„Cheia e la noi!”

Actrița Andreea Cauc a urmat Facultatea de Teatru din cadrul Universității Spiru Haret din București în perioada 2004 – 2008 datorită pasiunii pe care o punea în devoalarea diferitelor caractere umane și din dorința de a le interpreta scenic, după aceea. Repartizată la clasa profesorilor Constantin Codrescu și Vlad Rădescu, abordează cu aplomb și curaj personaje dramatice precum: Veta din piesa „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, Gertrude din piesa „Hamlet” de W. Shakespeare, Clitemnestra din piesa „Atrizii” de Victor Eftimiu, Sara din piesa „Fire de poet” de E. O’Neill, Lavinia din piesa „Din jale se întrupează Electra” de E. O’Neill, Elisabeta din piesa „Maria Stuart” de Schiller, Aculina Besemenov  din piesa „Micii burghezi” de M. Gorki, Vasilisa din „Azilul de noapte” de M. Gorki.

Încununarea tuturor acestor roluri avea să vină odată cu pregătirea spectaciolului de licență, când a primit rolul Bernardei, din piesa „Bernarda Alba” de Frederico Garcia Lorca. Acest personaj a solicitat o cercetare aprofundată de cel mai înalt nivel și o implicare scenic supraomenească. Ca urmare a bunelor rezultate avute cu vizionările la acest spectacol creat împreună cu colegii de clasă, s-a putut avansa idea – care a devenit și realitate – de a se juca pe o scenă profesionistă, respective pe scena Teatrului de Comedie din București. Publicul a primit foarte bine spectacolul nostru și astfel ne-a încurajat în ideea de a-l mai juca, în continuare. Casa Bernardei Alba a lui Federico Garcia Lorca, piesă terminată cu doar două luni înainte ca acesta să fie asasinat de fasciști, e un text care provoacă tocmai prin non-teatralitatea lui. E arid, fierbe interior și numai interior, nu se manifestă în explozii și ciocniri violente. Chiar dacă putem vedea, în cele cinci fiice ale Bernardei Alba − închise în spațiul angoasant al casei și private de prezența oricărui bărbat prin instaurarea unui doliu de opt ani de către mamă − o expresie a condiției femeilor rămase fără parteneri de viață din cauza Războiului Civil spaniol sau, în fond, a oricărui alt conflict militar, piesa nu se poate reduce doar la atât. Casa… e, mai degrabă despre așteptare, despre mecanismul care se reproduce pe sine însuși la infinit, rulând în gol, ritmic, fără sens și fără evoluție. Domnul Prof. univ. Constantin Codrescu, secondat de către Conf. univ. Vlad Rădescu intuiește foarte bine acest lucru și îl exploatează perfect, mizând pe spiritul textului și nu pe litera lui.

Personajele create de către domnul Constantin Codrescu nu mai sunt umane așa cum ne așteptam cu toții, ci sunt păpuși manevrate cu arcuri care reproduc prin gest impulsuri venite, atavic, dintr-o umanitate uitată, dintr-o infrarealitate traductibilă scenic doar prin structuri gestuale repetitive, bruște, violente. Bernarda este cea care rămâne aici factorul constrângător exclusiv la un nivel narativ aproape uitat: adevăratul blocaj vine din pierderea axei umane, din împrăștierea interioară și, dincolo de toate, prin disoluția noastră în plan orizontal. Puseurile organice urcă în noi organic, din vremuri pe care le-am uitat de mult, se lovesc de cochiliile umane aride care suntem în prezent și se împrăștie, angoasant, în jocul mecanic de atracție-respingere al unui grup de fluturi de noapte în fața unui reflector. E greu să renunți la o parte din narativitate, e greu să înlocuiești satisfacția de un anumit tip pe care ea și numai ea i-o poate oferi publicului cu o serie de studii gestuale gravitând în jurul unei grup mic de teme, chiar dacă sunt și ele ofertante: feminitatea, erotismul, captivitatea, eterna reîntoarcere. Satisfacția, însă, se creează, aici, la nivel simbolic. Corul ritmic de la început, grupul de femei ce vine să vorbească despre revolta feminității, dar și despre anumite mutații pe care le suferă aceasta în lipsa echilibrului dat de prezența (sau lipsa) bărbaților. Totul, începând de la personaje și gesturi și mergând până la spațiul de joc sau construcția scenelor, e construit pe simetrii, pe opoziții, folosindu-se de o schemă aproape matematică. E și motivul pentru care o anumită atmosferă căutată se poate baza, pe aproape toată durata spectacolului, pe muzica ce răspunde, prin structura ei tematică, gesturilor sau scenelor care revin ciclic.

