Sfârşitul politicii…

Una dintre predicţiile favorite ale futurologilor cuprinşi de febra noțiunii de «Kulturpessimismus» a fost încă din secolul XIX (şi rămâne): Sfârşitul Istoriei. Nu al oricărei istorii, ci al istoriei politice, al istoriei ce urmăreşte mişcările de forţe (politice) din cadrul civilizaţiilor şi evoluţia elementelor care generează şi utilizează aceste forţe. Dacă la începutul secolului trecut istoria începuse doar să fie trăită şi înţeleasă descendent şi să ne obosească, concluzia după cel de-al doilea război mondial a fost unanim mai drastică. (Oswald Spengler vorbește despre Declin, Francis Fukuiama despre Sfârşit). Totuşi explicaţiile date fenomenului sunt diverse…

În sfera de influenţă a capitalismului, o cauză – identificată aproape simultan şi de către apărătorii şi de către detractorii capitalismului – a fost scăderea importanţei forţei politice (în interiorul capitalismului) şi creşterea importanţei forţei economice, a pieţei. Sintagmele: «puterea banului» şi «timpul» – dimensiunea istoriei – «înseamnă bani» – sunt expresii ale convingerii că forţă politică va fi derivată din ce în ce mai mult în viitor din forţa economică, iar noul obiect de studiu pentru înţelegerea lumii nu poate fii decât Economia (în locul Istoriei). Discuţia despre cicluri de civilizaţie (după cum le vedea Spengler, Toynbee sau Neagu Djuvara) sau despre revoluţii, urma să fie înlocuită de discuţia despre cicluri de creştere şi de regres economic şi despre crize. Cu o anumită doză de onestitate trebuie să recunoaştem că tendinţa este vizibilă astăzi şi doar vectorul tradiţiei mai ţine încă lucrurile pe vechiul făgaş (cel puţin în varianta europeană).

Şi comunismul – încă viu în anumite locuri ale planetei – avea o varianta proprie a sfârşitului istoriei, provenită dintr-o interpretarea laică a escatologiei creştine. Ideologia (comunistă) afirma că odată cu globalizarea comunismului şi cu dispariţia exploatării (omului de către om), forţa necesară pentru a menţine o starea nenaturală şi umilitoare de lucruri nu ar mai fi fost necesară. Politica urmă să îşi dea obştescul sfârşit pentru că toate comunităţile ar fi ajuns singure – prin participarea tuturor membrilor – la un consens în privinţa binelui comun şi ar fi reuşit – fără nicio intervenţie – să se coordoneze pentru a-l obţine. Se predica distrugerea instituţiilor, iar unde nu existau ierarhii nu putea fi necesară lupta pentru a urca treptele ierarhiei. Era o viziune absurdă desigur, însă nu putem râde de această viziune, căci este binecunoscută ipocrizia comunismului real – similară în acesta privinţă cu cea fascista – ce a promovat (pornind de la ideologie şi utopie) o politică anti-politică (şi prin aceasta – o politică anti-democratică).

Realitatea şi istoria trăită – aşa cum se prezintă ea la început de secol XXI – pare să fie totuşi mai dulce decât prognozele pesimiste (sau optimiste) ale sfârşitului Istoriei. Capitalismul s-a îmblânzit, iar comunismul a capitulat.  Raţiunea şi progresul par învingătoare. Odată instalaţi în democraţie, roata – uneori pătrată – a politicii promite să se învârtă ca un perpetuum mobile. Istoria care se sfârşeşte nu se profilează ca un viitor (în orice caz nu unul apropiat), ci doar ca o istorie contrafactuală.

Aruncarea din istorie

Am constat însă de curând – cu o profundă dezamăgire – că există şi o cale românească – lipsită de orice strălucire – de a ieşi din Istorie. În România nu Politica şi Istoria se sfârşesc, ci indivizii sunt daţi afară din ele (sau ies de bună voie). Imposibilitatea de a înţelege geografia politică a momentului şi mişcările ei tectonice este o formă de orbire (întru totul imputabilă individului) ce are acelaşi efect. Oamenii actuali (aş spune recenţi) au abandonat şi democraţia, şi politica, şi istoria; ei nu mai sunt pasageri. Privesc de pe peron trenul de evenimente ce le trece prin faţă fie amorfi fluturându-şi mâna, fie sinucigaş aruncându-se între roţi.  Uită – dacă au ştiut-o vreodată – istoria, urăsc politica (şi politicienii) şi sunt încurcaţi de principiile minime ale democraţiei. Iar prin aceasta permit politica ipocriziei şi a minciunii, se leapădă de libertate şi consumă inutil timpul. Sunt postmoderni…

