Luis Sanz Irles – Cel de pe urmă nor de fum*

De când am cunoscut opera lui Tudor Arghezi, caut găzduire, din timp în timp, în poezia românească. De curând, am citit un volum de Eugen Dorcescu și am rămas fascinat. Și, de asemenea, entuziasmat. Se intitulează Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului) și s-a publicat la Ediciones Igitur (2012). Excelența poeziei sale se manifestă cu naturalețe și superioritate. La fel, forța sa, subtil înlănțuită  în delicatețe: acest contrast este captivant, seducător. Întregul poem este un efort temerar de explorare a bătrâneții. Nu cauzele, nici efectele acesteia, ci esența ei: ceea ce este ea. În versuri fine și necruțătoare, poetul ne spune că: „a iubi pe cineva dintre oameni/ înseamnă/ a dori să trăieşti tu în locul lui/ – spre a-l feri de ororile vieţii –” și că: „a urî pe cineva înseamnă/ a dori să îl faci pe acela să/ trăiască în locul tău”. Apoi, ne flagelează:

…şi Bătrânul nici nu se iubeşte,

nici nu se urăşte,

el nu mai trăieşte de mult în

locul său,

el nu mai trăieşte

în niciun loc

şi n-a murit încă”.

Bătrânul, așadar, supraviețuiește, rătăcind în uimire; este un ne-mort, un nosferatu transilvan. Cu amară tandrețe, poemul cinci debutează evocându-i fiicele:

Fiicele Bătrânului nu

l-au uitat, deşi, de fapt,

nu-l mai ţin minte”.

Încă Regele Lear întreba:

„Spuneți-mi, fiicele mele (…)

care dintre voi mă iubește mai mult?

Dorcescu știe, cum știa și Shakespeare, că fiicele, mai mult decât fiii, dau mărturie despre scurgerea vieții unui tată. Ele generează viață nouă, care, fără ură, dar și fără compasiune, poate ajunge la o azvârli pe a noastră într-o mansardă. Însă Bătrânul, el, care știe, înțelept fiind, sau obosit:

…nu le-nvinovăţeşte, el nu

învinovăţeşte niciodată pe

nimeni (poate tocmai de-aceea

nu-l mai ţin minte),

el contemplă liniştit marele

râu al timpului…

Cunoscutul trop al vieții ca râu (Heraclit, Jorge Manrique…) nu este aici un procedeu comun, lipsit de imaginație, ci o figură retorică clasică, dar proaspătă și reînnoită, grație a ceea ce am semnalat la început: o mare naturalețe în versuri (afectată doar de tăietura lor capricioasă). Imaginea ce se pictează înaintea ochilor noștri ne umple de cutremur și de simpatie: Bătrânul, împăcat, privește viața ca pe ceva aproape străin, ceva care se îndepărtează, de data aceasta, pentru totdeauna. Poemul nouă atinge măduva, miezul, substanța însăși a bătrâneții:

…festinul acesta funebru a

început de mult,

din copilărie aproape,

Bătrânul a trăit frenetic,

a iubit, a petrecut, a muncit,

dar, nici un moment, n-a

părăsit masa de ceaţă şi fum

a lui Thanatos…

Norul de fum al morții; este fum fiindcă este foc și de aceea va fi cenușă. În ultimul poem, Dorcescu se întoarce la fiice, deoarece știe că, pe lângă semnalarea unui final, ele luminează un început:

Las hijas ya mayores,

los nietos han crecido,

el cigoñal se inclina

lentamente

hacia la ceniza.

Copiii sunt mari, nepoţii au / crescut, / Cumpăna se înclină încet / spre cenuşă.

________________

*Comentariu apărut în  periodicul spaniol Málaga Hoy, vineri, 9 iunie 2017, și în Lapsus calami, Blog de Sanz Irles, la 11 iunie 2017. Textul a fost tradus și publicat, în limba română și în România, cu acceptul autorului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*