INVOCATIE GENIULUI
Există lumi pe care lumea proximităţii nu le ştie?
Mistere ce rămân enigme de-a pururi de nedezlegat?
Istoria umanităţii e plină de melancolie
Năstruşnicia-i temerară de a surprins, n-a excelat
E o fantastică problemă cunoaşterea nevalidată
Strădaniile-anihilate de-acelaşi nepătruns mister
Cu fiecare nouă fantă prin zidul beznei se arată
Universale, noi himere care străfulgeră şi pier
Poate că mintea omenească e-o insignifiantă sferă
O pură posibilitate de a cuprinde-un necuprins
Echivalându-l cu întregul, o microundă efemeră
Topinduse-n nemărginirea în care se va fi aprins
Nu s-a ivit încă pe lume inteligenţa să străpungă
Acest uluitor miracol în care-o clipă vieţuim
Ţipuriturile marcante vor fi parcurs o cale lungă
Imperiile cucerite se pierd în tragicul sublim
O obsedantă întrebare îmi biciuieşte bietul creier
N-avem noi oare arsenalul noetic, pur şi unanim ?
Acest halucinant spectacol mă-naripează să cutreier
La nesfârşit necunoscutul şi, în final, să biruim.
***
M I T I C Ă
Unic, fantastic şi inegalabil
Nicicând un demn rival nu vei avea
Iubirea ce ţi-o port e-un act scuzabil
Ca toate celelalte-asemenea
Ferice de orânduiala-n care
Ai apărut într-un astral moment
Niciun obstacol nefiind în stare
Trimuful să-ţi îngroape-n imanent
Asemenea splendorii carpatine
Străin de tot ce e imund şi tern
Te-ai exprimat cum nu va face nimeni
Iubind, transfigurând al tău infern
Captiv în feerii diamntine
Şlefuitor de limbă, ai creat
Intraductibil, suple combinaţii
Inoculând întregului văleat
Nombrile nostalgii şi aspiraţii
Eu, unul, te admir şi mă înclin
Genomului ce-a triumfat în tine
Armonizându-mi într-un mod divin
Limbajul strămoşesc ce mă susţine
Arzând intens pe cerul carpatin
Biruitor, cu farmecu-ţi aparte,
Iubirea mea întreagă ţi-o închin
La ceasu-mi de amurg şi mai departe.
***
C R E D O
Natura ne-a-nzestrat cu-atâtea feţe
Încât ne copleşeşte de uimire
Histrionismu-i bun să ne răsfeţe
Independenţa-ncearcă să-l admire
La câte haruri date ni-s podoabă
Stă mintea-n loc de-atâta desfătare
Iar cârcotaşii veşnic se întreabă
Nedumeriţi, ce taină treabă are
E clar, nedumerirea ne omoară
De unde-atâta forţă ne străbate
Eliberând la fel ca o comoară
O revărsare de umanitate
Atâta, doar, că forfota păgână
Miracolul luând în fafainoage
Iubeşte doar făptura-i să rămână
Nu ştie ea ce-nseamnă să se roage.
***
Ş P I L U L
Oracolul din capul meu mi-a spus
Victoria e tot ce-i mai presus
Indiferent cât ai de suferit
Altfel, e clar, în van ai mai trăit
Ţipatu-mi-a, decis şi răspicat
A renunţa e cel mai grav păcat
Pe care aş putea să mi-l asum
Edificat de străbătutul drum
Nebun ai fi să suferi, tot un dor,
Trăieşte-ţi clipa, fii cuceritor
Răbdare doar să ai, fii pregătit
Uită de toate când ai izbutit
Ai marea şansă fericit să fii
Răzbind în lumea marii poezii
Trăieşte, dezlegat de cei ce mor,
Acaparant şi-n veci cuceritor.
Lasă un răspuns