Amintiri…

627x0Era precum şi acum, o toamnă prelungită în timp care se îngâna cu iarna geroasă care avea să vină în chiar zorii zilei de 6 Decembrie a anului 1987. În pământul presărat cu conuri de brad, din prejma acelui vechi Schit din Munţii Cindrelului, groparii săpau un mormânt stingher, în vreme ce călugării şi turiştii, întâmplător aflaţi pe-acolo, le priveau întristaţi strădania săpăturii în pământul lutos şi îngheţat, plin de rădăcini. Jos, în cartierele Sibiului, ca şi în casele ţăranilor-oieri ai satelor mărginenilor, frumoşii, cuminţii şi somnoroşii noştri copii şi nepoţi prindeau a căuta în ghetuţele lor darurile aduse, pe neştiute, de îndrăgitul lor Moş Nicolae. De departe, de peste munţi, păduri şi ape, cântul de toacă şi cel al dangătului clopotelor de aramă din turlele bisericilor chemau credincioşii la slujba religioasă a Sfântului Ierarh. Spre orele amiezii, rând pe rând, apropiaţii celui care urma să fie îngropat în acel adânc mormânt aduceau înfrigurate coroane şi jerbe de flori, autoturismele lor purtând numere de înmatriculare din mai toate judeţele ţării. Una dintre coroane purta mesajul şi emblema cunoscută a Uniunii Scriitorilor din România. O alta, cea a Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului şi a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu. Pe cea mai înflorată dintre ele scria discret: „Nu te vor uita!. Discipolii Tăi”. Printre acele coroane se afla şi cea din partea lui Emil Cioran, filosoful de la Paris, fost coleg de facultate cu Noica, precum şi cea a soţiilor Ica şi Aurel Cioran, fratele filosofului parisian şi soţia sa. Slujba înmormântării avea să fie oficiată de ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. Era acel cărturar umanist care hotărâse, împreună cu Teoctist, Patriarhul României, că se poate petrece o astfel de rânduială bisericească, rar întâlnită în monahismul ortodoxiei româneşti: ca trupul neînsufleţit al unui mirean, precum cel al filosofului Constantin Noica, să se poată odihni în pământul unui Schit Monahal. Ca urmare, Înalt Prea-Sfinţiile lor veneau în întâmpinarea unei mai vechi dorinţe sincere şi tăinuite a lui Noica.

Firesc că vestea tristă a încetării din viaţă a „gânditorului din Păltiniş” avea să îndolieze nu numai pe puţina intelectualitate curajoasă a ţării, de atunci, ci şi pe membrii unor familii de ţărani-oieri din câteva sate mărginene. Pentru că în cei 12 ani ai şederii sale în Păltiniş, prietenosul şi modestul filosof reuşise să se facă tare îndrăgit, devenind oaspetele plăcut al multor ciobani şi pădurari. Dovadă că printre cei prezenţi la slujba religioasă de înmormântare se aflau şi locuitori ai satelor Răşinari, Poplaca, Sadu, Tălmăcel, Cristian, Orlat, Gura Râului, Sibiel şi Vale. Inclusiv preoţi, medici şi dascăli de ţară. Unii dintre ei fiind îmbrăcaţi în vechi şi mândre straie româneşti şi purtau cocarde tricolore prinse pe laibăre, pieptare, cojoace şi recăle. Însă cel mai trist şi îndurerat, dintre toţi, părea a fi unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai filosofului: meteoorogul păltinişului, Octavian Nicolae. Asemeni lui Noica, şi el fost deţinut politic.

Au trecut, aşadar, 29 de ani de la acea tristă zi de 4 Decembrie 1987, când filosoful de la Păltiniş s-a dus la cele veşnice. Răstimp în care mica staţiune mai păstrează amintirea dragă a lui Noica doar prin frumuseţea simplităţii mormântului său şi prin mult prea trista şi uitata vilă din pădure, unde, în modesta cămăruţă de la etaj, şi-a trăit ultimii ani la Păltiniş. De fapt o mică căbănuţă din lemn care, de prea multă vreme, rămâne închisă vizitatorilor de hotărârea actualului ei stăpân. Aşa că, la ce bun să ne mai mirăm că până şi mult prea fălosul Sibiu- Hermannstadt continuă să rămână tot sărăcăcios în a marca, cum se cuvine, statornica şi prestigioasa prezenţă intelectuală a lui Constantin Noica! Dovadă că doar un Colegiu Şcolar şi o stradă poartă frumosul său nume şi renume, iar distinsa Revistă Literară „Cenaclul de la Păltiniş” îi ţine trează amintirea!. La care se mai adaugă un CD cu vocea şi cu gândurile sale referitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, precum şi un mic fond de carte, de documente, de manuscrise şi de fotografii, toate adăpostite de seculara Bibliotecă ASTRA.

