Port încă în mine sufletul de copil – grupaj de poezii și proză de Adriana Șerb

M-am născut într-un colţ de rai de  la poalele munţilor Nemira, într-un sat micuţ cu oameni harnici, frumoşi şi hotărâţi. Timpul m-a smuls din rădăcini şi m-a purtat prin lume în căutarea unui rost. Cântecul păsărilor, freamătul pădurilor, susurul apelor limpezi ale izvoarelor și toate bucuriile vieţii ale unei copilarii fericite, fără griji și toate frumuseţile care greu pot fi descrise prin cuvinte, sunt bagajul cu care am pornit în lume. Port cu mine doruri, bucurii și tristeţi ca fiecare muritor. Când furtunile inevitabile ale vieții se abat asupra mea, îmi gasesc scut în Chopin, Mozart, Vivaldi… Sau mă retrag sfioasă în lumea carţilor şi mă afund cu voluptate în vreo carte de poezii sau de proză. Alteori merg la vreo galerie de pictură. Mereu singură, dar mereu inconjurată de oameni. Îmi place singuratatea pentru că îmi ofera spaţiul necesar să fiu eu. Dar asta nu înseamnă că nu iubesc oamenii, dimpotrivă, îi iubesc cu toată fiinţa mea. Consider că omul este cea mai mare creaţie a lui Dumnezeu, pentru că omul și numai omul poate fi și Înger, şi Demon. Totodată, fiecare dintre noi putem alege să fim ceea ce dorim. Eu încă nu am făcut o alegere, mai caut… Uneori îmi notez gândurile, trăirile, dorinţele, neputinţele… Îmi doresc să împartăşesc bucurile cu cei dragi… Cred că ceea ce scriu nu se poate chema poezie.  Port încă în mine sufletul de copil, deşi am copii mari. Voi rămâne la fel pe mai departe,  pentru că vreau să pastrez cît mai bine bagajul cu care am plecat in lume acum aproape jumatate de veac…

Dor

De dorul tău,
ochii mei
au vărsat
numai o lacrimă
cât toate lacrimile nopţii.
Lacrima lor
încă aşteaptă
sărutul tău.

Concluzie

Iubirea noastră?
Acum ştiu
şi-am să-ţi spun:
Joc nebun
cu piese de sticlă
pe lespezi de piatră.
Tu ai grijă de piese,
eu?
Numai de apă!

De prea multa iubire,
Vai… ! Cine şi-ar fi putut imagina
că, de prea multă iubire, fluturii mor?

Iar plouă

Şi-a-nchis cerul pleoapele
Şi plânge,
Lumina ochilor
Şi-a ascuns…
O, Doamne,
Te-ndură!
Atâta plâns
E de-ajuns!

Iubire

În îmbrăţişarea lor
soarele
şi luna
cuprind întreg pământul..

*

Delir

Durerea îmi cuprinde întreg corpul, mă simt grea, îmi sună capul, mii de greieri s-au adunat în urechile mele şi concertează. Vreau să strig, să vină cineva să-mi dea un calmant, dar gura îmi este încleştată. Patul începe să se rotească cu mine, la început încet apoi din ce în ce mai tare; se roteşte, ameţitor de tare şi greierii din urechi nu mai încetează. Prin faţa ochilor mei trec păsări albe, mii de păsări albe îşi fâlfâie aripile…Da, ştiu, îi recunosc, sunt pescăruşi, îi aud cum ţipă, ţipă asurzitor. Păsările astea obraznice, îndrăzneţe şi gălăgioase se rotesc acum deasupra mea şi ţipă cât le ţin plămânii. Nu-mi plac pescăruşii…nu, nu-mi plac deloc! Şi este cald, aşa de cald! Nu văd soarele, dar îl simt cum dogoreşte puternic, cum mă arde. Durerea nu o mai simt aşa de tare… Uite că mi s-a uşurat corpul. Pot să mă ridic.. Da, m-am ridicat ,acum alerg, alerg, şi soarele mă arde; parcă mi-a luat foc corpul… Am să intru în gârlă, da, n-am să trec pe punte… Dincolo de mal mă aşteaptă Cornelia. Mi-a adus mere roşii… le ţine în poală… Ce multe mere mi-a adus! Merele din livada ei sunt mai bune decât merele din livada noastră. Intru în apă… Ce s-a întâmplat cu picioarele mele? Nu le mai simt. Apa apasă cu presiune, culge repede la vale, mă descumpănesc, nu am de ce să mă prind. Şi e cald, foarte cald, nu se poate respira de căldură.

