antibolșevic, a mai fost ținut ani lungi și în zeghe grea). Ca să nu mai spun că unii dintre idolii nemernicilor care au făcut harcea–parcea istoria noastră păstrează, prin urmașii lor, bustul în Parcul Carol I sau numele unei străzi, precum se întâmplă cu D. Th. Neculuță. („Poetul-proletar, uns academian post-mortem, ca atâția alți impostori de ieri și de azi.) Scurt pe doi: România nu e plină doar de proști. Înregistrează însă, poate chiar ciclic, câte o supra-producție de prostie, alimentată, mai cu seamă, de ștrangularea unei firești legături cu cu tradițiile pământului nostru, cu cultura, cu istoria adevărată a românilor-români.

Cu gonaci eterici, se pare că realitatea în care trăim devine turbată, dă în clocot. N-au trecut nici trei luni (nu se nasc atât de repede nici puii de șobolani!), de când un dezaxat, precum Călin Georgescu, este arborat pe maidanul unor minți nedesțelenite ca nimic altceva decât salvatorul neamului… De unde atâta tembelism? De la răsărit, de unde vine întunericul! Băgați-i în gură un ou de cuc, din care acest deraiat, clocindu-l peste noapte, va scoate trei pui de strut în ritm de cazacioc. Este vremea nu de căscat gura, ci de deschis ochii. Altminteri, C.G. (sau clona ce va să vină) este pe cale să răstoarne orice teorie a evoluționismului: prin Călin Georgescu, care încearcă să-l imite pe Mareșal, cel puțin fonic, putem fi siguri că la început a fost omul; din care, iată, se trage maimuța zilelor noastre.

În rest, vorba unui teuton cu nume de premiu: Istoria este geografie în mișcare… De aceea istoria merge la braț cu geografia. Și, nu-i așa că M(a)ussolini seamănă cu un mare contemporan al zilelor noastre? Și la chip, și la gesturi. Dați-i jos cascheta și aranjați-i puțin frizura. Problema este: care-i omul, și care-i maimuța…


Aici se duc banii statului!

Românii primesc lovitură după lovitură! Una e să traversezi o criză inevitabilă, alta e să fim spînzuraţi cu ea de gît pe termen nelimitat de mafioţii Puterii de la Bucureşti, telecomandaţi de la Bruxelles, în timp ce sărăcia „multilateral dezvoltată” a trecut de marginea cratiţei cetăţenilor. Cînd tiranii din politică au barosul în mîini, peste tot văd piroane de răstignit poporul. O corupţie înfricoşătoare a pus stăpînire pe ţară de 35 de ani! În mandatele „Petrov” şi KWI, asasinii economici au despuiat ţara! Timpul a tot zburat, ei au tot minţit, pensiile speciale au crescut la număr şi au înflorit de la an la an. Muşterii de pe listele electorale s-au folosit de sintagma desfiinţării pensiilor speciale, dar au rămas neclintite şi se umflă în buzunarele profitorilor. Guvernul improvizat, PSD-PNL, a scos din visteria statului, în 2024, un buget record: 15,7 miliarde de lei pentru privilegiile specialilor şi se estimează un buget de 17,8 miliarde în 2025. Ca să menţină pensiile speciale, alte privilegii şi sinecuri şi să plătească aparatul stufos din Guvern, Parlament şi Senat, PSD şi PNL au crescut constant taxele cetăţenilor şi antreprenorilor, au creat noi taxe, iar pensiile şi salariile milioanelor de români rămîn îngheţate, concomitent cu înglodarea României în datorii pentru mai multe generaţii. Pe o astfel de mocirlă apare salvatorul, sfîntul Ilie Bolojan, cel care, la Oradea a dat jos 28 de statui româneşti şi a amplasat 10 monumente pentru Ungaria, printre care, cea mai mare statuie din lume a regelui Ladislau I al Ungariei, în locul statuii lui Mihai Viteazul, pe care a aruncat-o într-o magazie.

Cît de român, cît de ortodox, cît de patriot este acest Bolojan, care a călcat în picioare simbolurile poporului? Răspunsurile le găsim în felul în care a dictatorizat, timp de 16 ani, Oradea şi Bihorul, prin trădare naţională, minciună, făţărnicie! Ajuns mare dregător la curtea României, dă cu biciul unor simulări printre protejaţii din haita căreia îi aparţine: pile grele ale politicienilor, foste soţii sau actuale, rude, foste amante sau actuale, cu declaraţii de avere impresionante, cu cîteva apartamente, conturi burduşite, maşini şi colecţii de lux. Reducerea de personal de la Senat nu se va face aşa uşor! Primele victime vor fi, desigur, cei fără „proptele”, ceilalţi… la Sfîntu’ Aşteaptă. E o campanie de „luat ochii”, de impresie, de manipulare, de amăgit electoratul pînă la alegerile ilegale din mai, după aceea, la loc comanda. În făţărnicia sa, Domn’ Bolojan a dat un teoretic start curăţeniei de primăvară! Adică trupele vizate vor fi mişcate dintr-un loc în altul, nu vor fi trimise acasă, costurile rămînînd aceleaşi. Oricît ar reduce din angajaţi, banii se întorc tot în buzunarele clientelei politice. Grava problemă la noi e că statul ne fură, nu că nu sînt bani. Unde-s banii împrumutaţi de Cîţu? Dar cei recent milogiţi de Ciolacu? Strict secret, pentru că împrumuturile se „volatilizează” înainte de a ajunge la beneficiar. Curăţenie ar trebui efectuată şi la consiliile judeţene, prefecturi şi primării de comune şi sate, înţesate de funcţionari care au rupt scaunele cu greutatea burţilor şi salariilor!, unii dintre ei, pensionari fiind, iau şi pensii şi salarii de la stat.