Casa Bernardei Alba  nu e un spectacol care-și poate găsi adepți printre cei care intră într-o sală de teatru pentru a căuta povestea. În schimb, reușește vorbească publicului său prin atmosfera ritualică, de timpuri străvechi aruncate hoțește în chiar miezul angoasei moderne, printr-o frumusețe rară și prin însuși faptul că nu face compromisuri în ceea ce privește textul, ci încearcă să-l păstreze în spiritul lui chiar și așa, frumos de nebun, dar destul de greu accesibil, cum îl gândește Lorca. Distribuția acelui spectacol a fost format din Andreea Cauc (Bernarda Alba), Celina Nițu (La Poncia), Lucia Alexa Istrate (Martirio), Iulia Dumitru (Angustias), Veronica Stoian (Adela), Andreea Grama (Amelia), Eugenia Matea (Magdalena), Gina Pitulea (Maria Josefa) și Oana Maria Stoica (Prudencia). Andreea Cauc a dat dovadă de maturitate și professionalism și a interpretat o Bernarda Alba cu adevărat rarisimă. Apoi a continuat cu o colaborare fructuoasă cu Teatrul Masca, unde a jucat în spectacolul „Comedia Erorilor” de William Shakespeare, care s-a dovedit a fi un incredibil teritoriu al încurcăturilor. A preluat din arta pedagogică a profesorilor săi și și-a asumat sarcina de a fi professor la Școala de Teatru „Qfeel” din București.  Dar ce poate oferi acestă școală? Școala de Teatru Qfeel organizează cursuri de actorie pentru adulți și copii, improvizație, dicție și respirație, vorbit în public și programe de training și dezvoltare personală destinate angajaților din companii. Participanții la cursurile „Qfeel” învață să se relaxeze activ și să-și exprime creativ personalitatea prin intermediul tehnicilor artei teatrale. Cursurile de actorie și improvizație pentru adulți și copii durează minimum 3 luni și au loc în imobilul din  Str. Colței , Nr. 11. Cursuri de dicție și „public speaking” pentru adulți și copii sunt  individuale sau au loc în sesiuni de grup, cu o durată variabilă, în funcție de solicitările cursanților. Programele adresate companiilor sunt customizate în funcție de cerințe: module de teambuilding, traininguri de comunicare cu clienții, ateliere de creativitate, cursuri de improvizație, sesiuni de dicție și „public speaking”.

