Noi poezii de Dominic Diamant

CELUI DE SUS

Ce final „cool” să-mi pregătesc, my Good,

De-o moarte de ratat să nu aud

Când dincolo voi fi, eliberat

De un destin atât de zbuciumat

.

Neşansa mea a fost că am trăit

În secolul atât de îndrăcit

Când oamenii, atei şi-ncornoraţi,

 Se războiau murind, ca între fraţi

.

Era exclus să-mi împlinesc vreun vis

Când până şi Mata erai ucis

Iar omul, într-atât demonizat,

Înfăptuia păcat după păcat

.

Acum, când văd că vremea mea s-a dus,

Şi n-am realizat ce mi-am propus

E şi firesc a-mi pune întrebări

Cum e mai „cool” s-o faci, când e să mori

.

Te rog, dă-mi Doamne, cel mai vrednic gând

Să nu sfârşesc ca orice om bolând

Nespovedit şi neîmpărtăşit

Pentru păcatele ce-a făptuit

.

Dă-mi Tu ideea care m-ar salva

Să mor în somn ori savurând halva,

În orice caz, să n-am de suferit

Ca spirit credincios şi preasmerit.

INCISIVĂ

Te plângi de „tocătoarea de avere”

Şi, la soţia ta tu te referi

Când, grav bolnavă, ajutoru-ţi cere

Cum e normal, ca între parteneri

.

Te plângi şi-i reproşezi cu mârlănie

Că e bolnavă-n loc să înţelegi

Că nimeni n-ar dori ca ea să fie

Invalidată pentru ani întregi

.

Cât v-aţi iubit, ca totul să vă iasă

Cum v-aţi dorit, a fost OK şi cool

Acum, c-aveţi copii şi-o mândră casă,

Ai devenit un mitocan fudul

.

Nu teama c-ai putea s-o pierzi te face

Atât de grobian şi cârtitor

Cât faptul că, avar cum eşti, n-ai pace

Întrezărind un sumbru viitor

.

Că din averea-ţi trudnic câştigată

O „tocătoare” ca soţia ta,

Ar risipi-n ideea hazardată

Că doctorii viaţa i-ar salvaâ

.

Cu-asemenea dispreţ n-ajungi departe

De-acum copiii văd şi înţeleg

Şi, fără doar şi poate,-o să se poarte

La fel cu tine, c-un sictir întreg.

UN VEŞNIC MADRIGAL

Sunt un bondar zburând din floare-n floare

Dar într-un mod total deosebit

Cu fiecare fibră ce mă doare

De cât vă pot iubi şi v-am iubit

.

Nepreţuite flori neînţelese

De cei ce, hulpavi, în zadar vă rup

Viaţa mea cu-a voastră se-ntreţese

Când vă miros, cu ochi sticlind de lup

.

Când, neştiut, îmi sorb din fiecare

Nectarul dulce şi îmbătător

Sunt fericit cum nimeni din parcare

Şi prea puţin îmi pasă de-o să mor

.

Frumoaselor, ades necunoscute,

Când vă pătrund iar voi nectaru-mi daţi

Tot sufletu-mi vibrând de alăute

Înalţă Simfonia din Carpaţi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*