167 de ani de când s-a născut Mihai Eminescu

Interferenţe biografic Eminescu-Noica: Mai întâi de toate ţin să vă mărturisesc o mult prea tristă şi întârziată constatare: aceea că acest vechi şi eroic neam ar trebui să aibă, alăturat Calendarului Bisericesc, şi unul, cu valabilitate permanentă, care să ne ţină memoria trează, nelăsându-le urmaşilor noştri să li se împuţineze nici mintea şi nici credinţa străbună; nici dorul de ţară şi nici dragostea de pământul natal, de limba şi cântarea doinită îmbrăcată în haina românească; nici grija pentru cinstirea memoriei părinţilor, a eroilor şi a marilor oameni din trecut. Ca urmare, mă gândesc că de-aş avea bani şi avere, precum nu am avut şi nici nu voi avea, aş redacta, tipări şi distribui gratuit, un astfel de calendar de buzunar, multiplicat în milioane de exemplare, din care să nu lipsească nu numai cele mai dragi amintiri din istroria multimilenară a neamului românesc, dar şi cele mai triste şi tragice.dintre evenimentele sale. Bănuiesc că ghiciţi cu ce aş începe: cu datele biografice ale lui Eminescu, urmate de povestea fără sfârşit a vieţii şi operei sale, pentru că ce am fi fost noi, românii, fără el?!

Ca urmare, nu întâmplător, demersul meu omagial de acum îl fac în chiar preajma zilei naşterii poetului, reamintindu-vă că data de 15 Ianuarie, a fiecărui an, marchează şi Ziua Culturii Naţionale. Este acea zi de sfântă duminică a anului 1850, atunci când în casa soţilor Raluca (1816-1876) şi Gheorghe Eminovici (1812-1884) avea să se ivească în lume cel de-al șaptelea copil al lor. Şi cum băieţilor de până atunci părinţii le puseseră, în ordine, numele de Şerban, Nicolae, George şi Ilie, celui de-al cincelea dintre ei i-au spus Mihail. Nume benefic preschimbat în Mihai, de omul de aleasă cultură Iosif Vulcan. Un nume cu o rostire românească extrem de melodioasă, precum rima izbutită a unui frumos vers eminescian decupat din poezii precum: „Dintre sute de catarge”, „Floare albastră”, „Somnoroase păsărele”,  „De-aş avea”, „Epigonii”, „La steaua”, „Mai am un singur dor”, „Şi dacă”, „Trecut-au ani”, „Luceafărul” şi „0, mamă”.

Aşadar, au trecut de atunci, ca „nourii lungi pe şesuri”, 167 de ani de când, în legendara „Moldovă de Sus”, se năştea Mihai Eminescu. Însă mult mai puţini ani de când, tot într-o zi de 15 ianuarie (cea a anului 1985), filosoful Constantin Noica (1909-1987) se oprea în Aula Bibliotecii Asociaţiunii Transilvane ASTRA din Sibiu, pentru a prezenta iubitorilor de carte scrisă o parte dintre manuscrisele „Caietelor Eminesciene”. O făcea de dragul Sibiului şi al ardelenilor, ascultând de sfatul-îndemn al soţilor Eleonora şi Aurel Cioran (fratele, mai mic cu trei ani, al lui Emil, filosoful de la Paris). Atunci, domnul Noica aducea, în servieta lui ponosită de atâta folosinţă şi umblătură, câteva file de manuscrise foto-copiate, prin strădaniile sale, din miile de file existente în secţia specială a Bibliotecii Academiei Române. Făcuse acest gest, extrem de dificil, în speranţa declarată de a se trece la valorificarea celei mai mari comori eminesciene, rămasă necunoscută marelui public. Ea ilustrând, deopotrivă, măiestria scrisului său, cât şi cultura sa enciclopedică. Ceea ce a urmat, în acea şezătoare literară-aniversară a 135 de ani de la naşterea poetului, avea să marcheze o premieră în istoria literaturii române, întregită de o adevărată desfătare intelectuală. Pentru că filosoful-prezentator izbutise, cu vocea lui melodioasă şi clară, să facă o pledoarie extrem de convingătoare referitoare la talentul poetic al lui Eminescu ca şi la gândirea profundă a acestuia, încheind prin a oferi, în dar, bibliotecii sibiene acel prim-set de manuscrise eminesciene foto-copiate. Era întâia oară când musafirii-cititori ai unei biblioteci publice din ţară puteau privi, admira şi pipăi scrisul frumos caligrafiat şi îngrijit al lui Eminescu. Se întrezărea, astfel, că în acele manuscrise, uitate atâta amar de vreme, sta nevalorificată o bogată şi diversificată creaţie literară, ca şi nebănuite întâmplări plăcute sau triste din scurta şi greaua viaţă a Omului Eminescu!.

