Durere românească…

Nu ştiu câți români au plecat în afară… Nu ştim nici câți dintre ei mor!, nu?! Nu ştim câți copii au rămas abandonați acasă, fără părinți!, în izolarea lor… Tot ce ştim, tot ce vedem este că nu-i pasă nimănui de ei. Pe mulți i-am văzut rugându-se… Pe mulți i-am văzut plângând. Prin străinătățuri, mulți plâng sau îşi blestemă zilele… Sunt SINGURI. Ca orice român care se luptă să rămână în picioare… Ca orice bucățică de istorie care nu sugerează altceva decât că drama ei e cu mult mai mare… Unii au suferit accidente grave de muncă. Au ajuns nu numai dezrădăcinați, dar şi infirmi. Alții au ajuns la capătul drumului! La capătul puterilor! Al exasperării! Au ajuns cu sufletul distrus, abandonați întâi de ai lor… De laşitățile, complicitățile, nimicnicia politicienilor români!

„Se aplică legea finlandeză! Sau norvegiană! Sau daneză! Sau engleză!”, spun ei, atunci când refuză să ridice fie şi măcar un singur deget pentru cei cărora le-au jurat odată să-i slujească!, dar care, evident, stau mult mai jos pe lista de priorități, a lor, bine structurată! Se aplică legea nimănui!, cu aşa indolenți şi plafonați, -părtaşi, însă, la crimele altora împotriva cetățenilor români!- numai tratatele internaționale care reglementează dreptul inalienabil al României asupra propriilor copii, nu! Nu se aplică nicidecum! Soții Avramescu au ajuns în închisoare pentru că statul român, prin reprezentanții săi, de frunte!, s-a predat. A capitulat.

Soții Nan, abandonați de patria-mamă!, au ajuns la porțile iadului… S-a interesat cineva de ei? A văzut suferința şi deznădejdea lor?… Dacă îi vede cineva, moare de inimă! Hermina, în Danemarca, a rămas cu inima însângerată… În fiecare zi, îl roagă pe Dumnezeu să-i aducă-napoi copilul acasă. Camelia în Finlanda, după ce a fost omorâtă cu binecuvântarea a lor „noştri”, care au presupus că viața încă unui român nu contează pentru ei!, Camelia Smicală s-a răzvrătit pe toate fronturile! A scris scrisoare după scrisoare, povestindu-şi disperarea şi implorând MAE şi Protecția Copilului din România s-o ajute! Chiar şi ambasada României din Helsinki a susținut-o – spre cinstea ei!… Dar nimeni nu a primit vreun răspuns vreodată! Au trecut luni, iar copiii ei sunt distruşi, se gândesc în fiecare zi la sinucidere… „Protecția Copilului” din Finlanda le-a luat tot: familie, şcoală, viață! Le-a interzis, răzbunându-se, chiar să se mai vadă! Iar statul român tace… De ce? În Anglia, „Protecția Copilului” a depăsit orice limite…

Copiii Barbu-Racolța au fost adoptați forțat către homosexuali, copiii Andreei Brădeanu au fost luați cu japca, iar acum, familia Lazăr a fost îngenuncheată… Mulți alți părinți, care de teamă, rămân anonimi sau care au luat legătura cu mine de curând, nici nu mai ştiu la mâna cui au rămas! Statul român le întoarce spatele! Pe semne, îi obosesc şi îi tracasează prin dramele lor pe guvernanții români. De peste 26 de ani, ascultăm aceleaşi discursuri interminabile ale acestor perdanți. De fiecare dată, când au avut nevoie de votul nostru, ne-au mințit, ne mint. Vedem şi singuri că nu circulă câinii cu covrigii-n coadă, astăzi, cum ne-au promis! Am ajuns nişte dezrădăcinați. Nu vom mai fi niciodată Acasă, poate…

Este atâta disperare în jur… Cineva mă ceartă… El îmi reproşează, de fapt, totul!… Că e imposibil să ne salvăm copiii!, că totul e în zadar, că le dau speranțe deşarte oamenilor, că nimeni n-o să mişte un deget!, că o fac, bineînțeles!, din interese!, ş.a.m.d., gânduri de om frustrat… Dar eu ştiu că totul este posibil! Ştiu că nu putem îngropa oamenii de vii cu gândurile noastre negre! Ştiu că trebuie să luptăm până la ultima suflare… Pentru că nu putem accepta jugul! Nu putem accepta resemnarea! Nu le promit, deci, oamenilor abandonați stelele de pe cer… Eu CRED în victoria noastră! Pentru că nu există „Nu pot!”, există numai „Nu vreau!” Dacă nu facem nimic pentru copiii şi părinții noştri, când vor muri, vom plăti pentru înmormântarea lor cu însăşi Ființa Noastră Națională! Îngenunchiați în umbra puterii şi a prosperității altora… VOM ÎNVINGE, oameni! VOM ÎNVINGE!