E în plină desfăşurare Concursul Internaţional „George Enescu” aflat, iată, la ediţia a XV-a. Primele cinci ediţii au avut loc din trei în trei ani, în 1958, 1961, 1964, 1967, 1970, iar după o întrerupere de 21 de ani, Concursul s-a reluat în 1991. Până la ediţia a 13-a, toate ediţiile s-au desfăşurat în acelaşi timp cu Festivalul Internaţional „George Enescu”, având în juriile sale muzicieni prestigioşi, de la Yehudi Menuhin la Dan Iordăchescu. Dacă prima ediţie, cea inaugurală, Concursul a avut doar două secţiuni, vioară şi pian, de la ediţia a doua şi până la ediţia a XII-a, s-a adăugat secţiunea canto, ca la ultimele ediţii să apară secţiunile violoncel şi compoziţie, dar să dispară, din păcate, secţiunea canto, care dădea un farmec şi o atractivitate în plus acestui tip special de eveniment.
Evident, este special, fiindcă în Concurs se întrec tineri muzicieni, Concursul fiind o pepinieră a viitorului muzicii. Şi să ne gândim numai la faptul că în acest an, prestigiosul Concurs enescian a atins cifra de aproape 200 de concurenţi la cele patru secţiuni, fără să atingă însă performanţa de la ediţia precedentă, care a numărat 240 de concurenţi. Foarte mulţi concurenţi provin din Asia, ba unii câştigători care reprezintă alte continente, alte ţări, sunt născuţi în Asia, cum s-a întâmplat la secţiunea violoncel, cum vom vedea. Dar toate continentele sunt bine reprezentate.
Importanţa acestui eveniment, cu focarul la Bucureşti, a impus ca de la ediţia a XIV-a, din 2014, Concursul să se despartă de Festival şi să se desfăşoare ca un eveniment de sine stătător, din doi în doi ani, alternativ cu Festivalul. Este un mare câştig, Concursul având şansa să devină mai important decât Festivalul, deşi el are un mare handicap, acela al publicului, care nu vine la concursul tinerilor precum la concertele mari din cadrul Festivalului. Dar are un avantaj primordial, sunetul curat, pur, fiindcă tinerii evoluează la Ateneu, una dintre cele mai perfecte săli de muzică din lume, cu o acustică desăvârşită, în timp ce Festivalul are programate concertele cu orchestrele mari la Sala Palatului, cu o acustică potrivită pentru Congresele PCR. Şi acolo se duc aplaudacii sau melomacii, cum i-am numit noi, de regulă, spectatori ocazionali sau snobi.
Gândit bine, Concursul poate căpăta în timp importanţă de Festival al Noului Val, Festival al Viitorului, unde vor veni, cu siguranţă, spectatori iniţiaţi, cu adevărat iubitori ai muzicii. Şi este o şansă enormă să vezi la lucru tineri în floarea împlinirii muzicale, care în anii următori se dovedesc a fi staruri ale muzicii internaţionale. Nemaivorbind de avantajul enorm de a asculta muzică de calitate într-un Templu al muzicii, Ateneul Român, cum nici o înregistrare din lume nu-i poate concura acustica.
Şi pentru a atrage un public mai numeros, această ediţie a XV-a a iniţiat recitaluri susţinute de câştigătorii ediţiei trecute a Concursului, tineri muzicieni care deja s-au impus pe scenele internaţionale. Câştigătorii ediţiei precedente a Concursului, Eun-Sun Hong, Ştefan Tarara, Josu De Solaun, au avut recitaluri, la care s-au adăugat şi trei recitaluri ale unor prestigioşi membri ai juriilor din acest an: David Geringas, Florin Croitoru, Peter Donohoe. Iată un pas important spre ideea de care am vorbit.
*
Câştigătorii Concursului Internaţional „George Enescu”, secţiunea violoncel. La secţiunea violoncel s-au înscris 86 de concurenţi din toate colţurile lumii. După cele trei etape de concurs, au ajuns în finală Anastasia Kobekina (Rusia), Mon-Puo Lee (Spania) şi Zlatomir Fung (Statele Unite ale Americii), ultimii doi arătând după nume că lumea a devenit un imperiu fără graniţe, un coreean reprezentând Spania, iar un polonez chinez America! Toţi trei sunt înzestraţi, nu ştiu dacă sunt cei mai buni dintre cei 86 de concurenţi, eu i-am ascultat şi pe alţii, şi parcă aş fi avut alte preferinţe, dar aşa a decis juriul, un juriu supercompetent, alcătuit din opt membri, renumiţi violoncelişti, în frunte cu preşedintele lui, lituanianul David Geringas, deşi în program era anunţată rusoaica Natalia Gutman, supranumită „regina violoncelului”. Juriul a desemnat câştigătorii, în ordinea:
– Premiul I – Zlatomir Fung (SUA), 17 ani
– Premiul II – Anastasia Kobekina (Rusia), 22 de ani
– Premiul III – Mon-Puo Lee (Spania), 23 de ani
Premiul I este în valoare de 15 mii de euro, premiul II, zece mii, iar ultimul, cinci mii.
Anastasia Kobekina a cântat Concertul pentru violoncel şi orchestră în Mi Minor op. 85 de Edward Elgar, o piesă elegiacă, pur romantică, o baladă parcă scoasă din stepele ruseşti aşa cum le auzim în muzica lui Rahmaninov şi Ceaikovski. La fel cum putem spune şi despre Concertul pentru violoncel şi orchestră în Si Minor op. 104 de Dvorak, interpretat de Lee, pătruns de un romantism furtunos, plin de virtuozitate. Romantismul rus este atât de puternic, influenţa lui atât de mare, încât am putea spune că muzica rusă este regină absolută, iar muzica celorlalţi compozitori variante ale ei. Elgar este englez, dar pecetea suflului romantic rus este atât de puternică încât spui că este frate cu Prokofiev.