Cornelia mă strigă îmi spune ceva dar nu înţeleg bine ce spune… Pescăruşii se năpustesc asupra mea, ţipătul lor mă îngrozeşte. Înaintez greu prin apă, în vâltoare picioarele nu mă mai ascultă, alunec pe algele crescute pe pietrele din apă, cad… Cornelia se depărtează… Văd soarele că asfinţeşte şi simt presiunea apei în picioare ca pe nişte cleşti puternici… Cornelia o ia la fugă, se îndepărtează, scapă merele din poală şi merele se rostogolesc în ţărâna din prundul gârlei. Mai am puţin până la celălalt mal, dar nu mai am putere, stau prăbuşită în apa învolburată, o simt numai pe frunte, rece. Nu ştiu cum a ajuns apa pe fruntea mea… Buzele îmi ard, gura îmi este uscată… Simt pe buze câteva picături de apă şi în nări un miros înţepător. Cunosc mirosul ăsta, îmi este atât de cunoscut! M-am prăbuşit în gârlă şi apa asta este aşa de caldă…! Numai pe frunte o simt rece. O, Doamne, şi eu nu ştiu să înot! Cornelia a fugit… Soarele încă dogoreşte iar eu nu pot să mă ridic din apă… Aud ca prin vis un glas drag “hai ridică-te, nu te prostii! Ai trecut peste ce a fost greu şi acum te joci? Ce faci? Trezestete!” Iar simt mirosul ăla înţepător… Mă ustură pe nas, îmi vine să tuşesc, îmi vine să vomit… Tuşesc tare. Ceva mă apasă rece pe frunte, pe obraji, pe buze… Parcă se aud mai multe voci în jurul meu, când mai aproape când mai departe..

Vreau să ajung la mal, mai am puţin… Nu ştiu să înot. Bine că nu este adancă gârla că m-aş fi înecat! Cred că apa curge acum peste mine, că o simt, o simt rece peste tot corpul. Ceva mă izbeşte cu putere peste un obraz apoi peste celălalt. Malul gârlei dispare, pescăruşii nu se mai reped la mine. Aud numele meu, cineva mă strigă, încerc să desluşesc dacă este glasul Corneliei, mă uit insistent, nu mai văd malul, nu mai sunt prabusită în gârlă, văd lumină, se vede o fereastră, văd câteva capete aplecate asupra mea, capete acoperite cu bonetă albă, si iar aud glasul acela dulce pe care îl cunosc.

“M-ai speriat de moarte!” Tresar. Buzele îmi sunt usacate. “Unde sunt?” Întreb. Soţul meu mă sărută continuu pe frunte, pe obraji, pe ochi… “Eşti la maternitate! M-ai speriat! Ţi-ai pierdut cunoşinţa. Ce bine că nu am plecat! Ţi-ai revenit aşa de greu! Ai pus pe jar întreagă echipă de medici. Ai fost formidabilă! Copiii au luat nota 10 amândoi. Sunt aşa de frumoşi! Seamăna cu tine.” O bucurie imensă îmi cuprinde întreaga fiinţă. Nu mai simt nicio durere. Sunt mamă! Cât de bogată am devenit dintr-o dată! Mă uit tandru la soţul meu îi zâmbesc şi-i spun: “Nu mi se putea întâmplă nimic rău. Sunt doar obosită şi slăbită. Cred că am fost puţin dincolo… Am văzut-o pe Cornelia, ştii, prietena mea din copilărie, cea care a murit călcată de maşină… Venea să-mi aducă mere roşii din livada ei.” Unde sunt comorile mele?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*