Filosoful Constantin Noica avea să se stingă din viaţa-i grea pe patul unui spital din Sibiu, în zorii zilei de 4 decembrie a anului 1987, fiind înmormântat, aşa cum mereu şi-a dorit, în pământul micului cimitir din vecinătatea Schitului Monahal al Păltinşilor, de deasupra Sibiului şi a Răşinarilor, satul natal al poetului Octavian Goga şi al filosofului Emil Cioran. La căpătâiul mormântului său slujind eruditul Mitropolit al Ardealui, Antonie Plămădeală. Şi cu toate că de atunci, din acel început de iarnă geroasă, au trecut cu ceva mai

mult de 29 de ani, celor care l-am cunoscut, îndrăgit şi stimat pe Noica ni se pare o veşnicie. Pentru că, fără să fi prins de veste, am rămas lipsiţi de bucuria ca odată ajunşi pe cărările staţiunii Păltiniş să ne iasă în cale, din întâmplare, „Omul în fulgarin şi cu bască pe cap”, plimbându-se meditativ agale, salutând pe toată lumea. Erau acele coincidenţe ale promenadelor când puteai avea bucuria de-ai zări, fie şi numai pentru o clipă, chipul luminos şi plăcut, puţin melancolic. Omul care, din prea multa-i bunătate, avea darul de a se risipi discret pentru nevoile spirituale ale semenilor săi, în încercarea timidă de a oferi sfaturi pilduitoare de viaţă şi de trăiri adevărate. Şi mereu cu gândul rar nemărturisit ca noi să fim doar buni-români. Nimic mai mult, decât atât! Pentru că el ne-a lăsat nu numai o plăcută amintire, dar şi o nepreţuită moştenire culturală: cea a scrisului său înţelept, precum şi vorbele spuselor sale, înregistrate radiofonic pe bandă magnetică, pline de imensa lui bucurie de a prezenta manuscrisele eminesciene. Emoţiile de atunci, ivite în glasu-i tremurând, aveau doar o singură motivaţie: îl omagia pe Mihai Eminescu la împlinirea a 135 de ani de la naştere, iar el, umilul epigon al acestuia, cum adeseori se considera, ţinea în mâinile sale dovezile culturii enciclopedice şi măiestriei poetice a acestuia. Mai trebuie amintit şi faptul  că el nu  îndrăznea să deranjeze pe nimeni cu suferinţele sale fizice şi necazurile zilnice de tot felul, fiind un oaspete obişnuit al cantinei-restaurant a Păltinişului. Astfel va izbuti să-şi ascundă în linişte boala agravată de anii grei petrecuţi în închisorile comuniste. Curând după moartea sa, cei care am avut prilejul de-al vedea, cunoaşte şi auzi, ne-am bucurat să aflăm, nestingheriţi de cenzură, multe alte lucruri frumoase despre el, ca şi despre opera sa filosofică şi literară.

Nădăjduim că, în curând, se vor găsi acei oameni de mare omenie care să contribuie la

demersul sculptural al modelării chipului său într-un bust care să întregească „Aleea cărturarilor ardeleni”, din Parcul ASTRA al Sibiului!. Chiar dacă el nu era ardelean, nici prin naştere şi nici prin vreunul dintre înaintaşi. Mărturisise, însă, în repetate rânduri, în public şi în scris, că ar fi vrut să fi fost ardelean. Nu de alta, dar iubea nespus de mult şi în tăcere Sibiul, ca şi pe vrednicii ţărani-oieri ai satelor mărginene!

 N o t ă: Fragment din alocuţiunea rostită de Constantin Noica în Aula Bibliotecii ASTRA din Sibiu-15 ianuarie 1985: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră şi măsura noastră este Eminescu. Nu avem a creşte mai mult decât atât. Atât însă să creştem, pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul. Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, a haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”.