Însă ceea ce, cu siguranţă, n-au cum să uite câteva sute de sibieni este farmecul şi unicitatea acelei „Şezători Literare” din după-amiaza târzie a zilei de 15 ianuarie 1985. Atunci când se împlineau 135 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Domnul Noica, însoţit de Aurel Cioran şi de soţia acestuia, sosiseră în Sala Festivă a Bibliotecii Judeţene Sibiu să prezinte cele dintâi file foto-copiate din voluminoasele „Caiete Eminesciene”. Manuscrise păstrate în seifurile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. Vestea îmbucurătoare că va conferenţia marele filosof a făcut ca acea sală să devină neîncăpătoare, deopotrivă pentru numeroşii iubitori ai lui Eminescu şi ai operei sale, cât şi pentru simpatizanţii, declaraţi sau numai anonimi, ai filosofului-vorbitor. Şi cu toate că se părea a fi o manifestare culturală omagială obişnuită, până la urmă ea avea să se transforme nu numai într-o inegalabilă desfătare a spiritului intelectual şi patriotic, dar şi într-o surpinzătoare premieră în istoria literaturii române. De ce?. Pentru simplul motiv că distinsul oaspete va oferi bibliotecii-gazdă, în dar, nu numai acel set de manuscrise eminesciene foto-copiate, dar şi înflăcărata şi documentata sa rostire, de aproape două ore, imprimată pe bandă de magnetofon. Totul constituindu-se într-un fascinant recital de aleasă cultură şi de dragoste pentru Omul Eminescu şi pentru inagalabila sa operă literară şi documentar-istorică.

Şi ar mai trebui adăugate multe alte întâmplări neîntâmplătoare, referitoare la omul Constantin Noica. Bunăoară că, odată cu trecerea timpului, mereu va mărturisi, celor apropiaţi lui, că vremea de când se afla în Păltinişul de deasupra Sibiului, a fost cea mai liniştită etapă a vieţii sale. Întregită şi de o aleasă încărcătură intelectuală şi sufletească!. Că nesperatul său noroc a fost că era îndrăgostit atât de Sibiu şi de locuitorii lui, cât şi de împrejurimile sale mirifice. Toate la un loc prelungindu-i clipele de linişte sufletească şi de meditaţii intelectuale. În fond, după atâta suferinţă, inclusiv detenţia politică în închisorile comuniste, simţea nevoia, ca aparent, să se autoexileze. Încerca, astfel, să se îndepărteze, cât mai mult, de ochii indiscreţi ai celor care îl supravegheau neîncetat. El fiind considerat de autorităţile acelor vremuri, un fost deţinut politic foarte periculos şi incomod de inteligent.

Şi cu toate aceste piedici şi neajunsuri, inclusiv cu starea sa precară de sănătate, Noica şi-a încununat ultimul „sejur” al vieţii sale pământeşti în Păltinişul Sibiului, care a măsurat, în timp calendaristic, 12 ani, cu un trimf în demersul personal de al face cât mai cunoscut pe Omul-Poet, Mihai Eminescu. Şi era pe vremea când, pentru prima oară, publicul larg avea posibilitatea să admire şi să „pipăie” cu privirea mirată, enciclopedicul, ordonatul şi frumosul scris eminescian.

P.S.: Anul viitor, la 15 ianuarie şi respectiv la 15 iunie, îl vom omagia pe poetul Mihai Eminescu, la împlinirea a 167 de ani de la naştere şi 128 de ani de la moarte. Iar pe 25 iulie şi 4 decembrie, pe filosoful Constantin Noica („Gânditorul din Păltiniş”), la împlinirea a 108 ani de la naştere şi, respectiv, 30 de ani de la moarte. Încerc să vă îndemn, dragi români, să faceţi efortul necesar schimbării felului nostru de a uita oamenii de seamă ai neamului, prin nefireasca, trista şi păguboasa indiferenţă!. Şi haideţi să-i dăltuim domnului Noica un bust, care să fie aşezat în Parcul ASTRA din Sibiu, pe aleea cărturarilor ardeleni. Şi încă ceva: să prefaţăm împlinirea a 100 de ani de la proclamarea în Alba Iulia a Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918 , cu dezvelirea şi sfinţirea bustului lui Avram Iancu, prestigioasa creaţie de artă plastică fiind de mult încheiată de măestria sculptorului sibian Radu Aftene.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*