Zâmbi împăcat simţind fierbinţeala cerii scurse printre degetele-i trandafirii, întrebându-se mut cum mai poate să simtă ceva în această clipă chinuită, smulsă din viaţă. Ori poate că era numai o iluzie? Poate că deja el nu mai aparţinea vieţii, poate că deja conştiinţa adia ca un firicel pe sub pleoapa întredeschisă, neştiind încă dacă să-i împresoare trupul vlăguit sau să mai aştepte câteva zile. Acea detaşare a spiritului de substanţa lui se lăsa aşteptată, greu cucerită, ca o ceaţă densă, abandonată în mângâierea ultimelor suflări. Pacea, liniştea şi aroma blândă a celeilalte lumi îi fura orele, minutele, secundele, amorţindu-i mintea şi fiinţa desfrunzită, corpul umilinţelor şi laşităţilor, carcasa aceea zaharisită cu care străbătuse mormane de timp.
Închise ochii încet şi i se păru c-o vede pe Emilia. Draga de ea! Tânără, vioaie, dornică de viaţă, zâmbind printre lacrimi. Emilia îi întinse braţele şi-l strânse la pieptul ei sărutându-i fruntea în semn de respect şi infinită dragoste. Un gest de adâncă recunoştinţă faţă de darul lui Dumnezeu făcut chiar în acea zi bizară, când soarele se ascunsese iar noaptea se lăsase brusc peste zi pentru doar câteva ore.
-Uite, uite, Emilia! Este o eclipsă totală de soare, se auzi un glas de bărbat tânăr.
-Ăsta e un semn, dragul meu, exclamă Emilia fericită. Un semn bun. Puiul nostru va fi ca un soare, doar că nimeni şi nimic nu-l va putea acoperi vreodată.
Soţul Emiliei râse cu îngăduinţă:
-Îi vom spune Lolek, iubito! Aşa îl vom striga.
Căldura sânului şi laptele dulce îi acoperi însă repede faţa şi Lolek se simţi în siguranţă acolo, în braţele primei femei din viaţa lui, înfruntând încet şi sigur începutul firav din lunga dar nefinalizata niciodată pe deplin a existenţei lui pe acest tărâm. Un zâmbet abia schiţat înflori ca un trandafir alb la cotiturile ultimelor gânduri. Se întoarse uşor spre stânga şi, în lumina aceea strălucitoare ce învăluia tunelul aducerilor aminte, îl văzu pe Mundek cu stetoscopul atârnat de gât. Sufletul lui pereche care-l aştepta deja la capătul drumului, omul lângă care-şi petrecuse întreaga copilărie şi care o înlocuise cu succes pe tânăra sa mamă, plecată prea curând din zariştea pământească. Încă nu o vedea acum, dar cu siguranţă era şi ea pe acolo pe undeva, în spatele lui Mundek, aşteptând răbdătoare sosirea triumfală a celui de-al doilea fiu al ei. Fratele lui, Mundek, îi spusese de atâtea ori:
-Lolek, ai grijă să înveţi bine, să devii cineva în viaţă, să devii ceea ce Dumnezeu ţi-a hărăzit! Poate că într-o zi, într-o bună zi, vei ajunge un medic celebru, un profesionist mai adevărat decât sunt eu. Dedicat muncii sale şi mai ales pacienţilor, aşa cum trebuie să fie un doctor.