Profesorul Aron Pumnul şi elevul său, Mihai Eminescu:  De fiecare dată, în plină iarnă, locuitorii aşezării transilvane Cuciulata, rânduită să dăinuiască de secole la buza dealurilor domoale ale văii Oltului şi la adăpostul munţilor împăduriţi şi troieniţi de zăpezi ai Ţării Făgăraşului, vrednicii ţărani ai acelui mândru sat nu uită niciodată să-l cinstească pe unul dintre cei mai de seamă fii ai lor: pe distinsul cărturar Aron Pumnul (n.27 nov. 1818, Cuciulata, Hoghiz-12 ian.1866, Cernăuţi, Ucraina). Tot aşa cum o vor face şi peste numai câteva zile: joi, 12 ianuarie, când se împlinesc 151 de ani de la moartea celui care a fost profesorul mult îndrăgit al lui Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850-d.15 iunie 1889. Adică atunci când viitorul mare poet al neamului românesc era elev al Gimnaziului Şcolar German din Cernăuţiul Bucovinei. Pentru adolescentul de numai 16 ani, el avea să fie, deopotrivă, părinte-sfătuitor şi dascăl-erudit. Provenind, prin străbunii săi, dintr-o familie de ţărani nu numai fără ştiinţă de carte, dar şi de foşti iobagi pe moşiile grofilor unguri şi baronilor saşi din preajma Braşovului, Rupei, Făgăraşului şi Sighişoarei, Aron Pumnul va fi trimis la studii înalte, cu bursă specială, de bunul şi înţeleptul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ortodox al Ardealului (n. 20 ianuarie 1809-d. 28 iunie 1873). Iar acolo, la Viena, capitala Austriei şi a Imperiului Habsburgic, el va dovedi că ocrotitorul şi mentorul său nu se înşelase în speranţele sale, tânărul student fiind un vrednic şi inteligent învăţăcel al unora dintre cele mai prestigioase facultăţi, între care şi cea de teologie „Sfânta Barbara”.

Merită să amintim că se împlinesc, nu numai 151 de ani de la moartea profesorului drag al lui Eminescu dar şi tot atâţia ani de la cea mai importantă apariţie editorială a scrisului elevului său. Eveniment petrecut în paginile revistei „Familia” din Oradea, publicaţie culturală de prestigiu a cărturarului Iosif Vulcan (n.31 martie 1841, Holod,Bihor.d. 1907, Oradea). Revistă destinată, în primul rând, românilor ardeleni trăitori între graniţele marelui imperiu. Şi cum acea elegie eminesciană, intitulată  „La mormântul lui Aron Pumnul”, fusese prefaţată de publicarea poeziei „De-aş avea…”, patronul Revistei „Familia” va folosi acel al doilea moment editorial eminescian pentru a latiniza numele tânărului poet. Ca urmare, Mihail, devine Mihai, iar Eminovici, Eminescu. Numai că acea aparentă coincidenţă, din iarna începutului anului1866, nu era chiar întru totul întâmplătore, deoarece Iosif Vulcan se trăgea, după bunicii dinspre tată, din Şinca-Veche, aşezare din care proveneau şi înaintaşii părinţilor lui Gheorghe Şincai (n.28 feb.1784-d.2 nov.1816, Sein-Bihor), corifeu al „Şcolii Ardelene” din Blajul în care slujise ca profesor şi Aron Pumnul, în anii tinereţii sale. Apoi, de bună seamă că marele cărturar mai ştia şi că doar la o palmă de loc de Şinca-Veche se află satul Vad, în care îşi aveau obârşea vechile familii de ţărani români ardeleni cu numele de Eminovici şi Iminovici. Ori, pe căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului (n.10 feb.1812, Călineşti, Suceava-d.8 ian1884, Ipoteşti,Botoşani), aşa îl chema. De unde şi concluzia că străbunii lui ar fi pornit, către „Moldova de Sus”, din acele locuri şi că unii dintre ei au ajuns şi în Călineştii-Sucevei. O altă dovadă o va oferi şi bătrânul ţăran Pavel Eminovici. Acesta, simţind că se apropie de sfârşitul vieţii, în anul 1750 revine în satul său natal Vad, din vecinătatea actualei comune Şercaia, plecând din ţinuturile Moldovei, şi este înmormântat lângă bunii şi străbunii lui înaintaşi. Crucea de la căpătâiul mormântului său nefiind singurul însemn funerar cu un astfel de nume din cimitirul acelui sat pur românesc.

