Să fii președintele României într-un moment aproape astral, măcar din perspectiva felului în care cele două inimi românești, de dincolo și de dincoace de Prut pulsează ca una singură, grație, e adevărat (dar tocmai acest lucru îi dă forță istorică!), nu politicienilor, ci simplilor oameni, iar tu să hârâi ca un führer epigon un „Nein!” aproape cu forța unui diktat merkelizat a blestematului Molotov-Ribbentrov, asta da, poate semnifica, nu dezinteres, ci trădare!
Klaus Iohannis are șansa de a fi președintele Țării în anul Centenarului Unirii. An în care și visul Reîntregirii cu Basarabia ar putea fi împlinit. Dar, în loc să se ridice la nivelul șansei date, nu o dată în viața unui om (mai ales a unui ignorant ajuns vlădică!), ci o dată la câteva generații întregi de bărbați de stat (deși pare că ultimii bărbați de stat au murit în închisorile comuniste), el încearcă să dărâme o construcție în fața căreia e un trepăduș mărunt.
Probabil, peste câțiva ani, vom spune (ori, mai trist, ne vor reproșa chiar urmașii noștri!) că nu am știut să ne alegem președintele. Mai ales în perspectiva Marelui Centenar! De fapt, nu prea am știut să îi alegem. Alții ni i-au ales…
Dar asta nu înseamnă că nu putem schimba și noi „șansa” (dată de un accident al conjuncturilor, e drept!) pe care a avut-o Iohannis. Acum, când încă mai avem timp să ne pregătim pe măsura înaintașilor de Marea Sărbătoare.
Pentru Klaus Iohannis, această tăcută inimă de piatră în agilă gheară nemțească, Unirea ar trebui să se facă doar „după integrarea europeană a Moldovei”. Nu după cum spunea Santa Klaus când avea nevoie de voturile noastre: „când cetățenii moldoveni vor dori”. Și, în fapt, nici măcar după integrarea Moldovei (integrare, nu aderare!). Ci ani mai târziu când lucrurile vor fi „foarte stabile și vor merge bine”. Să-i fi diktat însă Merkel: „Ia Moldova, să avem unde să băgăm câteva milioane de emigranți!”… Ce s-ar mai fi mișcat lucrurile!
Și poate că toate aceste declarații ar fi reprezentat simple „s”(s!) – uri politicianiste de moment… Dar să pui de la tine putere cruce pe visul unei Națiuni (Națiunea de dincolo și de dincoace de Prut, dar și din insulițele de românitate din întreaga Diasporă) este o grozăvie care se aseamănă cu reflexul de deglituție a unui sas consumator de wurst -uri merkelizați.
„Să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România mi se pare un demers puțin serios” – ne apostrofează neSanta Klasus! Dar cum își permite un consumator de lux al timpului nostru (istoric) și al resurselor noastre să ne dea asemenea „klaus kampf”-uri?!
Omul lucrului bine făcut, ăla din paie care mormăia mai puțin decât gândea, dar l-am lăsat în nedumerirea lui, ăla care ne învăța metoda nemțească (de fapt, austro-ungară, dar nu am dat atenție detaliilor!) de măsurare a orei cu orologiul bunicului, secundarul care bate, cum altfel?!, „pas cu pas”, ăla care ne dădea rostul verbului „a face”, nu „a vorbi”, mai și completează cu momentul demarării discuție despre Unire: „după” (adică, nemțește tradus, niciodată!), „după să începem să discutăm”.
Aici am ajuns dacă nu i-am cerut socoteală lui Iohannis pentru felul în care sprijinul financiar pentru frații noștri a fost transformat în „ajutor rambursabil” (!) și dacă am permis gurvernanților să sape pârtie spre inima Moldovei, nu nouă, ci FMI-ului!
Acum, suntem dați la o parte…
P.S.:
Nu, nu putem dormi liniștiți ca după votul prin care l-am ales pe Klaus Iohannis! Când am zis că, dacă un neamț a făcut treabă la 1918, tot un neamț poate ridica țara în Panteon și o sută de ani mai târziu! De fapt, ar trebui să corectăm și să ne corectăm: ceea ce un neamț a legat la 918, un sas poate desface în 2018!
Lasă un răspuns