Conjuncturile internaționale, recurența unor stări conflictuale din proximitate, jocurile duplicitare de alianțe, vechi și trenante resentimente interetnice exprimate în revendicări mai mult sau mai puțin explicite pun România în situații diplomatice ușor anticipabile, dar care invită la răspunsuri greu de evitat, dar și de amânat.
Într-o atare situație diplomatică s-a găsit președintele Klaus Iohannis săptămâna trecută, la New York, cu prilejul Adunării Generale ONU, când i-a comunicat președintelui ucrainean Petro Poroșenco decizia sa de a amâna preconizata vizită la Kiev până la soluționarea problemelor identitare ale etnicilor români din regiunea Cernăuți, încălcate de Parlament printr-un proiect de Lege a Învățământului ce aduce atingere dreptului la învățământ în limba maternă.
După implicarea sa nemijlocită, ca pildă de abordare românească a minorităților, în temperarea revendicărilor excentrice ale maghiarilor din Secuime, iată că tot în acest an 2017, care precede Centenarul Marii Uniri, Klaus Iohannis este primul președinte român de după 1968 care ia o poziție fermă, promptă și demnă într-o situație diplomatică în care sunt prejudiciați în drepturile lor legitime românii din afara granițelor istorice ale țării. Desigur, Petro Poroșenko ar putea să se justifice că vrea astfel să limiteze ofensiva rusă de la est inclusiv prin obligativitatea învățământului în limba ucraineană pe tot teritoriul țării sale, riscând totodată a se confrunta și cu protestele românilor și ale polonezilor din vestul Ucrainei contând excesiv pe interesele acestora de a nu se învecina cu Rusia lui Putin.
De cealaltă parte, impetuosul Viktor Orban, neglijând să tragă toate concluziile din ultimatumul președintelui adjunct al Comisiei Europene, Frans Timmermans, tot pe motivul unei legi a educației, și riscă sancțiunile C.E. Efectul acestei legi atrăgea închiderea universității budapestane finanțate de George Soros. Și asta după ce, nu cu mult timp înainte (27 aprilie 2017), același Orban primea o lecție de democrație în Parlamentul European de la belgianul Guy Verhofstadt, europarlamentarul care îl asemăna, în plen, pentru politica sa dură, cu Stalin sau cu Brejnev. Probabil că vanitățile premierului maghiar îl îndeamnă la o poziție oscilantă, cu deschideri spre o relație specială cu Rusia, ceea ce pe români îi pune în gardă, mai mult ca pe orice altă țară membră a UE, și îi determină să se gândească inclusiv la ipoteza reînvierii unor efuziuni panslaviste la sud de Dunăre.
Ratarea oportunității momentului 1992 sub Ion Iliescu a revenirii în hotarele istorice pentru vechile teritorii românești a fost și rămâne, iată, un prilej de slăbiciune care acum ne pretinde un răspuns categoric. Cum însă pentru România cel mai ferm sprijin vine din statutul ei de țară membră a UE și membră NATO, ceea ce este dătător de liniște, asta nu este destul în condițiile în care SUA a avertizat statele partenere, membre ale blocului militar nord atlantic, să nu neglijeze propriile posibilități de apărare și când unele țări membre ale comunității europene își exprimă euroscepticismul dând satisfacție diplomației ruse.
La noi, sunt voci care reconsideră ezitările și tăcerile guvernării PSD pe care le analizează ca ambiguități, dacă nu chiar mai mult: recalcularea pensiilor cadrelor militare în rezervă a făcut ca nesperat de mulți ofițeri cu înaltă pregătire militară să părăsească sistemul pensionându-se, ceea ce slăbește nemijlocit capacitatea de apărare a țării. Ungurii lui Orban iau în calcul pregătirea militară a tinerilor, instruirea lor pentru a-și asuma misiuni de apărare, în timp ce la București rezerviștii se simt atinși în drepturile lor prin măsurile preconizate de Lia Olguța Vasilescu, tot așa cum mulți dintre cei de la Interne au fost nevoiți să părăsească sistemul tot în urma unor măsuri prin care au optat pentru pensionare.
Pe de altă parte, escaladarea amenințărilor nucleare în Extremul Orient din partea Coreei de Nord și a liderului acesteia Kim Jong-Un fac ca Pentagonul să se împartă între asigurarea sprijinului pentru partenerii europeni, dar este tot mai atent la evoluțiile și tensiunile din zona Pacificului de Nord. România, ca țară din flancul estic al Uniunii Europene și al NATO are o misiune dificilă în vecinătatea unei Rusii care amână să rezolve problema potențialului său ofensiv din Transnistria, care determină Republica Moldova să șovăie în ce privește opțiunea ei proeuropeană și este interesată tacit de susținerea unui panslavism latent, de rezervă, la sud de Dunăre.
Aici, președintele Klaus Iohannis, desigur, așa cum a dovedit-o, întreprinde cu fermitate ceea ce este necesar în această zonă și în acestă conjunctură și astfel de poziții trebuie să continue pe toate palierele diplomatice, însă nu se bucură de susținerea conjugată a eforturilor sale diplomatice în Executivul și în Parlamentul de la București care mai degrabă a identificat toate alternativele suspendării lui decât să le caute pe acelea de a-l susține pe președinte în numele națiunii române prin inițiative legislative și alocări bugetare menite să ducă la sporirea capacităților de apărare ale statului.
Lasă un răspuns