Printre primele somităţi ale culturii româneşti care află de surprinzătoarea descoperire biografică, referitoare la ipoteza originei ardeleneşti a străbunilor tatălui lui Eminescu, va fi regretata profesoară-academician Zoe Dumitrescu Buşulenga (n .20 aug.1920, Bicureşti-d.5 mai 2006, Mănăstirea Văratic, Neamţ). Şi cum „descoperitorul” era unul dintre eminenţii săi studenţi ai Facultăţii de Filologie, din cadrul Universităţii din Bucureşti, profesorul de limba şi literatura română, Ioan Funariu (n.6 februarie 1934, satul Copăceni), vreme de aproape 50 de ani dascăl la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, îl roagă pe acesta să întocmească un studiu ştiinţific cât mai amplu referitor la monografia satului Vad, din care să nu lipsească originea şi evoluţia demografică a familiilor Eminovicilor şi Iminovicilor. Ca urmare, cercetările sale temeinice aveau să dovedească că între ardelenii şi moldovenii purtători ai acestor două rare şi vechi nume româneşti (nu ucrainene, nici ruseşti şi nici sârbeşti) se află o strânsă legătură, fiind posibil ca şi Eminovicii şi Iminovicii moldoveni să îşi aibe rădăcinile arborelui genealogic în Vadul Ţării Făgăraşului şi a Oltului.

Şi o mărturisire mai personală: regretatul meu tată, „Moşu’ Ion, ţăranul”, plugar vrednic în hotarul slugăritului de altădată al Agnitei Hârtibaciului, născut în satul Moardăş şi crescut în Şalcăul văii sibiene a Buii, ne povestea nouă, copiilor săi, cum că auzise că unul dintre stră-străbunicii lui şi-ar fi avut originile în sânul familiilor Vulcanilor din Şinca-Veche. Locuri, adeseori, colindate de mine şi de fraţii mei. Unul dintre ei, Vasile, împătimit profesor de istorie şi arheolog. Cred că este locul şi momentul cel mai nimerit să recunosc (în scris, că cu vorba am făcut-o în repetate rânduri) că numai din instinct (şi nu din complicate mândrii intelectuale, fără merite), mereu am avut grijă ca măcar să nu facem de ruşine numele distinsului cărturar ardelean, Iosif Vulcan!. Tata şi mama, sărmanii de ei, aproape neştiutori de carte, cu siguranţă că au reuşit, prin felul lor de a fi!. Noi, însă, ceilalţi, cei care încă mai trăim din neamul lor, doar ne străduim. Sperând să izbutim, întrucâtva!.

Notă: La sfârşitul săptămânii viitoare- respectiv duminică, 15 ianuarie- suntem chemaţi să ne readucem aminte, mai mult ca oricând, de blândul, muzicalul şi dulcele grai românesc, vorbit şi scris, al Domnului Eminescu. Cel care, de acolo, de sus, din Ceruri, încearcă să ne spună că a rămas tot nemuritor şi rece. Şi că, la cei 167 de ani ai săi, a rămas tot tânăr şi ferice!. Aşadar, să ne dăm întâlnire, cam pe la orele amiezii, la bustul lui Eminescu, din frumosul şi înfriguratul „Parc Sub Arini” al Sibiului, cel care este cu șase ani mai „tânăr” decât cel portretizat pe aleile sale troienite de zăpezi. Şi de veţi veni, aduceţi cu dumneavoastră şi un plăpând firicel de floare şi o lumânare. Iar de îi veţi aprinde feştila, vă rog să rostiţi, fie şi numai în gând, rugăciunea unui vers eminescian!.

Permanentul dor de Eminescu: L-am întrebat, cândva,  pe actorul Ion Besoiu (n.11 martie 1931, sibian prin naştere şi bucureştean prin profesie şi domiciliu) dacă este adevărat ceea ce se tot spune despre el cum că ar fi avut şapte neveste, precum în acel basm cu un vestit împărat. Mi-a răspuns, râzând cu poftă: „Au fost mai multe femei, dar numai patru” întabulate”, cu acte în regulă”. Fac cuvenita precizare că îndrăgitul actor de teatru şi de film se apropie de împlinirea vârstei de 86-lea an de viaţă. Ca urmare, de mult nu mai este acel june-prim de odinioară, rămânând, însă, aceeaşi plăcută companie. În primul rând pentru că şi-a păstrat intact farmecul de povestitor a ceece a citi şi trăit. Mai adăugaţi şi faptul că încă are vorba neaoşă ardelenească, fiind o plăcere să-l asculţi glumind şi recitând versuri ale unor poeţi transilvăneni. Aşa cum a făcut, nu cu mult timp în urmă, la premiera spectacolului coregrafic şi folcloric „7 fraţi pentru 7 mirese”, susţinut de membrii Ansamblului Profesionist „Cindrelul-Junii Sibiului”.