Lolek îl aproba docil, cu gândurile spre alte orizonturi, cu mingea în braţe, visând să apere în poartă toate şuturile echipei adverse. Pentru el, principiul plăcerii diferea în totalitate faţă de cel al fratelui său mai mare, dar îşi punea la adăpost ideile ascuţite, considerând că e bine pentru moment să rămână în adâncul memoriei. Poate când va mai creşte, îi va mărturisi chiar el înclinaţiile sale spre umanistică, dorinţa lăuntrică de a îmbina utilul cu plăcutul, arta practicării unui sport cu pasiune, ca un accesoriu drag, cu aceea de a deveni actor adevărat pe marile scene ale lumii. Numai că lui Mundek nu i-a fost dat s-o înlocuiască prea mult pe mama sa Emilia. Scarlatina a făcut noi victime, iar Lolek s-a simţit din nou abandonat de soartă, la fel cum se simţise şi în urmă cu trei ani când considerase că a rămas al nimănui din moment ce Dumnezeu o luase la El pe mama lor. Acum, rolul de mamă şi frate îi revenea tatălui său. O responsabilitate grea, plină de profunzime, în vremurile în care a rămâne viu era un lux strict circumstanţiat istoric, cu fobia avioanelor zburând peste capete, într-un război apocaliptic. Dar iată că acum se auzi un glas timid, abia şoptit:
– Lolek, Lolek!
Derutat, plimbându-şi privirea peste umărul lui Mundek, un chip dulce îi zâmbea duios. Era prima lui dragoste, frumoasa evreică Ginka. Şiragul de dinţi impecabili apărură deodată, luminându-i faţa.
-Ginka, frumoasa mea!, exclamă Lolek fericit. Ce bine-mi pare că te văd!
Pe vremea când era elev la liceu, o zărise prin apropierea casei. Fugea speriată, ascunzându-se de nazişti, izbindu-se cu toată forţa în trupul plăpând al lui Lolek. Ochii săi mari îi întâlniră pe ai lui, iar mâinile li se împreunară fără voie. Uitând pentru o secundă de ce fuge, Ginka râse cu poftă, molipsindu-l şi pe îngânduratul Lolek.
-Scuză-mă!…
-De ce fugi aşa? S-a întâmplat ceva?, o interogă el scurt, privind în urma ei.
-Ofiţerii ăia mă urmăresc… răspunse precipitat.
Inspiraţia de moment ori poate îndrăzneala instaurată brusc, îl făcu pe Lolek s-o ia de umăr şi să se întoarcă din drum, afişând lumii relaţia lor trainică şi veche, izvorâtă ad-hoc dintr-o disperare vitală. Naziştii au trecut în pas alergător pe lângă ei, mergând spre o ţintă ştiută doar de ei.
-Ei vezi?, râse Lolek. Te-ai speriat degeaba.
Ginka se linişti treptat, apoi, dându-şi seama deodată de purtarea necuviincioasă, se trase un pas îndărăt:
-Scuză-mă, murmură cu ochii în pământ.
Părul negru lung îi cădea în zulufi mângâindu-i umerii, iar Lolek abia atunci roşi până în vârful urechilor. Inima începu să-i bată nebuneşte, iar pupilele i se dilatară. Ce fată frumoasă!
-Sunt evreică… Nemţii vor să ne omoare… adăugă ea jenată.
-Fii liniştită… Gata! Acum totul a trecut…
-Dacă aş putea, i-aş omorî pe toţi pentru ceea ce ne fac, continuă ea înflăcărată.
Apoi îşi scutură bogăţia de păr, ridică ochii şi, parcă amintindu-şi dintr-o dată că nu e singură, zâmbi larg:
-Te rog, nu mă lua în seamă… Întinse mâna hotărâtă şi spuse:
-Mie îmi spune Ginka. Ţie? Râse iar cu poftă.
-Ce nume caraghios! Îşi aminti că atunci se întristase pentru o secundă, dar văzând-o pe ea atât de expansivă, aproape că uită de ceea ce îi spusese. Se însenină şi îşi bombă pieptul:
-O fi nume caraghios, dar să ştii că m-am născut într-o zi cu eclipsă totală de soare… Ginka se opri şi-l privi atent, iar el continuă:
-Ăsta e un semn divin…
-Crezi?, pufni ea zgomotos.
-…
-Dar poate că e taman invers… Mai ştii? Lolek se încruntă.
-Păi, dacă până şi soarele s-a ascuns… se scuză ea ridicând ingenuu din umeri. Posomorât, el amuţi mutându-şi privirea în lungul străzii. Mai mult o făcea pe supăratul decât era.