Cu totul şi cu totul aparte este însă Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în Si Bemol Minor op. 8 de George Enescu, aleasă de americanul Zlatomir Fung pentru această fază finală a Concursului. E pentru prima oară când, într-o finală, un tânăr alege, curajos, această dificilă lucrare, pe care a învăţat-o nu după o partitură, ci după un iPad! O revoluţie şi în acest domeniu. Criza partiturilor enesciene îşi spune şi la această ediţie cuvântul. Dar s-a găsit leacul. E lecţia oferită de acest tânăr de 17 ani, un adolescent de geniu, care încă nu a absolvit colegiul! A interpretat formidabil! L-am ovaţionat din tot sufletul.
Am privit totul ca pe un miracol, fiindcă, iată, tot străinii sunt cei care cântă mai bine Enescu decât o fac românii. În cadrul Festivalului, la ediţiile precedente, am ascultat-o strălucit interpretată tot de străini, ca violoncelistul englez Steven Isserlis sau chiar de către actualul preşedinte al juriului, lituanianul David Geringas, elevul cel mai preţuit al lui Mstislav Rostropovici.
De data acesta, a fost o şi mai mare potrivire, fiindcă Fung este apropiat ca vârstă de George Enescu atunci când a început să compună această lucrare, la 16 ani, ca s-o termine în 1901, la doar 20 de ani! Numai copiii pot fi de o maturitate surprinzătoare! Să nu ne mire dacă vom şti că Enescu, la zece ani, îi asimila pe Wagner, Beethoven şi Brahms, pe care l-a cunoscut personal la Viena, unde timp de patru ani a văzut şi asculta tot teatrul liric care se reprezenta acolo, în focarul principal al muzicii mondiale. Nu întâmplător, când a ajuns la Paris, a fost receptat ca un copil-minune, fără ca mulţi să ştie că Jorjac (cum îi spunea mama lui), a compus prima lui „simfonie” la vârsta de trei ani! La 16, când a scris Simfonia concertantă, era deja un matur compozitor. Piesa a avut o soartă nefericită, cu o premieră târzie, în 1909, cu un eşec de public şi critică. La care, peste câteva zile, avea să urmeze un alt şoc pentru tânărul Enescu, moartea iubitei sale mame. Un critic francez chiar a scris că „Simfonia concertantă a lui George Enescu a fost… deconcertantă!”
Desigur, suflul ei modern e marcat de un limbaj nou, de o prospeţime pe care nu o aveau muzicienii timpului, iar spectatorii francezi încă nu aveau ureche pentru asemenea sonorităţi, ei erau cu totul subjugaţi de armoniile lui Debussy şi Ravel. Sigur, în anul următor, Enescu avea s-o prezinte sub bagheta sa şi piesa să-şi recapete drepturile de a intra în repertoriul curent al violonceliştilor. Şi această capodoperă nu este tipărită, străinii au solicitat-o nu o dată, dar nu există partituri ale ei în ţara lui Enescu!
*
Simfonismul enescian este de o unitate copleşitoare. Fiecare piesă o anunţă pe alta. Temele şi tehnicile fac să vedem un Magnus Opus imperial, ca un ocean simfonic ale cărui sonorităţi sunt valuri infinite. Dar la Enescu această mişcare unduitoare fără capăt nu este ca „muzica infinită” a lui Wagner, eminamente melodică, plină de măreţie romantică, este tipic românească, marcată de ceea ce am numit nelinişte metafizică. Această nelinişte este o stare sufletească, o mişcare a Eului, cu ecou lăuntric, care pregăteşte marea evadare în orizontul purificator al Mântuirii, ca în finalul operei Oedipe. Care este anunţat de vocile sirenelor din Vox Maris. Dar Simfonia concertantă pregăteşte această evadare, această lumină a Taborului, isihastă, este chiar miezul frământărilor, când pachete sonore pleacă şi vin, ca într-o legănare cosmică. Ea conţine in nuce tot simfonismul enescian. Aş spune că ea este Simfonia fantastică a lui Enescu. Iar dacă la Eldar violoncelul parcă vorbeşte, conferă oralitate concertului, dacă la Dvorak se luptă cu orchestra, se suprapune peste amplitudinea ei furtunoasă, ca un alergător prin furtună, la Enescu violoncelul este purificator, ca un fir roşu prin tumultul orchestral. El are partitură de vioară, arcuşul are treceri măiestre de la pianissimo la iuţirea de sine, ca în horele noastre. El e ca un diapazon în dialogul dintre corzi şi suflători. O teribilă stare de intrare în isihasmul simfonic. Enescu stăpâneşte arta de a crea muzică infinită. Unitatea simfoniei este dată de armonia care cuprinde magma sonoră, mereu în mişcare, ca un frunziş stufos ce freamătă. Dar acest suflu cosmic reflectă o stare interioară, cum am spus, o nelinişte metafizică, nu e determinat de vreo reprezentare reală. Violoncelul este ca o baghetă magică, e vrăjitoria care controlează ca valurile sonore să nu se reverse în neant, să rămână în aceeaşi sferă perceptivă. Tonalitatea se modifică, apar şi evadări de amplitudine, dar arcuşul violoncelului readuce totul la calm, sub control melodic. Bine îşi definea Enescu arcuşul, ca având proprietăţi vrăjitoreşti.
Lasă un răspuns