Ernest Bernea, un mistic rătăcit în viaţa socială şi în cea politică

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii dar şi a trecutului său politic, Ernest Bernea rămâne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Ernest Bernea nu este popular şi vandabil.

Născut la Focşani – Vrancea pe 28 martie anul 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Încă de la 13 ani, având tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rând, vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură. A urmat, din anul 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). În toamna anului 1932, Ernest Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.

Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Ernest Bernea a aderat, în anul 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rânduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în anul 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940. Rânduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rânduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinereţi generaţii”, sprijinind mişcarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Ernest Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

În timpul prigoanei carliste, Ernest Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii. Ernest Bernea a susţinut mai târziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în anul 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din anul 1937 s-a considerat izolat şi autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.

După aşa numita „rebeliune legionară”, din luna ianuarie anul 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În anul 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în anul 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Eliberat în anul 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în anul 1962, când Bernea a fost eliberat definitiv. Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransigent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cât a stat în C.M. (colonia de muncă) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (…) De la venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în anul 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în anul 1972. Până în anul 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în anul 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător. A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

“Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial” (Ernest Bernea). Civilizaţia română sătească” a stat în centrul preocupărilor ştiinţifice ale lui Ernest Bernea, sub toate unghiurile posibile pe care noţiunea de “civilizaţie” le presupune. Pentru Ernest Bernea, “civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite”. O lume vie, dinamică şi plină de valori autentice aştepta să fie adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Ernest Bernea era convins că ea a fost şi este o cale pentru ca românii să-şi afle propriul mod de a fi în lume.

Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de anul 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atenţie un gânditor profund, de mare fineţe. Una din lucrările postume este un mic “digest” intitulat “Civilizaţia română sătească”, în care Ernest Bernea sintetizează ideile sale despre unităţile de viaţă tradiţionale ale poporului român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este dedicat “Religiei şi magiei” în lumea rurală românească. Ernest Bernea subliniază că “activitatea religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii religioase”. Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare “forţa organizatoare tradiţională de valori”.

Viaţa spirituală a satului românesc este un filon de autentică extracţie creştină, chiar dacă ştiinţa modernă caută să facă distincţie între “religie” şi “magie”. Discutând din orizontul ştiinţei, dar cu un suflet pătruns de intuiţii esenţiale, Ernest Bernea arată că asemenea distincţii automate nu reflectă în mod obligatoriu realitatea: “Raportul teoretic între religie şi magie, spune Ernest Bernea, este o problemă centrală, astăzi devenită clasică în domeniul sociologiei religioase şi etnologiei… În sat, lucrurile sunt vii; faptele au o stare şi un rost propriu, într-un întreg organic. Cu deosebire în câmpul religiei şi magiei, această afirmaţie este întemeiată… Există în viaţa spirituală a satului o seamă de fapte de o străveche origine locală, care, deşi sunt în afara bisericii, nu sunt mai puţin religioase: e vorba de acele fapte pe care mintea cercetătorului le situează între religie şi magie… religia şi magia apar şi funcţionează împreună în viaţa satului, pentru că au aceeaşi natură: o natură mistică. Ele conţin o seamă de credinţe şi practici şi sunt expresia legăturii omului, în cazul nostru a ţăranului român, cu realitatea metafizică, a cărei sensibilitate este încărcată de o lume supranaturală, puternică şi bogată în consecinţe prin legăturile ce se pot stabili”.

Prin urmare, chiar dacă pentru unii această credinţă nu ar părea tocmai “pură”, ea este totuşi expresia unei convingeri asupra sacralităţii întregii lumi, a tuturor treptelor firii. “Spiritul mistic” al satului românesc îşi găseşte exprimarea într-o puternică conştiinţă a unei viziuni metafizice, care subliniază distanţa dintre cele trecătoare şi cele veşnice: “Ţăranul român îşi exercită fiinţa pentru a depăşi trecătorul din el. Trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat… Necuprinsul lumii acesteia, tainele ţesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act şi trecere, tainele existenţei sale înseşi îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului şi sprijinului absolut: Dumnezeu”. Dumnezeu este în lumea satului o realitate vie, este Creatorul omului, care trebuie să lucreze spre a împlini voinţa Lui.