Cît mai tolerăm paraziţii de pe spinarea noastră, alăptaţi de bugetul de stat? Sîntem ţara cu cei mai mulţi trepăduşi publici! România are peste 127.000 de organizaţii non-guvernamentale, conform Registrului Naţional, cu mii de angajaţi plătiţi cu trei-patru mii de euro pe lună, care-şi tîrîie-brîul de colo-acolo, ca „să schimbe mentalitatea oamenilor cu privire la minorităţile sexuale”, să manipuleze imagini ale candidaţilor şi alte politici de furatul căciulii unul de la altul şi de întoarcerea pe dos a bătrînei Românii. Lor li se adaugă numeroase agenţii, entităţi financiare ale executorilor judecătoreşti, firme de executare silită venite din afară, care huzuresc pe spinarea românilor, reţele de organizaţii, instituţii şi societăţi secrete, organisme de comandă şi control, o adevărată caracatiţă, fabricată şi crescută după model extern în retortele interne ale decăderii sociale, politice şi economice, care practică măsuri de umflare a buzunarelor proprii din bugetul statului. Un exemplu de acest fel este „Organizaţia pentru protecţia şi drepturile insectelor”, (probabil, iniţiată de corupta Ursula) şi cîte altele, cu nume hilare, care aspiră banii statului!

O altă verigă toxică din lanţul slăbiciunilor financiare interne este sfinxul B.N.R., securistul cu numele de cod „Manole”, matusalemicul Mugurel, nemişcat de 35 de ani de la conducere, astăzi pensionar şi salariat de lux, la stat, întotdeauna de partea băncilor evazioniste, care au fraudat milioane de români şi bugetul de stat. Acesta şi-a bătut joc de visteria României, clientela a luat din ea ca de pe rafturile unui hipermarchet. Bancherii străini, cu voia sfinxului, şi-au repatriat în ţările lor profiturile uriaşe, furate din sărmanele buzunare ale românilor. El este cel care, după ’89 a „expatriat” tezaurul ţării în curtea Perfidului Albion de unde nu se va mai întoarce. Cotrobăind prin presa vremurilor apuse, am suflat praful de pe un articol trăsnet: „Ţările în curs de dezvoltare – jefuite de zeci de miliarde de dolari datorită inechităţilor din relaţiile economic internaţionale”, semnat, „Mugur Isărescu, Institutul de Economie Mondială, 1985”. Ia uite domn’e, unde era patriotul de alaltăieri! „Săracii sînt constrînşi să facă daruri bogaţilor”, continuă în articol economistul de atunci, parazitul de azi, de pe creanga finanţelor româneşti, devenit în capitalismul românesc de baltă un strateg neînfricat în sintagme de podgorie, care controlează la buzunar statul.

Române, ai probleme cu banii, îţi e tot mai greu să te hrăneşti, să faci faţă scumpirilor, nu ai cu ce mai plăti facturile şi ratele la bănci, munceşti prea mult pe bani puţini? Pensia e umilitor de mică? Nu îţi ajung banii de utilităţi, mîncare şi medicamente? Te-au îngenuncheat sărăcia şi traiul extrem de scump? Mugur Isărescu a venit cu un sfat perfect pentru voi acum doi ani: „Beţi un ceai de tei!”, nenorociţilor, asta a spus în public! În tot acest timp nu mi-a dat pace grava declaraţie a acestui bancher-dictator, care împărăţeşte BNR-ul de peste trei decenii şi huzureşte pe banii statului, încasînd şi pensia şi salariul, ambele uriaşe, de la stat. Vă mai amintiţi de altă declaraţie a pensionarului şef de la BNR, care nu va fi scos din Visteria Naţională decît cu picioarele înainte, pentru că este omul sistemului mondial al bancherilor mafioţi? Un fel de Biden, de altă factură, care spunea, cu privire la ratele mereu crescînde ale românilor, că „într-un stat de drept ceea ce semnezi îţi şi asumi”. Doar că noi trăim într-un stat de drept fictiv, într-un stat de drepţi în faţa mondialiştilor ne-aleşi, ci numiţi, a căror lăcomie este fără de sfîrşit.

Sfinxul acesta, fost informator la Securitate cu numele de cod „Manole”, nu poate fi trimis aşa uşor în papucii şi halatul de casă al pensiei, deşi are mari datorii la tine, române, şi e musai să-i trimită poporul în cutia poştală citaţia de prezentare în faţa justiţie! Acest individ s-a jucat atîta amar de vreme cu finanţele ţării, cu traiul românului, acest asasin în gîndire, cinic cu românii, dar părtinitor cu băncile străine care scot profituri uriaşe din ţară, acest bancher ştiinţifico-fantastic, cînd vine vorba despre fraudele bancherilor, ale executorilor-cămătari, care se hrănesc precum vampirii din dobînzi uriaşe la dobînzi şi din comisioane abuzive, adică trăiesc boiereşte, dar fraudulos, furînd din buzunarul cetăţeanului român. Pînă va fi scos din incinta BNR cu picioarele înainte, acestui dispozitiv exploziv nedetonat în relaţia românului cu banii, care şi-a umplut conturile cu pui de cloşcă din tezaurul României, îi şoptesc din banca poporului că sfîrşitul sistemului financiar mafiot nu e departe… Pomelnicul celor care papă banii statului va continua.


Numărul 711

Descarcă PDF