În basorelieful de acum 3000 de ani eroul Ghilgameş poartă brăţări dacice

O zi întreagă am colindat pe holurile şi prin sălile Muzeului Luvru din Paris, recunoscând aici obiecte valoroase pe care le ştiam doar din cărţile de istorie a întregii lumi. Sculpturi unicat şi artefacte de o rară frumuseţe, alături de picturi, tapiserii, arme, unelte, bijuterii şi tot ce putea mintea omenească să iscodească şi să creeze stau aici în aşteptarea iubitorilor de frumos. Aşa am descoperit statuile din porfir ale dacilor, dar şi basorelieful cu chipul lui Ghilgameş, eroul mesopotamian de acum 5000 de ani.

Reprezentarea de aici a fost descoperită în palatal regelui Sargon II (Asiria; probabil 722-705 î.Hr.) şi are ceva care m-a atras magnetic. Eroul ce căuta nemurirea – conform epopeii – poartă la ambele braţe brăţări dacice spiralate. Ştiind de multitudinea de brăţări dacice din aur şi argint descoperite, imaginea lor îmi era foarte familiară. Astfel că, odată văzută imaginea basoreliefului, aceasta mă urmărea cu osârdie. Cine este erou nostrum din basorelief? Povestea acestuia sau „Epopeea lui Ghilgameş”, cum este cunocută, este un poem epic din Mesopotamia antică, aparţinând culturii sumero-babiloniene. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. (acum 5000 de ani). Aceasta s-a păstrat, lacunar, pe 12 tăbliţe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive şi povesteşte faptele eroice ale lui Ghilgameş, legendarul rege al cetăţii Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar absorbit şi adaptat de civilizaţiile succesive ale Mediteranei orientale, poemul conţine multe elemente mitologice care aveau să apară în literaturile şi tradiţiile mitologico-religioase ale civilizaţiilor ulterioare. Potrivit mitului, la solicitările cetăţenilor oprimaţi din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriaşă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe regeleGhilgameş, care îi tiraniza şi le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară a niciuneia dintre părţi, astfel încât Ghilgameş şi Enkidu au devenit prieteni nedespărţiţi. Cei doi au călătorit, au fost părtaşi la nenumărate aventuri, şi-au dovedit eroismul şi curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări şi ţări. Prietenia dintre Ghilgameş şi Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinităţile. Zeiţa Iştar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameş cu declaraţii de iubire. Când însă acesta o respinge cu agresivitate şi trufie, zeiţa se răzbună, ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi fiinţe şi cu implacabilul destin al oamenilor, supuşi inevitabil morţii. Neconsolat, puternicul Ghilgameş pleacă în căutarea nemuririi (precum eroul Făt-Frumos, din basmul nostru nepereche „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” cules de Petre Ispirescu), despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod excepţional, unui singur om, înţeleptului Uta-napiştim, supravieţuitorul Marelui Potop, cu care divinităţile pedepsiseră omenirea. Tradiţia despre Uta-napiştim se va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiştim îi dă lui Ghilgameş cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obţine nemurirea (șarpele îi fură planta fermecată), el eşuând la testul iniţiatic la care fusese supus de zei (sau de membrii Frăției, al „Gildei” respective a Nemuritorilor). Ghilgameş se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuşi (lumești). Episoadele poemului antic nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile din Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârşite de erou. Principalele sale isprăvi au fost: lupta contra regelui Akka din Kiş; expediţia, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere şi distrugere a monstrului Humbaba; lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeiţa Iştar să-l ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea; călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi; moartea eroului (deşi nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba şi de moartea lui Ghilgameş sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană, Ghilgameş călătoreşte în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalităţii de la strămoşul său Uta-napiştim, care-i comunică şi amănuntele desfăşurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic). Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameş se poate numi drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia şi raportul de prietenie între oameni, teama de moarte şi setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii şi destinul oamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizaţia urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii. Aceste problem le întâlnim și în basmul românesc al „Tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte”. Dar cum descoperim acestă sursă comună a celor două epopee antice de acum 5000 de ani? Mai întâi să aflăm cine sunt asirienii. Acest popor milenar, contemporan în istorie cu vechii egipteni, perşi, iudei, hitiţi şi alte popoare antice din Orient, asirienii au supravieţuit cu greu până în zilele noastre. Posesori ai unei culturi, civilizaţii şi limbi originale, asirienii au reuşit să-şi menţină identitatea chiar şi în diaspora. Dincolo de zbaterile, dramele si framântările care le-au însoţit parcursul istoric tumultuos, au rămas în esenţă un popor de învingători, cu o poveste deosebit de interesantă. Cunoscuţi în istorie sub diverse denumiri, între care cele mai frecvente sunt cele de siriaci, siri, assouri, creştini siriaci, assirienii sunt un popor de origine semită, vorbitor ai dialectului estic al limbii aramaice şi ale cărui origini se pierd în negura timpului.

Dovezile arheologice descoperite până în prezent vorbesc despre o continuitate neîntreruptă în zona Mesopotamiei antice, de acum circa 3 500 ani. Celebra civilizaţie antică a summero-akkadienilor se constituie în civilizaţia înaintaşă a asirienilor de astăzi. A fost încă de la începuturile sale sub egida zeului Assur (sau Ashur, în unele traduceri), cel care a dat numele primei capitale asiriene. Imaginea zeului, cuprinsă de un cerc şi aureolată de aripile sale caracteristice, a devenit simbolul istoric al acestei mari civilizaţii a omenirii (descoperit acum și ca purtător de brățări dacice). Vechiul teritoriu al Mesopotamiei a fost locuit iniţial de sumerieni (ca și „sume de R” (ce a rezultat în urma Renașterii), sau în bustrofedon avem Sumer = Remus = Mureș) și de triburile semite native ale akkadienilor („A cel care Cade peste noi”, ca o lovitură neașteptată de topor dublu al zeului) din această regiune. Cu peste 2.400 ani înainte de Hristos, akkadienii, conduşi de ambiţiosul rege Sargon cel Mare, i-au cucerit pe sumerieni, fondând astfel primul imperiu din istoria omenirii. Nu a rezistat decât aproximativ 300 de ani. În momentul imediat următor colapsului, akkadienii s-au scindat în două naţiuni, asirienii, respectiv babilonienii. Cele două entităţi asemănătoare cultural, dar separate pe plan politic, au coabitat armonios acum 1.900 ani înainte de Hristos, când amoriţii, un alt trib semitic, au invadat vestul Mesopotamiei, distrugând regatele akkadiene Isin şi Larsa. Amoriţii au fondat ulterior Babilonul sub forma unui oraş cu prerogative de stat independent. Bucuria amoriţilor a durat doar 100 de ani, după care au fost izgoniţi din Asiria de regele-erou Adasi. Asiria şi Babilonul aveau să devină cele mai mari puteri regionale, beneficiind de influxul unor civilizaţii vecine precum hurrienii, kasiţii şi mitannii.