Prezenţa lui Dumnezeu slăvit în biserică este garanţia vieţii creştine a satului românesc. Ernest Bernea subliniază că “viaţa religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este aşezământul tradiţional, care organizează şi îndrumă viaţa religioasă… Biserica răspunde religiozităţii, răspunde nevoilor interioare ale ţăranului şi dă rânduielile necesare promovării spiritualităţii săteşti”. La biserică au loc două mari categorii de fapte. Pe de-o parte, este Liturghia duminicală, cu caracter mai “oficial”, alături de care se manifestă diverse acte religioase care ritmează viaţa omului şi care au adesea un caracter local, arhaic. La biserică, între preot şi credincioşi are loc un dialog permanent între “biserica oficială” şi manifestările religiozităţii populare, un dialog descris de Ernest Bernea în următorii termeni: “Biserica însăşi supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credinţe şi acte care, deşi nu au un caracter creştin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri şi practici trecute în folclor sub numele de credinţe şi superstiţii populare… O credinţă neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizaţiei săteşti să dea o atenţie deosebită credinţelor şi superstiţiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folclorişti au ignorat în întregime rolul bisericii în viaţa religioasă a satului şi ţăranului român, aşa cum, bunăoară, teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma şi ritualul creştin”. Pentru Ernest Bernea nu există o ruptură între cele două aspecte. Întotdeauna oamenii Bisericii au acţionat pentru a modela în spirit creştin pe credincioşi, fără însă a le violenta formele de viaţă religioasă (practicile şi obiceiurile tradiţionale): “În viaţa religioasă a satului românesc, oficialul şi popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial”. Mai mult decât o remodelare a unei viziuni religioase creştine din cărămizi disparate ale unor vechi obiceiuri şi credinţe, în cazul particular al poporului român s-a produs, credea Bernea, în rând cu alţi oameni de cultură ai vremii, o întâlnire de spirit între vechea credinţă dacică şi creştinism, realizându-se o sudură trainică şi coerentă a unor elemente aparent disparate.

Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“ este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc. Apărută iniţial în anul 1985, sub titlul „Cadre ale gândirii populare româneşti“, puternic cenzurată de regimul comunist, cartea reuneşte trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gândirii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte şi gândeşte ţăranul român, mergând astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică“, între cele două forme de cunoaştere existând şi unele asemănări.

Punctul de plecare al criticii modernităţii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, domenii ale spiritului şi firescul de la care lumea s-a îndepărtat. Sub influenţa diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstracţionismul, epoca modernă a redus cunoaşterea şi realitatea la aspectele sale materiale şi cuantificabile, ignorând ceea ce ţine de spirit – de la religie şi morală la planul estetic şi intelectual. Sacrificând adevărul şi unitatea exactităţii ştiinţifice, „cunoaşterea şi omul se împuţinează, iar civilizaţia intră în derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl generează“ (Ernest Bernea, 2002, 12). Influenţat de gândirea lui Heidegger şi de cea a lui Ortega Y Gasset, Ernest Bernea denunţă pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul religiei, „barbaria specializării“ care a făcut din muncă şi om o anexă a maşinii sau cultura care şi-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime tehnicizat, atât ca ideal, cât şi ca viaţă. Scopul vieţii sale este prins în tehnică, natura vieţii sale, condiţia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. (…) Filosofia a ajuns o ştiinţă a filosofiei, care la rândul ei a fost redusă la o tehnică de lucru, arta contemporană a devenit tehnică a cuvântului, a sunetului, a culorii. (…) Mentalitatea abstractă şi uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viaţă şi spirit“ (Ernest Bernea, 2011, p. 81, 86). „Omul împuţinat“ pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au închis. Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul – instrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale“ (Ernest Bernea, 2011, 52). Iar pe treapta următoarea stă „omul standard“ al secolului XX, acel individ comun, mediu şi abstract „după care se construiesc toate aşezămintele noastre“, materiale sau culturale.