Vină – în ciuda oricăror credinţe răspândite de lozinci şi a oricăror excepţii – aparţine exclusive Socialului. Teza pe care o susţin – pe cazul particular al României – este că un Social (definit ca o sumă polarizată a indivizilor) care renunţă la forţă, care se lasă manipulat şi îşi exacerbează doar rolul critic (paradoxal: împotriva lui însuşi), devine neglijabil şi penibil şi îşi pierde rolul în Istorie…

Cazul Cioloş – atunci

De ceva vreme în România avem o democraţie paradoxală. Mai puţin democraţie şi mai mult paradoxală… După un al doilea pas al instalării unei republici justiţiare (primul fiind urcarea lui Klaus Johannis pe tronul Președinției), în care asupra Parlamentului ales a fost asmuţită o haită de procurori (sprijiniţi de serviciile secrete), a urmat un al treilea pas: instalarea „Guvernului Meu” (adică al Preşedintelui Johannis). Guvernul (tehnocrat) al domnului Cioloş a primit votul de încredere al unui parlament deja înfricoşat de justiţie şi de mişcările de stradă (după #Colectiv), fără însă că el să reprezinte voinţa poporului (exprimată democratic, adică prin vot) şi să urmărească un program politic validat de popor.

Ceea ce este mai grav este faptul că anomaliile (în număr de trei) petrecute în urmă cu un an şi continuate până astăzi într-o formă agravată, nu au fost percepute în niciun fel de către Social şi respectiv nu au stârnit nicio reacţie din partea acestuia: (1) una dintre puterile statului (Justiţia – cu un principiu de formare nedemocratic) a deschis un front de lupta contra unei alte puteri a statului (Legislativul), (2) s-a vehiculat ideea: “Toate partidele, aceeaşi mizerie” cu corolarul “Politică e rea”, (3) Executivul (cea de-a treia putere a statului) a fost numit fără nicio intervenţie a partidului care a câştigat alegerile, deci şi-a pierdut caracterul democratic. Primele două mişcări au pregătit-o de fapt pe a treia. Calităţile esenţiale pe care Cioloş le-a prezentat (în faţa Socialului) au fost următoarele: (1) faptul că este tehnocrat şi (2) faptul că nu este murdărit de politică şi nu face politică. Voi arata în continuare că de fapt una dintre aceste calităţi nu este pozitivă, iar cealaltă nu este adevărată…

Cioloş – tehnocratul

Împotriva tehnocraţiei (în general) aduc două argumente…

Primul este legat de rolul epistemologic pe care îl are Statul. Pentru că deciziile Statului să fie bune (sau utile sau pozitive) este necesar (nu însă şi suficient) ca ele să fie informate şi să poată fi puse în aplicare. În cadrul instituţiilor tehnocraţii (specialiştii) sunt cei chemaţi (1) să se asigure că mecanismele instituţiilor funcţionează şi că răspund corect la comenzi, iar (2) decidenţii au la dispoziţie toate datele pentru a-şi fundamenta deciziile.  Însă, după cum un mecanic bun nu este (neapărat) şi un pilot bun, tot astfel şi un tehnocrat bun nu este (neapărat) şi un politician bun. Nu este o judecată ofensatoare; în primul rând scopul tehnocratului şi cel al politicianului (aflat la conducere) sunt diferite. Dacă rămânem în cadrul metaforei: rolul tehnocratului este de a avea grijă de maşină, cel al politicianului – să ajungă cu ea la destinaţie în siguranţă. Pot înţelege un tehnocrat în postura de conducere doar dacă scopul statului devine brusc acela de a-şi „repara” instituţiile „stricate”. Altfel, un tehnocrat – dacă nici măcar nu este ales (şi aici fac desigur trimitere la cazul Cioloş) – fie devine politician (adică face şi implementează politici), fie ratează.

