Acrostihuri…

INVOCATIE GENIULUI

Există lumi pe care lumea proximităţii nu le ştie?

Mistere ce rămân enigme de-a pururi de nedezlegat?

Istoria umanităţii e plină de melancolie

Năstruşnicia-i temerară de a surprins, n-a excelat

 

E o fantastică problemă cunoaşterea nevalidată

Strădaniile-anihilate de-acelaşi nepătruns mister

Cu fiecare nouă fantă prin zidul beznei se arată

Universale, noi himere care străfulgeră şi pier

 

Poate că mintea omenească e-o insignifiantă sferă

O pură posibilitate de a cuprinde-un necuprins

Echivalându-l cu întregul, o microundă efemeră

Topinduse-n nemărginirea în care se va fi aprins

 

Nu s-a ivit încă pe lume inteligenţa să străpungă

Acest uluitor miracol în care-o clipă vieţuim

Ţipuriturile marcante vor fi parcurs o cale lungă

Imperiile cucerite se pierd în tragicul sublim

 

O obsedantă întrebare îmi biciuieşte bietul creier

N-avem noi oare arsenalul noetic, pur şi unanim ?

Acest halucinant spectacol mă-naripează să cutreier

La nesfârşit necunoscutul şi, în final, să biruim.

***

 

M I T I C Ă

Unic, fantastic şi inegalabil

Nicicând un demn rival nu vei avea

Iubirea ce ţi-o port e-un act scuzabil

Ca toate celelalte-asemenea

 

Ferice de orânduiala-n care

Ai apărut într-un astral moment

Niciun obstacol nefiind în stare

Trimuful să-ţi îngroape-n imanent

Asemenea splendorii carpatine

Străin de tot ce e imund şi tern

Te-ai exprimat cum nu va face nimeni

Iubind, transfigurând al tău infern

Captiv în feerii diamntine

Şlefuitor de limbă, ai creat

Intraductibil, suple combinaţii

Inoculând întregului văleat

Nombrile nostalgii şi aspiraţii

 

Eu, unul, te admir şi mă înclin

Genomului ce-a triumfat în tine

Armonizându-mi într-un mod divin

Limbajul strămoşesc ce mă susţine

 

Arzând intens pe cerul carpatin

Biruitor, cu farmecu-ţi aparte,

Iubirea mea întreagă ţi-o închin

La ceasu-mi de amurg şi mai departe.

***

 C R E D O

Natura ne-a-nzestrat cu-atâtea feţe

Încât ne copleşeşte de uimire

Histrionismu-i bun să ne răsfeţe

Independenţa-ncearcă să-l admire

 

La câte haruri date ni-s podoabă

Stă mintea-n loc de-atâta desfătare

Iar cârcotaşii veşnic se întreabă

Nedumeriţi, ce taină treabă are

 

E clar, nedumerirea ne omoară

De unde-atâta forţă ne străbate

Eliberând la fel ca o comoară

O revărsare de umanitate

Atâta, doar, că forfota păgână

Miracolul luând în fafainoage

Iubeşte doar făptura-i să rămână

Nu ştie ea ce-nseamnă să se roage.

***

Ş P I L U L

Oracolul din capul meu mi-a spus

Victoria e tot ce-i mai presus

Indiferent cât ai de suferit

Altfel, e clar, în van ai mai trăit

 

Ţipatu-mi-a, decis şi răspicat

A renunţa e cel mai grav păcat

Pe care aş putea să mi-l asum

Edificat de străbătutul drum

 

Nebun ai fi să suferi, tot un dor,

Trăieşte-ţi clipa, fii cuceritor

Răbdare doar să ai, fii pregătit

Uită de toate când ai izbutit

 

Ai marea şansă fericit să fii

Răzbind în lumea marii poezii

Trăieşte, dezlegat de cei ce mor,

Acaparant şi-n veci cuceritor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*