Pentru filosoful şi etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existenţială“, neputând fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura şi societatea îi sunt condiţii, dar nu moduri de împlinire“ (Ernest Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizaţie sătească, doar prezenţa unei puteri spirituale ordonatoare – credinţa sau tradiţia – oferă sens şi plenitudine vieţii. „Omul este spirit întrupat“ scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia creştină este o „revelaţie a spiritului“. În eseul „Crist şi condiţia umană“, faptul întrupării lui Iisus este văzut ca aducând la viaţă noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup (…) Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu“ (Ernest Bernea, 1996, 41-42).

Conştiinţa şi spiritul sunt, aşadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului. Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh şi libertate creatoare. În acest fel, nu numai religia, dar şi „cultura şi sensul ei devin tot o luptă pentru spirit şi un leac împotriva morţii. Cultura nu există ca o ornamentaţie pe trupul unei epoci sau societăţi; ea este o cale de a veni în contact cu permanenţele şi un act al salvării“ (ibid., 91). Condiţia umană poartă însă o veşnică dualitate între interioritatea planului conştiinţei şi exterioritatea simţurilor. Individul trebuie să lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vieţii noastre trebuie să fie ascensional: „Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (…). Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit!“ (Ernest Bernea, „Meditaţii filosofice“, 2010, 31-32).

Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interiorităţii, oraşul a dezvoltat o „cultură periferică“, a formelor exterioare, orientată spre bunuri şi plăceri: „Oamenii merg purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi revărsat tumult. (…) Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic“. (Ernest Bernea, 2008, 68-71). Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe planul simţurilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înşelător, al tuturor senzaţiilor uşoare şi satisfacţia unui suflet redus“. Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator al împlinirii“. (Ernest Bernea, „Treptele bucuriei“, 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă ţine de plinătatea fiinţei, şi nu exclude singurătatea, tristeţea sau suferinţa. Omul se bucură pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalţi, se bucură de cunoaştere şi puterea de a crea, dar mai ales de dragoste şi dăruire. Bucuria, aşadar, este apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii şi frumuseţii lumii, chiar şi în cele mai umile aspecte: „Ţăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată“ (Ernest Bernea, 2008, 72).

Asemenea vechii civilizaţii săteşti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul chip. Am văzut că ţăranul român nu se despărţea niciodată de permanenţe, depăşind înţelesul fizic şi social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual, apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri şi sărbători, dar şi prin „marea trecere“. Spre deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară şi ireversibilă, culminând cu moartea fiinţei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătăţii, existenţa a căpătat un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează fenomenul morţii într-o grea suferinţă şi într-un coşmar distrugător anticipat. Totul e durere şi lichidare a datelor ultime ale conştiinţei“ (Ernest Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt Bauman remarcă înclinaţia modernă spre viaţa instantanee, semnificaţiile metafizice ale timpului fiind proiectate pe un plan corporal şi al experienţei: „indiferenţa faţă de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat; felul în care trăieşti clipa face ca ea să devină o experienţă nemuritoare“ (Zygmunt Bauman, 1999, 118).

Aşa cum scrie criticul şi regizorul francez Guy Debord în lucrarea sa „Societatea spectacolului“, trăim într-un timp al mărfii şi pieţei mondiale, acelaşi pretutindeni – timpul spectacolului mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea“ sau „a ne omorî timpul“ fac parte din vocabularul nostru, exprimând predilecţia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau chiar în afara conştiinţei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul şi divertismentul chiar sunt moduri de a ne „ucide timpul“, după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci feţe ale modernităţii“: „Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească şi să ucidă timpul. Să-l economisească în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificând estetic şi făcând suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens“ (Matei Călinescu, 2005, 23).

Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât de armonioase şi bogate în semnificaţii, cu peisajul trist al resturilor şi manifestărilor de la un Revelion în stradă, poate înţelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală, nemaiînsemnând ordine, plenitudine şi deschidere spre misterul existenţei, ci intensitate şi uitare de sine – adică un prezent care ne scapă mereu şi ne închide în biologic şi concret: „timpul s-a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. (…) Timpul spaţializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume“ (Ernest Bernea, 2008, 71).