Mărturisesc că de toate aceste calităţi ale îndrăgitului actor mă conving şi atunci când particip la emoţionanta reîntâlnire a promoţiei de absolvenţi din anul 1950, alcătuită din clasele paralele a două prestigioase licee sibiene: cel de fete „Domniţa Ileana” şi cel de băieţi „Gheorghe Lazăr”. Şi pentru că atunci, la începuturi, evenimentul se petrecea când se împlineau 61 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu (căruia încă din anul 1938 i-a fost aşezat bustul din bronz în Parcul „Sub Arini”al Sibiului), cei aproape 350 de absolvenţi declaraseră acea promoţie, cum nu se poate mai inspirat şi mai frumos: „Eminesciana”. Şi să vă mai spun încă ceva: de o bună bucată de vreme mă tot bucur, fără să mă satur, de bucuria reîntâlnirilor lor estivale. Constat, însă, cu tristeţe, că sunt tot mai puţini la număr. Ca urmare, celor care nu mai sunt, de la trecuta întâlnire, li se rosteşte numele, în memoria fiecăruia recitându-se câte o strofă dintr-o poezie de-a lui Eminescu, după care se păstrează un moment de reculegere, depotrivă în memoria poetului comemorat, cât şi a foştilor lor colegi de liceu!

 Şi cum reîntâlnirile se petrec în miez de vară, pe soclul bustului lui Eminescu stau aprinse, de fiecare dată, câteva candele lângă care foştii liceeni lasă bucheţele din cele mai albastre flori ale ierburilor pajiştilor necosite care urcă lin spre Răşinarii poetului Octavian Goga. Şi apoi nu trebuie uitat nici faptul că, în acea casă bătrânească din Răşinari, tânărul Eminescu era găzduit de familia bunicilor dinspre mamă ai lui „Tavi”, cea a preotului ortodox Bratu, evenimentul petrecându-se în vara anului 1866, atunci când poetul adolescentin făcea cea dintâi călătorie în ţinuturile transilvane.

După o aşa de emoţionantă readucere aminte, frumoşii-bătrânei-liceeni mereu se aşază într-un mic salon al Restaurantului-Hotel Împăratul Romanilor. Acolo, unde, la un pahar de vorbă, se deapănă dragi amintiri. Apoi, se despart, promiţându-şi că se vor revedea exact peste un an. Şi negreşit în acelaşi legendar şi emoţionant loc: lângă bustul din bronz al poetului Mihai Eminescu, din Parcul „Sub Arini”. Fi-va, atunci, în vară, la 15 iunie 2017, cea de-a 67-a reîntâlnire a promoţiei liceale sibiene „Eminesciana”.

Frumuseţea poveştilor transilvane cu Mihai Eminescu: Așadar, în 15 ianuarie 1850, deci cu 167 de ani în urmă, vedea lumina zilei, în casa soţilor Raluca (1816-1876) şi Gheorghe Eminovici (1812-1884), un băieţel care musai că era tare ager la minte de vreme ce Mihai avea să devină marele poet al neamului său românesc!. Şaisprezece ani mai târziu el purcede, din Moldova lui natală, la un lung şi anevoios drum către ţinuturile transilvane, alegând ca locuri de odihnă şi popas-documentar mai ales acele sate româneşti pe care le va cânta, ca nimeni altul până la el, în melodioasele sale versuri, precum şi în paginile micului său roman autobiografic „Geniu pustiu”!. Îl îndemnau la drum poveştile, sfaturile şi poveţele profesorului său drag de la Cernăuţi, cele ale ardeleanului Aron Pumnul (1818–1866), fiu al satului Cuciulata, din Ţara Bârsei şi a Făgăraşului; pildele şi învăţăturile corifeilor Şcolii Ardelene de la Blaj; poveştile satului Vad, din vecinătatea Şercaiei Văii Oltului, cu numeroasele lui familii de ţărani români purtătoare ale numelor de Eminovici şi Iminovici; aşezarea Şinca Veche, cu vrednicii înaintaşi ai istoricului Gheorghe Şincai (1754-1816) şi ai ilustrului literat Iosif Vulcan (1841-1907), cel care nu numai că îi publică cele dintâi poezii,dar îi şi latinizează numele şi prenumele: din Mihail Eminovici, în Mihai Eminescu.

