Regimurile totalitare şi de dictatură au condus ţara prin „ordonanţe”. Ele apăreau în scris, format A3, şi erau afişate la “avizierul” de la primărie. Nerespectarea înscrisurilor lor ducea la amenzi sau la sancţiuni penale. Ele erau semnate de dictator şi erau obligatorii pentru oricine, indiferent de funcţie.
Întrucât cel mai lung regim dictatorial, – comunismul,- a excelat în interziceri şi pedepse, fiind „forţat”, ca să facă faţă „împotrivirilor” şi mai ales „abaterilor”, a trecut la mărirea numărul închisorilor la 46, construind în plus 72 de lagăre de muncă forţată, în care au chinuit către patru milioane de români de seamă, din ţară ca şi din Basarabia şi Bucovina (ăştia în Siberia), jumătate dintre ei n-au mai apucat să mai vină niciodată acasă, sfârşind în grele chinuri.
Întâmplarea istorică a schimbării dictatorului Ceauşescu în 22 decembrie 1989 cu unul dintre secretarii comitetului central al partidului comunist, a făcut ca nimeni să nu fie schimbat din funcţiile de conducere, partidul să-şi schimbe numai numele, păstrându-şi toţi membrii „nepedepsiţi” sau „interzişi” de a mai participa la viaţa politică. Deşi sistemul politic a devenit democratic, – adică admiţând şi existenţa unor alte formaţiuni politice -, partidul-stat a făcut în aşa fel încât niciodată aceste alte formaţii să ajungă a fi majoritare şi decizionare în forul legislativ, deşi la conducerea unor guverne au fost lăsaţi „de formă” şi alţii să ajungă chiar miniştri; niciodată însă preşedintele ţării, (a republicii de sorginte comunistă), n-a fost lăsat să fie altcineva decât un fost membru „marcant” al partidului comunist.
Primul care „nu îndeplineşte” această condiţie este actualul preşedinte. (De aceea, poate, tirul apacurilor la persoană nu slăbeşte deloc, venind şi revenind obsesiv asupra „încălcării” legalităţii cu cele șase case, devenite proprietate personală, prin primirea lor de la colegi de etnie, care, plecând din ţară, n-au avut cui să le lase, cerând acceptul domniei sale să le primească, pentru nişte sume modice, simbolice, ca să nu fie chiar cadou).
Constituţia de acum este „opera” unuia dintre cei mai acerbi membrii ai partidului comunist – Antonie Iorgovan, – neromân, cu tată miner, vechi membru de partid. Acest activist înfocat a formulat prin cuvinte cu dublu înţele această cărticică în aşa fel încât să se facă aproape imposibil ca ţara să revină la ceea ce a fost până la 30 decembrie 1947, când partidul comunist a abolit monarhia prin acea lovitură de stat, dată cu ajutorul trupelor sovietice de ocupaţie.
Dacă 42 de ani, când ţara a fost condusă numai prin ordonanţe draconice, cei care au preluat puterea au păstrat stipulaţia constituţională care dă guvernului posibilitatea să se folosească de forma decizionară „ordonanţa”, cu specificaţia că ea se aplică „de urgenţă”, atunci când este nevoie ca aproape imediat să se stabilească ce trebuie făcut într-un anumit domeniu. Aceasta a dus la haosul legislativ, cultural şi spiritual al acestor 27 de ani de „perioadă de tranziţie”, foştii membrii ai partidului comunist au folosit larg noţiunea de „ordonanţă de urgenţă”, prin care s-a ajuns la destructurarea ţării, foştii proletari devenind mari proprietari şi decidenţi, mai ales în teritoriu, acolo unde populaţia a fost ţinută la acelaşi nivel de „frică faţă de ăia de la primărie”, majoritatea lor membrii ai „noului” partid denumt PSD, adică „social democrat”, formă politică şi ideologică care înseamnă primul pas spre socialism, pasul doi fiind însuşi comunismul.
În acest sfert de veac generaţia care s-a ridicat, a circulat prin lume, şi existenţa noastră în Uniunea Europeană i-a lărgit viziunea, neamul ajungând să cunoască tot ce face clasa politică şi mai ales a trecut la a se implica şi a se pronunţa faţă de orice se întâmplă în viaţa noastră socială. Existenţa unui preşedinte, fără apucături ale foştilor membrii ai parti-dului comunst, a deschis larg ţara către participare conştientă la actele socio-politice care privesc întreaga Naţiune.
Astfel a fost posibil ca escamotarea unor termeni juridici, care urmăreau să ducă la salvarea unora cu funcţii politice şi administrative, deja cu fapte în cercetare la DNA, să fie observate la timp şi să se ridice tinerimea educată împotriva unui asemenea mod vetust de conducere nedemocrat şi pervers.
De aici s-a deschis „cutia Pandorei” şi întreaga ţară cere acum, ceea ce nu s-a putut în anul 1990, ca foştii membrii ai partidului comunist să înceteze a se mai ţine agăţaţi cu ghiarele şi cu dinţii de putere. Frica lor de a răspunde măcar acum de dezastrul din comu-nism şi mai ales de marea corupţie pe care a încurajat-o (şi prin asemenea ordonanţe de urgenţă), jaful din privatizări şi menţinerea în mod conştient, chiar organizat, a învăţămân-tului şi culturii în limitele unui formalism condamnabil, informarea publică lăsată pe mâna unora cu bani, (cazul Voiculescu şi Sebastian Ghiţă) iar învăţământul opt ani la cheremul unei inginerese,care, seară de seară, iese pe oglinda ecranelor de televiziune,în calitate de om la vârf în conducerea PSD, să bolmojească, cuvinte „odihnitoare”, şcoala, fiind, – mai ales la sate, -într-o stare de mare inferioritate, datorită admiterii la catedre a unor susţinători ai PSD, care le este singurul „argument” că sunt admişi pentru aşa ceva. Educaţia întotdeauna s-a făcut numai de oameni bine educaţi şi mai ales cu talent şi deplină înclinaţie către îndletnicirea sfântă de a forma noi şi noi generaţii în spiritul şi felul de a fi al neamului nostru. Despre orice se vorbeşte în public, numai despre Neam şi despre Ţară nu se zice nimic, pentru că şi acum se ţin de sloganul aruncat de Ion Iliescu, de pe când era secretar cu propaganda în comitetul central al partidului comunist când a spus în scris: „naţionalismul este legionarism criminal”. Acum Ţara va ajunge să-i întrebe în plină stradă: „dar comunismul ce este, măi dragă, tovarăşi?”… Şi până când?!
Lasă un răspuns