La întrebarea gânditorului, teologului, publicistului şi cercetătorului creştin Costion Nicolescu de la Muzeul Ţăranului Român (MŢR) “câţi şi ce ştiu despre Ernest Bernea?”, Ciprian Voicilă – tot un publicist creştin de la acelaşi muzeu, care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Ernest Bernea – punctează: “A fost urmărit şi bătut în anii 70, de Securitate, dintr-un motiv foarte simplu: zeci de ani au încercat să-l facă informator şi nu au reuşit. Pe de o parte, avem modelul Ernest Bernea, care nu a cedat în faţa presiunilor regimului şi a Securităţii, iar, pe de altă parte, avem arhicunoscutele modele de după anii 90 de intelectuali care propriu-zis au fost nişte disidenţi – au citat din plin din Marx, Engels, Lenin, stau mărturie cărţile lor editate în anii 70-80, reeditate după 90 fără “celebrele” citate, când onestitatea intelectuală ar fi cerut să şi le asume. În cărţile lui Ernest Bernea (foarte puţine ieşite de sub tipar în perioada ceauşistă) nu veţi găsi citate cu trimitere la Marx, Engels, Lenin. El a fost un opozant, nu a fost un disident (aşa cum mulţi disidenţi se dau opozanţi, ceea ce nu au fost şi nici nu vor fi vreodată) şi este foarte interesant că el a rezistat până la sfârşit”. Costion Nicolescu îndeamnă să mergem cu toţii, noi, oamenii zilelor de astăzi, în prelungirea lui Ernest Bernea şi a lui Horia Bernea şi a altora asemenea lor. Mai exact, conchide cercetătorul ştiinţific: “Construcţia noastră în viitor să fie pe astfel de repere, să nu fie pe modele slabe, facile, mai uşor de digerat, despre care îţi dai seama, în timp, că nu ţi-au consolidat fiinţa, dimpotrivă ţi-au şubrezit-o”.

Cercetătorul ştiinţific Costion Nicolescu de la MŢR evocă, totodată, prima întâlnire a sa cu Ernest Bernea, care a fost una “pe calea cărţii”. Este vorba despre volumul “Cadre ale gândirii populare româneşti”, apărut în anul 1985, pe care îl califică astfel: “O senzaţie a timpului acela. Atunci am aflat eu de Ernest Bernea. Mai apoi, am avut întâlnire cu el la înmormântarea lui, la Mănăstirea Cernica.” “Ce îmi reproşez eu?”, se întreabă Costion Nicolescu, după care răspunde: “Faptul că s-ar fi putut să-l cunosc, să fiu în preajma lui, aşa, ca vieţuire în cetate, în acelaşi timp. Pe fiul său, Horia Bernea, l-am cunoscut puţin după anul 1989, dar aş fi putut ajunge la el dacă funcţionam şi eu cum se cuvine. Ernest Bernea face parte dintre aceia care au avut de suferit şi înainte, şi după comunism. Cum îl prindeau, cum îl arestau, îl băteau. Se ştie că în anii 84 (avea 80 de ani) a fost luat şi bătut la Securitate. Greu de imaginat. Este într-adevăr regretabil, pentru mine zic, că ştim foarte puţine despre el. Nici măcar pe fiul lui nu l-am tras de limbă. Deşi un tată absent – a fost foarte mulţi ani în puşcărie, pe urmă fiul lui a fost plecat la studii, este interesant cum a reuşit să transmită tot suflul său, toată această dragoste şi putere de sinteză fiului său şi de aici el să facă muzeul Ţăranului Român. Eu cred că Horia Bernea a făcut muzeul pentru că s-a transmis ceva osmotic, genetic, de la tatăl său, dar şi dintr-un respect extraordinar, niciodată mărturisit, pentru gândirea şi pentru jertfa tatălui…

Decalogul lui Ernest Bernea:

  1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul este altul; iubiţi adevărul că el este lumină şi frumuseţe, este Dumnezeu.
  2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită este jumătate iertată.
  3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.
  4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, este mai mult decât o vulgaritate, este un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
  5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
  6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
  7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
  8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
  9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
  10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă. (24.I.I984- Bucureşti)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*