Mai mult – şi aici aduc al doilea argument împotriva tehnocraţiei – necesitatea convertirii la politică într-o astfel de situaţie (cum a fost şi este cea a dlui Cioloş) e dată nu doar de scopurile diferite ale tehnocraţiei şi ale politicii (în general), ci şi de (1) natură diferită a problemelor cu care un politician şi un tehnocrat se confruntă de obicei şi de (2) metodele la care aceştia apelează pentru a le rezolva. Un tehnocrat are la îndemână doar metode inflexibile şi impersonale, (şi de altfel acest instrumentar este el însuşi definitoriu pentru un tehnocrat). Nu ar trebui să ne lăsăm seduşi de ideile postmodernismului ce ne conduc de la era culturală la era tehnologică şi încearcă să reducă şi să înlocuiască umanul cu mecanismul. Este profund greşită „premiza […] că orice problema a societăţii este o problemă tehnică (nu politică, nu morală, nu comunitară, nu filozofică, ci doar tehnică!), iar problemele tehnice pretind fireşte soluţii tehnice” (H.R.P.) Politica este în esenţă o disciplină umanistă, cu fundamente profund filozofice. În fond – iar eu consider acestă afirmaţie argumentul suprem în favoarea politicii – nimic din sfera tehnicităţii nu justifică ridicarea libertăţii mai presus de eficacitate şi eficienţă.

În concluzie, titulatura de tehnocrat, în postura sa de prim ministru, nu îi face cinste dlui Cioloş sau (în cazul în care a preluat rolul de politician) nu îi  serveşte decât cel mult drept carte de vizită…

Cioloş – politicianul (excurs: ce este politica)

Termenul politică – foarte dezavuat în actualitate – are două accepţiuni…  (Sau trei dacă luăm în calcul şi expresia autohtonă „a face politică” ce înseamnă a discuta pe teme de interes administrativ şi politic). Într-o prima accepţiune – ce poate fi găsită şi în dicţionar, nu doar în manualele de politologie – politica este “ştiinţa şi arta de a guverna”. Este evident – dacă suntem de acord cu definiţia – că oricine a ajuns la conducerea unui guvern, chiar dacă nu este om politic – în sensul că nu aparţine unui partid politic – (ci este un tehnocrat) şi nu a fost ales (ci numit printr-o siluire legală a democraţiei), face politică. Şi este om politic. Dacă dl. Cioloş din postura de prim-ministru se hazardează să nege acest fapt, el nu face altceva decât să se expună unor interpretări şi critici maliţioase conform cărora altcineva – poate preşedintele Johannis (sau Soroş) – face politică prin (şi în locul) său…

Într-o altă accepţiune – corelată cu prima – prin politică se înţelege totalitatea strategiilor, tacticilor, metodelor şi mijloacelor folosite pentru a ajunge la putere. Tocmai pentru a nu permite abuzul – traficul de influenţă, corupţia, jocul de culise, lovitură de stat, etc…  – democraţia presupune că jocul politic este reglementat şi se face cu toate cărţile pe masă: începând de la (1) strângerea de semnături şi continuând cu (2) înregistrarea formaţiunii politice, cu (3) alegerea internă a structurii partidului, cu (4) pregătirea programului, cu (5) primirea de membri, cu (6) strângerea de fonduri, şi culminând în cele din urmă cu (7) desfăşurarea campaniei electorale (pentru prezentarea şi popularizarea programului şi a candidaţilor) în vederea (8) obţinerii votului din partea Socialului şi, respectiv, (9) a puterii. Chiar dacă aceste puncte sunt legiferate (sau reglementate în cadrul formaţiunilor politice) minuţios, mai importantă decât litera legii este spiritul legii. (L. Wittgenstein afirmă că există o limită imanentă şi insurmontabilă a limbajului,  vizibilă în momentul în care limbajul este folosit pentru a legifera. Limbajul, atunci când iese din limitele tautologiei şi pragmatismului – iar legile se înscriu în categoria culturii, nu a naturii – nu poate fi complet curăţat de ambiguitate.)  Jocul politic este imperfect şi greoi, însă este gândit tocmai pentru a proteja democraţia. Orice alte aranjamente ce ies din acest cadru sunt cel puţin suspecte şi imorale pentru că lasă pe dinafară Socialul. Mai degrabă ar trebui să ne sperie instituţiile care se formează fără  politică, (adică fără program şi fără vot), decât Politica, Partidele şi Politicienii.

Dacă ne referim la această a doua definiţie a politicii, putem fi de acord că până de curând dl. Cioloş nu a făcut politică. Nici acest lucru nu este lăudabil. Modalitatea prin care el a ajuns în fruntea Guvernului a fost fără îndoială nedemocratică (în sensul că a fost împotriva spiritului democraţiei, deşi au fost urmaţi toţi paşii formali ai democraţiei), dar putem crede următoarele: (1) dl. Cioloş nu a contribuit activ la conjunctura în care a fost numit Prim Ministru şi (2) instituţiile statului erau suficient de ruginite şi de uzate moral pentru a necesita o revizie,  (iar pentru o „revizie” cel mai potrivit ar fi fost – pentru o perioada limitată de timp – un guvern „tehnocrat”, un guvern care să conserve şi să repare, nu să elaboreze şi să implanteze strategii).