Şi pentru că adora şi preţuia nespus de mult atât satele româneşti cât şi pe locuitorii lor, tânărul poet se va opri, în drumul său prin Transilvania, din vara spre toamna anului 1866, în Tulgheş, Corbu şi în Topliţa Română ; în Deda Mureşului, în Reghin şi în Târgu Mureş, iar pe Valea Târnavei Mici în Cetatea de Baltă, care-i amintea de măriţii domnitori moldoveni Ştefan cel Mare (1433-1504) şi Petru Rareş (1483-1516), precum şi în Pănadea cărturarului Timotei Cipariu (1805-1887), după care se va odihni, într-un prelungit ceas de meditaţii, la umbra teiului bâtrân din Dealul Blajului. Acolo, de unde, prvind spre eroica „Câmpie a Libertăţii” va exclama, plin de admiraţie: „Te salut din inimă, mică Romă!. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!.”

Copleşit de intensele trăiri emoţionale, purcede din nou la drum, ajungând, într-un târziu, la Sibiu, unde ştia nu numai că unul dintre fraţii săi, Nicolae, aici îşi desăvârşea studiile juridice, dar şi că file de vechi istorii aminteau de iluministul Europei Medievale, de Nicolaus Olahus (1493-1568); de biruitorul domnitor Mihai Viteazul(1558-1601) în bătălia de la Şelimbăr şi de înţeleptul şi patriotul cărturar Andrei Şaguna (1809-1872), Mitropolitul Ortodox al Ardealului, întemeietorul celui mai vechi ziar, redactat şi tipărit în limba română, publicaţie care dăinuieşte până în zilelele noastre şi poartă cu cinste prestigiosul său nume de „Telegraful Român”.

Spre sfârşitul popasului sibian, cineva dintre binevoitoarele sale cunoştiinţe întâmplătoare se va oferi să-l conducă pe tânărul poet în adevărata oază a românismului transilvan: în satele Gura Râului şi Răşinari. Două dintre perlele Mărginimii Sibiului. Mărturii consemnate nu numai în înscrisurile rătăcite prin vechile arhive şcolare ale celor două sate, dar şi în amintririle depănate, în anii tinereţei sale, de învăţătoarea Aurelia Bratu (1856), viitoarea mamă a viitorului poet Octavian Goga, cea care era cu şase ani mai mică decât Eminescu. Ea povesteşte că fiind rugată de tatăl său îi va ceda băieţelului-oaspete locul ei preferat de odihnă. Cel de pe vatra înzidită a cuptorului sobei casei lor. Episod descris nu numai în documentele păstrate de Casa-Muzeu a familiei Goga din Răşinari, dar şi în plăcutele şi emoţionantele povestioare romanţate ale actriţei Ilinca Tomoroveanu (1941), nepoata poetului răşinărean dinspre o soră a mamei acestuia.

Odihnit după un atât de greu şi lung drum, în cea de-a doua zi a scurtului său popas răşinărean, gazdele sale îi aşează câteva merinde într-o trăistuţă, după care o căruţă trasă de doi cai, struniţi la trap de o destoinică călăuză, îl lasă pe Eminescu în apropiere de „Vama Cucului”, trecătoarea peste Carpaţi cea mai ferită de ochii grănicerilor imperiali habsburgici, de unde se putea ajunge în ţinuturile argeşene ale Ţării Româneşti. Cu menţiunea că, de fapt, acea ultimă porţiune a lungului său drum prin Ardeal, era şi poteca preferată a unui alt tânăr român patriot, din acele îndepărtate vremuri: legendarul fiu de ţărani români-iobagi, Gheorghe Cârţan, născut la data de 24 ianuarie 1849, în satul cu acelaşi nume, situat pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş. Nimeni altul decât viitorul vestit călător la „Mama Romă” şi „cărăuş” al cărţilor româneşti din Muntenia în Ardeal, acesta fiind cu mai puţin de un an mai în vârstă decât Mihai Eminescu. Se va stinge din viaţă în 7 august 1911 şi este înmormântat în cimitirul din Sinaia. Pe crucea mormântului său scrie: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului. Să nu-l uităm.”.! Iar acel ideal mult visat avea să se împlinească peste numai 7 ani de la moartea  vrednicului fiu de români păcurari ardeleni: la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.

2 Responses to 167 de ani de când s-a născut Mihai Eminescu

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *