Eveniment la Consulatul Argentinei

În Manhattan, Consulatul General al Argentinei, de pe 56 St., este unul dintre locurile cele mai efervescente ale artei. Mi-aduc aminte cu plăcere despre evenimentele la care am participat aici, cum ar fi expoziţia lui Hernan Ricaldoni dedicată subiectului Pampa, felul cum un artist vede viaţa din Patagonia natală. De data acesta am văzut chiar Life, cum se numeşte expoziţia lui Marcos Iruxta, un artist autentic, adevărat, dacă e să-l punem în contextul artei americane, dominată de kitsch, pop-art, colaje, imitaţii, instalaţii. Marcos ne transmite mirosul puternic al pastei, lucrările sale sunt dependente de triada minte-suflet-mână, aşa cum spunea şi soţia sa, pe care am cunoscut-o, de asemenea, la vernisaj. Aşa cum a observat, de altfel, în scurta sa prezentare, rostită în engleză, şi consulul general al Argentinei, domnul Eduardo Almirantearena. Consulatul este locul de manifestare a artiștilor argentinieni, pentru vizitatorii de pretudindeni.

De ce nu ar putea şi Consulatul general al României să facă aşa ceva? Fiindcă doamna consul Costache spune că nu asta este sarcina unui consulat. Adică nu are sarcina să

prezinte valorile României la New York, unui public internaţional, care să ia act de ele?! Un consulat reprezintă ţara, nu interesele private ale unor indivizi care vor să-şi schimbe cetăţenia sau au alte probleme consulare. E ca la Olimpiadă, unde clasamentele indică ţările, nu indivizii. Aici e tragedia lui Halep, care nu a înţeles ceea ce a înţeles o Cătălina Ponor, de pildă. Sportivii români ar trebui să primească toţi o medalie morală pentru că au reprezentat România. Numai şi participarea în sine înseamnă victorie. Şi ce poate reprezenta mai profund o ţară decât un artist? Dar trebuie să treacă 200 de ani ca alde Costache să înţeleagă acest lucru. Nimic nu justifică atitudinea d-nei consul, care te trimite la ICR, care nu există, e o fantomă. ICR-urile mănâncă banii ţării degeaba, ar trebui desfiinţate. Nici un eveneiment de răsunet pozitiv nu s-a întâmplat la ICR New York timp de 6 ani, de când locuiesc în Manhattan şi bat curent drumurile la evenimentele artistice ale oraşului.

Dar aceste gânduri triste mi-au fost declanşate de splendoarea manifestării de la Consulatul Argentinei, de atmosfera de elită de aici, de prezenţa unor distinşi artişti, dar mai ales de calitatea lucrărilor lui Marcos. El realizează din pastă groasă, pe care o modelează în forme de basorelief pe pânză, viziuni abstracte. Sunt viziuni de dincolo de orizont, chiar dacă ni se pare uneori că soarele s-a rupt şi deformeză tot universal, ca în tabloul numit chiar Universe. Sigur, există, ca şi la Hernan Ricaldoni, obsesia fantomelor, a mitologicului, a configurării unor forme care ar exprima ceea ce nu vedem, ceea ce face parte din magia trecutului sau din neant. Aşa este persoanjul My Soul sau cel din Lion’s Face, fiindcă adevărata faţă a leului este ca a unui zeităţi la care şi gauchos din Pampas se închină. Ceea ce domină însă picturile lui Marcos Iruxta, şi el nativ din Patagonia, este vertijul, mişcarea care se formează în jurul unui nucleu, ce devine un focar iradiant, care deformează materia. Aşa sunt lucrările Mather Nature, Earth, Dream, Beyond, My First Step, Sunrise, Sky şi însăşi Life, lucrarea care dă titlul expoziţiei şi care se vrea a fi imaginea celulei din care se iveşte viaţa. Pasta devine materialitatea lumii, care, datorită vertijului central, capătă forme extreme, de fapt, se dezintegrează. Pânzele sale seamănă cu nişte fotografii făcute de sateliţii umani pe Lună sau pe Marte, după cum se poate spune că sunt găurile negre ale univesului, găuri ce nu sunt haos, ci păstrează în ele memoria pământului, cum este My Soul, pe care artistul îl vede în neant. El așa simte lumea, precum e natura Patagoniei, mereu în mişcare: “We are always changing, always moving, just feel the universe / Suntem întotdeauna în schimbare, mereu în mişcare, simt doar universul”.

