„Speranțe” putem avea, eventual, noi… Oamenii simpli, analiștii, formatorii de opinie, reprezentanții onești (dacă or exista?!) ai societății civile… Nu ei! Nu șefii instituțiilor Statului Român. Mai ales când vorbim despre instituții de forță. Ei nu se pot lamenta în sorocul unei „speranțe”, nu pot oferi publicului promisiunea rezolvării „misterelor” decembriste, mai ales când, fiind vorba despre propria ogradă, știu bine, cu punct și virgulă, adevărul din ceea ce, pentru țară, se prezintă încă sub mantaua misterului.
Asemenea șefi de instituții nu pot vehicula încrederea lor în aflarea (de către ceilalți!) a adevărurilor sub formula-marotă a veșnicei tergiversări: „Avem speranță!”. Ori prezintă certitudini, ori mai bine tac, lăsând ca „speranța” să fie vehiculată în numele aflării adevărului doar de simplii oameni.
Șeful SRI cunoaște în mod cert adevărul despre măcelărirea și batjocorirea trupurilor ostașilor USLA în noaptea de 23/24 decembrie 1989. Măcar pentru faptul că a cerut să vadă raportul SRI, putem să-i spunem „intern”, din momentul în care instituția și-a însușit moștenirea în domeniul antitero al fostelor trupe USLA. Pentru că nu putea merge să-i omagieze pe cei șapte membri ai Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, omorâți în București, în noaptea de 23/24 decembrie 1989, fără a avea o minimă documentare.
De fapt, încă din momentul în care SRI a ridicat Monumentul Luptătorului Antiterorist pe acel loc al tragediei, o tragedie rezultată din manipularea făcută de sistemul de atunci pentru propria-i supraviețuire, dezinformarea și ura populară fiind, nu declanșatorii tragediei, ci „asistenții” unei crime (tarele, și nu „necunoscutele Revoluției”), lucrurile pot fi considerate ca fiind bine lămurite. Cel puțin din punct de vedere al instituției.
De aceea, ipocrizia șefului SRI, Eduard Hellvig, în fața monumentului închinat luptătorilor USLA nu poate decât să umbrească momentul omagierii celor șapte ostași. Dar, ei oricum rămân eroi pentru eternitate, ipocrizia fiind doar o rușine a contemporaneității.
„Am speranța, personal, că dosarul Revoluției din 1989 va face lumină atât pentru istorie, cât și pentru justiția statului democratic român asupra lucrurilor care s-au întâmplat aici acum 27 de ani”. Cât de ipocrit trebuie să fii să faci o declarație atât de lipsită de bărbăția asumării, ba, în loc să prezinți raportul instituției, scriind tu poate prima filă clară a unui dosar așteptat de 27 de ani, să aștepți ca alții să facă primul pas? Să aștepți să se facă lumină acolo unde, punctual, lucrurile sunt clare. Șapte ostași au fost măcelăriți, nu din cauza unei erori de comunicare, ci parte a cărnii de sacrificiu pe seama căreia trebuia impus scenariul de infiltrare a contrarevoluției sistemului peste momentele inițiale ale Revoluției.
Este adevărat, asumarea oficială a momentului 23/24 Decembrie ar trasa o linie de demarcație între momentele revoluționare inițiale și contrarevoluția sistemului împotriva libertății noastre.
Dar este timpul ca instituțiile statului să o facă! Începând cu SRI, pentru tragedia acelei nopți, și continuând cu rapoartele pe unitate, militare sau ale fostei miliții, pentru toate momentele tragice în care au fost implicați militarii. Sibiu, Otopeni, București…
Este adevărat, demantelarea acelor momente tragice, de manipulare și instigare la ură, ca rădăcinile contrarevoluției sistemului, ce încerca să se salveze, ar aduce în fața Justiției multe nume. Dar nu de sublinierea cu tușul vinovăției crimei a acestora se teme un sistem care a supraviețuit în mare parte. Pentru că oamenii, oricât de importanți ar fi fost ei pentru salvarea, atunci, a sistemului, apoi îmbuibarea lui, sunt la rândul lor doar simple nume. Ce pot fi oricând sacrificate, pentru a salva alte personaje, dar, mai ales, părți de sistem, azvârlite dară în focul dreptății cerute de țară.
Este ceea ce întâmplă acum prin inculparea unor personaje vinovate pentru morții de la Mineriadă.
Doar că, eventuala judecare și condamnare pentru crime împotriva umanității a lui Ion Iliescu, și a celorlalți indivizi, nu ar trebui să stingă setea de adevăr pentru primul moment în care am fost mințiți și deturnați din drumul nostru.
Comemorarea Revoluției, a întregului Decembrie 1989, devenit el însuși bornă de renaștere, nu va fi niciodată sinceră dacă nu vom desprinde de momentele Revoluției toate acele pete care încă ne apasă. Căci epoca postdecembristă a veșnicei neasumări sub marota invocării speranței, „vom afla cândva”, trebuie să se sfârșească. Speranța însăși trebuie înlocuită cu adevărul concret oricât de dureros ar fi el.
Altminteri, a merge și a aduce omagii la monumentul celor șapte ostași USLA, sau la oricare alt monument, troițe pentru eroii revoluției sau cruci ale copiilor noștri morți în Decembrie 89, fără a spune pentru ce au fost măcelăriți, este ca și cum s-ar aduce omagii la picioarele unui monument al necunoscutului în care știm că zace îngropat Adevărul.
Da, sistemul stă încă liniștit, știind că eroii nu se vor ridica din pământ, nu vor da deoparte plăcile de beton, sub care i-am îngropat odată cu, au sperat monștri care i-au dus la pierire, adevărului, pentru a cere Dreptate!
Or, cât vom sta și vom aștepta, nu doar cuminți, ci de-a dreptul supuși!, ca adevărurile să iasă la lumină, vom fi părtași aceleași trădări…
Lasă un răspuns