Cazul Cioloş – acum

Odată cu declanşarea (oficială) a campaniei politice din toamna 2016, natura apolitică – am văzut în ce sens strâmb şi prost înţeles – a dlui Cioloş a devenit un puternic instrument politic. Iată faptele: Actualul prim-ministru a prezentat (Socialului) un program (sau un set de principii) de Guvernare cu titlul „România 100” ce începea cu declaraţia – cel puţin – bizară: „Am promis că nu voi candida în aceste alegeri şi că nu mă voi implică politic pe durata acestui mandat. Decizia mea rămâne fermă…”. La scurt timp, partidul liberal (PNL) a preluat programul (sau setul de principii) „România 100” şi a anunţat că dl Cioloş – în cazul în care va câştigă alegerile – va fi, din nou nominalizat, ca Prim Ministru de către PNL. Putem presupune că poziţia PNL-ul a fost discutată în prealabil cu dl Cioloş, ar una dintre condiţiile puse de dl Cioloş a fost aceea de a nu intra în partid şi de a nu candida (direct), ci de a rămâne independent (adică „neprihănit”)…

Dacă nu există alte subterane ale acestei afaceri, primul lucru care trezeşte perplexitate şi amărăciune este starea jalnică în care a ajuns PNL-ul. Oare ce limita inferioară a incompetenţei a atins acest partid de nu poate veni în faţa electoratului cu un program propriu şi cu un candidat selectat dintre membrii săi? Cum poate repeta cu o asemenea seninătate, la o scară mai mare, reţeta eşecului de la alegerile locale din Bucureşti? (Notă: Vă reamintesc că şi atunci PNL-ul a plecat la vânătoare de candidaţi, care mai de care mai donquijoteşti…). PNL-ul se numără printre partidele reformate de care vorbeşte Cioloş şi Johannis? Aici duce reforma într-un partid?

La acest aspect – mai mult jenant, decât îngrijorător – se adaugă un altul mult mai grav: dl. Cioloş intră în arena campaniei cu atitudinea unui matador, agitând un steag alb, pentru  a-şi deruta şi oponenţi şi susţinătorii. Îşi exprimă cât se poate de clar nu doar opţiunile politice (nu – PSD, ALDE şi da – PNL, USR), ci şi dorinţa de a ajunge la putere (cu formularea: „continuarea proiectelor”), dar vrea totodată să „rămână independent” şi să „nu candideze”. De data asta însă nu mai poate solicita Socialului prezumţia de nevinovăţie. Dl. Cioloş este un animal politic şi face politică (conform definiţiei oferite mai sus) în încercarea de a veni la putere cu un program eminamente (până la demagogie) politic: corupţie – nu, sănătate – da, etc…; iar pe urmele lui calcă un partid, care îi oferă „susţinere”. Nu ar fi nicio problema, dacă toate aceste lucruri – care ţin fără nicio urmă de îndoială de politică – nu ar fi făcute tocmai eludând (şi denigrând) politică (prin non-candidatura şi prin raportarea sfătos-critică la – unele – partide politice „nereformate”).  Desigur, „Politică este o curvă” – sau cum constata mai cuviincios St Just: „Nimeni nu poate guverna în mod inocent” -, însă dl. Cioloş – metaforic vorbind – este o curvă ce se declară virgină, tocmai pentru a-şi atrage clienţi (fie ipocriţi, fie naivi).

În această situaţie, deşi cel mai mare şi cel mai condamnabil păcat este ipocrizia, nici naivitatea nu este scuzabilă…

Concluzie

Vina –  repet – o poartă exclusiv Socialul, căci Politicul este oglinda sa. Politicul a ajuns să facă politică fără consultarea Socialului, iar Socialul aplaudă acest lucru fericit. Deviaţia – sub efectul propagandei – de la valorile democratice s-a făcut cu complicitatea (de cele mai multe ori pasivă, dar şi activă în anumite momente) a Socialului. O situaţie ca cea creată în România: unde Preşedintele face campanie mascată, unde Premierul candidează virtual, unde şi Justiţia (mai ales DNA-ul) face politică şi interferează cu Politicul şi unde se susţine că like-ul ţine loc de vot, nu ar fi putut exista într-o altă ţară democratică…

Acesta este, fără doar şi poate, Al Treilea Pas pe care l-am făcut spre Sfârşitul Politicii…