Imperiul neo-asirian dintre anii 911-608 a constituit un creuzet în care asirienii s-au amestecat şi convieţuit cu triburile aramaice sosite dintr-un mic regat aflat la periferia Mesopotamiei. Tot în această perioadă istorică, multe triburi de evrei au fost deportate în Asiria, iar o proporţie importantă de evrei a fost înglobată în componenta etnică asiriană. Punctul de cotitură al civilizaţiei antice a asirienilor a fost căderea străvechii cetăţi Ninive. Timp de 700 de ani de la acest moment dramatic, ţinuturile asiro-babiloniene au căzut pe rând sub dominaţia perşilor ahemenizi, a macedonenilor lui Alexandru cel Mare, a parţilor arascizi, a romanilor conduşi de Traian şi a perşilor sasanizi. Creştinismul oficial, cât şi cel gnostic, cu sectele sabienilor şi maniheiştilor, s-a instalat în această regiune între secolele I-III d.Hr. Regele parţilor zoroastrieni Shapur I a ordonat masacrarea tuturor creştinilor din regatul său în anul 214 d.Hr. Întâmplător sau nu, marea majoritate a creştinilor erau asirieni. În timpul persecuţiei, circa 1.150 creştini au fost martirizaţi. Creştinii asirieni – sau „siriaci” (noi avem Munții Siriului în zona Buzăului), cum au fost numiţi din momentul creştinării – au fost divizaţi în secolul al V-lea de schisma nestorienilor, iar din secolul al VIII-lea au devenit o minoritate religioasă, în urma cuceririi Mesopotamiei de către arabii musulmani. Sfântul Efrem Sirul reprezintă cea mai importantă personalitate religioasă dată de creştinismul siriac, exegezele biblice, poemele şi rugăciunile sale bucurându-se de o mare apreciere şi circulaţie în lumea creştină. Invazia arabă a însemnat o mare lovitură dată asirienilor. Cu toate acestea, ca urmaşi ai străvechii civilizaţii mespotamiene, asirienii au avut o contribuţie uriaşă la proaspăta civilizaţie islamică. În perioadele ulterioare, sub conducerea ommeyazilor şi a abbasizilor, asirienii au tradus în arabă operele filozofilor şi matematicienilor greci. Asirienii au excelat, de altfel, în ştiinţe, filozofie şi tehnologii. Nu a contat prea mult. Refuzul lor de a se islamiza în masă a dus la excese amplificate de aplicarea strictă a legii Sharia. Excesele au dus la fuga multor asirieni în Asia Centrală, India, China şi chiar Mongolia, locuri îndepărtate unde asirienii au fost primii creştini care au ridicat biserici. Loviturile istorice au continuat însă, concretizate sub forma invaziilor mongole şi turcice. După cădera Bagdadului din anul 1258, hanii mongoli au fost deosebit de toleranţi cu creştinii. Nu la fel se poate spune şi despre Tamerlan, ale cărui masacre la adresa creştinilor siriaci au fost aproape de a-i duce pe aceştia la exincţia totală. Regiunea a căzut apoi în mâinile a două confrerii de triburi turcice, Aq Qoyunlu şi Kara Qoyunlu. În secolul al XV-lea, turcii otomani cuceresc la rândul lor regiunea. Creştinii siriaci au fost înglobaţi alături de armeni în aşa-zisele millyet-uri, forme de conducere relativ autonome, constituite pe criterii etnico-sociale, în care turcii înglobau comunităţile religioase ne-musulmane din Imperiul Otoman. O altă lovitură grea peste această naţiune greu încercată a constat în masacrul de la Hakkari. În anul 1842, asirienii car trăiau liniştiţi în munţii Hakkari din sud-estul podişului anatolian au fost atacaţi gratuit şi abuziv de către forţele armate otomane şi trupele kurde. Atacul s-a soldat cu zeci de mii de morţi în rândul asirienilor neînarmaţi. Renaşterea pan-islamismului în rândul muribundului Imperiu Otoman, condus de sultanul Abdul Hamid al doilea, a ajuns la apogeu odată cu masacrele cărora le-au căzut victime în egală măsură creştinii siriaci şi cei armeni, între anii 1894-1897. Rezultatul „otomanizării” întreprinse cu arma în mână de trupele turceşti şi bandele de kurzi a constat în moartea altor mii de creştini şi distrugerea, jefuirea şi incendierea unui număr de 254 sate locuite de asirieni. Femeile acestora au fost violate, torturate şi vândute. Aceeaşi soartă cumplită au avut-o şi copiii. Nici perioada modernă nu a adus mult aşteptata pace şi linişte pentru acest popor străvechi şi paşnic în egală măsură. Al treilea genocid asirian, întreprins tot de trupele turceşti şi voluntarii kurzi, s-a desfăsurat între anii 1914-1918 şi a dus la moartea unui număr de 500.000-750 000 asirieni, adică nu mai puţin de două treimi din întreaga populaţie. Supravieţuitorii au fugit în Rusia, Georgia, Armenia, Siria, Iran şi Irak. Masacrul de la Simele a fost unul dintre primele măceluri la care a fost supusă populaţia creştină de către guvernul irakian din anul 1933. Campania al-Anfal, în urma căreia Saddam Hussein a ordonat eradicarea kurzilor din nordul Irakului, avea să însângereze şi unele oraşe şi sate asiriene. Odată cu Războiul din Irak şi invazia americană din anul 2003, anarhia instalată şi neliniştile sociale au dus din nou la izbucnirea de violenţe neprovocate la adresa creştinilor siriaci. Au fost loviţi atât de musulmanii suniţi şi şiiţi, cât şi de gherilele kurde.