Toate cursurile au la bază tehnici specifice artei teatrale și contribuie la dezvoltarea personală a fiecărui participant. Procesul de învățare este unul natural, bazat pe experiență și conceptualizare, având o abordare sistematică și structurală, ușor de urmărit. Studiile de caz, jocurile de rol, exprimarea liberă și exercițiile care sunt incluse în programele acestei școli conferă dinamica și interactivitatea dorite. „Filosofia Qfeel” este strâns legată de respectul pe care ni-l acordăm fiecare, atât nouă, cât și celorlalți, iar o mai bună comunicare cu cei din jurul nostru înseamnă în primul rând o mai mare încredere în noi. Și pentru că Andreea Cauc are și un real talent literar, putem menționa aici apariția în spațiul virtual al eseului „De ce sângele meu e mai albastru decât sângele tău roşu?!”. Să „pășim” alături de cuvintele ei și să-i însoțim gândul poznaș: „Aceasta este doar una dintre întrebările la care nu ne gândim, dar răspunde fiecare cum poate, pentru că de vorbit este cel mai ușor și ne place să ne mișcam buzele emitând sunete. La ce se referă ea? Hai sa spunem ca la R-e-s-p-e-c-t (vorba cântecului) și la tot ce decurge de aici: bun-simț, omenie, principii, maniere. Dar dacă bunul-simț e nativ, atunci fiecare după posibilități – nu ne băgăm, doar observăm și pe alocuri înjurăm – dar dacă manierele se învață și se absorb până când devin un Modus Vivendi!? în cazul ăsta nu înjurăm decât în gând. Nu scuip, nu mănânc cu gura deschisă, nu râd zgomotos; așa ar suna câteva reguli. O bună conduită în societate întotdeauna va pleca de la aceeași conduită în momentele de solitudine și abia de aici se face o departajarea. Da, pe acel englishman în New York nu-l avem noi în sânge. Modus Vivendi sau încercare forțată de a fi cuviincios când ieși în lume? Haideți să ne întoarcem cu 150 de ani. Pe timpurile acelea manierele existau în conștiința oamenilor și numai dacă ne uităm la modul lor de a dialoga observăm o grijă considerabilă în a alege cuvintele. Sunt răspunzători pentru ceea ce spun și nu de frica duelului (acum nu mai e cazul așa că putem înjura în voie), ci pentru că se respectă. Dacă mergem mai departe, observăm că respectul se maifestă în orice acțiune întreprinsă și se consideră o jignire orice dezicere de la o bună conduită; iar în aceste cazuri individul era considerat mitocan și exclus din grupul său. Și asta nu se întâmpla doar în cazul persoanelor cu „sânge albastru”. Și cei cu sânge roșu erau vizați de o aceeași conduită, pentru că, respectul uman sau interuman, încă mai exista. Acum, sigur că nu visăm la feți-frumoși care să deschidă ușa sau să țină scaunul doamnelor, asta ca să nu facem referire la domnișoarele care se rușinează la auzul unor vorbe mai deocheate, ar fi o inocență din partea noastră. Ce bine ar fi dacă fiecare ar avea respect pentru propria-i persoană; asta ne-ar scuti de un desumflat de roți, de un scuipat în obraz ș.a.m.d. Din păcate am evoluat și nu ne mai permitem să ne gâdim la ce se cuvine să facem și cum anume ar trebui să ne comportam atunci când ieșim pe ușă. Problema este urmatoarea: lipsa manierelor dezumanizează și doar un cataclism ar putea să ne mai aproprie de semenii noștri, dar din păcate, cataclismele sunt rare și din nou, regula se aplică doar în cazul anumitor popoare. Mă deranjează când scuipi, când mă împingi cu coatele în autobuz, când înjuri zgomotos, când intri în fața mea, în timp ce eu aștept de 20 de minute la coadă. Și de asemenea, nu văd de ce, din cauza ta, sunt nevoită să mă mir atunci când un bărbat oferă locul unei femei, când cineva salută respectuos sau ridică obiectul căzut și îl înapoiază persoanei care l-a scăpat, în loc să treacă nepăsător sau să i-l fure… și lista e atât de lungă „că mii de ani i-au trebuit luminii să ne-ajungă”, vorba unui domn genial. Slavă Domnului că aceste „deranjări și mirări” nu privesc o generalitate ACUM. Dar dacă acum am călători în viitor mi-e groază să mă gândesc cine își face nevoile pe gardul cui, în văzul cui, cine pălmuiește pe cine, cine scuipă guma pe care calc eu. A, dar stați, asta se întâmplă deja, chiar acum! Și atunci unde vom ajunge în zece ani? Dar în 20? Dar în …? Noroc că sfârșitul lumii e la anu’ și nu trebuie să ne facem griji. Și astfel, putem scuipa în continuare că nu se pune. Dar dacă sfârșitul lumii nu vine, atunci e de rău, pentru că vom merge noi după el, căci într-o societate fără prințipuri, va să zică, că nu le are, și dacă nu le are atunci ne-a luat dracu’ pe toți, iar omul de Neanderthal e undeva acolo și ne așteaptă să ne împrietenim că tot avem aceleași maniere. Dar hai să încheiem într-o notă mai optimistă! Manierele se pot deprinde. De la cine? De la păriniții care lucrează în două schimburi ca să mă întrețină? De la televizorul plin de manele și de sâni dezgoliți? De la profesoarele cu salariul tăiat și răbdarea deasemenea ciuntită, sau de la prietenii ce gonesc pe maidane în căutare de noi aventuri? Nu. Răspuns incorect. Mut mascota și răspund din nou. Răspunsul e la noi și vine în continuarea întrebării „cum mi-ar plăcea să fiu tratat”? Deci, cheia e la noi!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*