Dar peste toate amintirile gingaşe, de una singură îşi aduse aminte în mod expres. Vindecarea miraculoasă a sufletului aflat încă în derivă aduse cu sine şoapta juvenilă decisivă atunci când hotărâse să îmbrace haina preoţească. Alchimia sufletului fusese ca o simfonie sfântă care-i cânta în inimă aria sacerdotală a unui nou drum, departe de momentele pline de miez ale spectacolelor din decorul aşa-zis poleit al teatrului. Astfel, a părăsit scena şi culisele fără regrete. Ahotnic de cultură şi religie, de blândeţea şi alintul divin, el şi-a canalizat atenţia şi dragostea spre armonia ecumenică, ajungând să declare lumii iubire veşnică întru bine primita spiritualitate din noul său orizont. Poate că asta îi era chiar soarta, poate că rolul său pe acest pământ era exact opusul a tot ceea ce fusese până acum. De undeva din spatele său se auzeau şoapte vagi, ca printr-o pâlnie înfundată:
-Ce spui? A sosit momentul să batem clopotele? Dădu să se întoarcă, dar vocea Emiliei străpunse lumina:
-Lolek! Lolek!
În lumea materială lumânarea se topi încet dar sigur, iar el zâmbi cu faţa către lumea umbrelor.
-Mamă, şopti încet de teamă să nu fie auzit de cei care îi mai păzeau încă anevoiasele şi abia văzutele respiraţii. Îmbrăţişarea fu strânsă şi lacrimi de bucurie i se prelinseră pe obrajii ofiliţi.
-Plânge! Plânge!, se auziră iar vocile din spatele lui. Să fie de tristeţe? Să fie regrete? Cum putea să spună oare că lacrimile erau de fericire? Cum putea să le dovedească contrariul? Acum însă nu mai conta. Nu mai era esenţial ceea ce gândea sau ceea ce ar fi putut spune, cu toate că o viaţă întreagă lumea i-a ascultat cu sufletul la gură fiecare cuvânt.
Se deplasă prin tunel la fel de iute precum un fulger. Ajuns la capătul lui, se înălţă într-un zbor aproape vertical, apoi plană peste clădirea aceea imensă, veche şi sfântă. Era incredibil cum el, un simplu personaj, venit din rândurile unei mase de oameni simpli, ajunsese să strălucească peste un mapamond întreg. Nimeni nu şi-ar fi imaginat, cu atât mai puţin el. Nu s-a gândit la asta nici când a păşit pentru prima oară într-o moschee, ori când s-a închinat în sinagogă. În fond, doar religia diferă, credinţa fiind aceeaşi peste tot în lume.
Piaţeta era plină ochi şi multora li se vedeau lacrimile fierbinţi curgând pe obraji. Liniştea era consistentă şi un adânc respect se propagă dintr-un colţ într-altul, ca o legătură unică de substanţă sufletească, purtând cu ea momentul acela plin de emoţie copleşitoare. O graţioasă şi dumnezeiască muţenie, surprinzătoare infuzie de tăcere unanimă peste care Lolek îşi simţi sufletul uşor precum un fulg alb, dânţuind pe altarul creştinismului. Îşi aduse aminte de obeliscul primit de la egipteni şi se prelinse pe el asemeni unei lacrimi. Citi ce era scris: „Vicit leo de tribu Iuda” – „A învins leul din seminţia lui Iuda”. Zâmbi împăcat. Auzi clopotele răsunând prelung şi văzu lumea ridicând capetele şi începând să se agite.
Un vuiet puternic despică liniştea sufocând acea zi de primăvară. Moartea hulpavă îşi întinse braţele peste acel oraş micuţ luând cu ea mirajul unei ere unice, golind sufletele credincioşilor şi eliberând ultimul oftat al acelui muribund sfânt. În mulţime, un strigăt sfâşietor, semn de maiestuoasă pierdere divină, se sparse ca un cristal în câteva cuvinte: „A murit Papa Ioan Paul al II-lea. Sit tibi terra levis!”.
Eclipsa de soare apunea şi ea odată cu prealuminatul Lolek.
Lasă un răspuns