În paralel, într-o sală alăturată, s-a desfăşurat şi vernisajul artistei Analia Galligani, apropiată de kitsch întrucât culorile crude reprezintă un decorativism copilăresc, forme tipice curentului pop-art, bune pentru Outsider Fair Art. Sau, de ce nu?, pentru scenografia unui film de desen animat.

*

Tot la acest eveniment, l-am cunoscut pe pictorul rus Alex Khomski, care deplângea faptul că ruşii nu au galerii importante în Manhattan, care să promoveze arta rusă contemporană, aşa cum fac argentinienii şi alte ţări. Despre galeria lui Shapiro nu avea cuvinte prea entuziaste, ba se mira cum de echipa lui se comportă aşa de rudimentar când le faci un dar, cum ar fi cronica la un eveniment ca Mikhail Tarkhanov. El, Khomski, mi-a oferit un catalog al artei sale, în care am văzut ceva de necrezut: toate marile simboluri religioase sunt realizate din… cârnaţi! Vedem, de pildă, crucificarea, dar nu a Mântuitorului, ci a unui cârnat, care e pus pe un stâlp şi în el sunt înfipte 11 furculiţe! Un fel de parodie sau caricare a Sfântului Sebastian?! Ideea este că Biserica s-a înfruptat din mitul crucificării. Artistul foloseşte special aceste elemente de pop-kitsch pentru a demasca faptul că istoria omenirii, tradusă în istoria religiei, este o istorie a consumismului. Nu există nici o portiţă de evadare din această masă productivă, din această lume în care conflictul este între Fresh Food şi Fast Food. Însuşi simbolul iudaic, al sfeşnicului ebraic, este un cârnat mare cu mai multe braţe din cârnaţi mai mici. Şi ce se află desupra imaginii Pieţei Roşii din Moscova? Sigur, un cârnat sub forma unui covirg. Dar deasupra Americii, cu imaginea Statuii Libertăţii? Desigur, un chesterburger! Totul este o istorie din cârnaţi, zborul, cuadratura cercului, iubirea, Mezuza evreiască, obiectul neindentificat deasupra New York-ului, Kosher, simbol mozaic al mâncării, pregătite după ritual, totul se reduce la un aranjament cu / din cârnaţi. Însuşi dolarul are o formă din mai mulţi cârnaţi în formă de “S”. La fel, Dolarul versus Euro, e un dialog între cârnaţi. Celebra marcă Mercedes este compusă tot din cârnaţi. E o viziune cam neamţească, fiindcă numai acolo am văzut într-o sală de concert un domn care, spre atenţionare, îl bătea pe umăr pe un spectator din faţa sa cu un cârnat. În unele imagini, mai apar lângă cârnaţi şi hot-dog, şi sticle de Ketchup sau Honey, iar în altele în loc de cârnaţi, vedem castraveţi, banane sau ananas. Însuşi celebrul Suprematism, curentul care a propulsat arta abstractă rusă, este  ridiculizat, prin imagini cu diverse zarzavaturi. Alimentele devin simboluri pentru arta abstractă. Precum Golden babana, care într-adevăr estre fructul de aur al americanilor. Dar cel mai şocant rămâne faptul că Marile smboluri religioase sunt caricate, devin o imagerie consumeristă. Este o grea pedeapsă pe umerii religiei, ai bisericii, poate nedreaptă, fiindcă biserica nu se identifică numai cu consumismul. Cum, nu există nimic sfânt pe pământ? Khomski are o viziune prea cârnăţărească asupra lumii.

Există în istoria artei asemenea viziuni, au creat olandezii, un Bosch sau un Bruegel, imaginea lăcomiei, a desfrâului gurmand. Sau există antiteze vegetale, precum cea a lui Archimboldo, care a văzut omul şi lumea lui din perspectiva legumelor. Singur, este o viziune ironică, dar pluzibilă, fiindcă omul acestui veac consumerist a transformat arta în kitsch.Şi prezentarea lucrărilor are ţinută, rama este asemănătoare icoanelor din biserici, iar culoarea este remarcabil potrivită, cu riscul de a cădea în naturalism. Catalogul, numit Modern Icons, exprimă o atitudine simbolică şi gesul lui Khomski trebuie să ne dea de gândit.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*