În aceste condiţii nu trebuie să ne mire că, la ora actuală, diaspora asiriană numără mai mulţi oameni decât comunităţile tradiţionale din Orientul Mijlociu. Cei mai mulţi asirieni trăiesc în Siria, Irak şi Iran. In diaspora, cele mai mari comunităţi se întâlnesc în Statele Unite, Suedia, Iordania, Germania, Australia, Rusia şi Canada. Festivalurile şi sărbătorile lor coincid, în general, cu cele din calendarul creştin, Paştele fiind cea mai importantă sărbătoare. Cu toate acestea, asirienii au păstrat şi o serie de sărbători precreştine precum „Kha b-Nisan”, sau Anul Nou asirian, celebrat pe 1 aprilie, „Som Baoutha”, Sărbătoarea de Ninive sau Somikka, un fel de Halloween asirian, a cărui menire este de a speria copii neastâmpăraţi. Genetic şi rasial, asirienii au fost catalogaţi drept rasă albă caucazoidă cu tipologie mediteraneană. Au pielea măslinie, nas acvilin, părul şi ochii negri. Genetic, s-au păstrat destul de omogeni, în condiţiile invaziilor şi atacurilor pe care au trebuit să le înfrunte. Printre personalităţile marcante de origine asiriană se numără anticul rege Ashurnasirpal al doilea, Nineveh Dinha (reporter Fox News), biblicul rege Abgar din Edessa, cel care a purtat o corespondenţă cu însuşi Iisus Hristos, şi cu voia dvs. celebrul tenismen Andre Agassi, al cărui tată este etnic asirian. Fosta glorie a tenisului mondial s-a implicat, de altfel, în sponsorizarea mai multor organizaţii al căror obiect de activitate este prezervarea culturii şi civilizaţiei asiriene.

Creștini precum strămoșii noștri geto-daci, asirienii au mai multe elemente comune cu aceștia decât am crede. Unul ar fi basmul – epopee de acum 5000 de ani cu descrierea eroului ce a pornit în căutarea nemuririi (Ghilgameș, respectiv Făt-Frumos), iar celălalt ar fi portul ritualic și simbolic al brățărilor dacice serpentiforme la ambele brațe. Eroii, regii și zeii asirieni de acum 5000 – 3000 de ani, dar și preoții și conducătorii geto-daci de acum peste 2000 de ani, purtau brățări de aur și argint spiralate la ambele brațe. Nu știu dacă în tezaurele asiriene descoperite s-au aflat și renumitele brățări din metale prețioase, precum în cele dacice, dar reprezentările în piatră ne prezintă în mod cert imaginea acestora acum cel puțin 3000 de ani. Acestea sunt dovezi clare ale traiului în comun pentru un timp în marea Arie din jurul Mării Negre (Marea Getică), loc de adunare și de salvare a omenirii de pretutindeni după Marele potop, loc administrat de către Geții de Aur primordiali. Tot de aici a „pornit” spre Mesopotamia și „scrierea” inițială de la Tărtăria, cea care era cunoscută aici cu 1000 de ani mai de timpuriu decât scrierea cuneiformă ce apare în Sumer. Tezaurul lui Decebal, cel furat de romani, a fost de fapt un tezaur „internațional”, adunat de către toate popoarele aflate în Aria Getică, după Marele Potop Universal (de aici și acel aparent „amestec” de stiluri din tezaurele poporului nostru geto-dac, neexplicitat de către istorici – a.s.v. Tezaurul de la Pietroasa, Tezaurul de la Sântnicolau Mare, etc.), tot așa cum Egiptul a fost de fapt un Stat Papal al antichității, unde Faraonul era un fel de Papă („Djed”, sau „Get” – Stâlpul ce ține cerul, Cel ce știe Taina).

One Response to În basorelieful de acum 3000 de ani eroul Ghilgameş poartă brăţări dacice

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *