Un pușcaș numit Breban

Dintr-odată s-a pornit un vârtej, în jurul unei vorbe aruncată în vânt, ce s-a preschimbat într-o adevărată furtună de vorbe mari şi grele, de replici şi acuze scrise cu aldine, să facă impresie puternică, vijelioasă de să ia ţiglele de pe case. Furtuna boierilor minţii din capitală m-a captivat fiind o comedie bufă iscată din prologul spuselor unui octogenar mult încercat de viaţă,  luminos, clarvăzător, valoros scriitor român, prolog pe care, nişte personaje parvenite şi ipocrite post-decembriste, nişte false elite româneşti, l-au tălmăcit şi răstălmăcit atingând înalte cote de fabricaţii neîntemeiate, ridicole şi stupide, exprimate în toată mass-media centrală în ton grav, sever dar lipsite de orice chibzuinţă ceea ce a mărit grotescul desfăşurării acţiunii. Am urmărit-o cu atenţie, cu pasiune, trăind senzaţia unui mare spectacol dat de boierii minţii din capitală ce îşi exhibă direct individualitatea şi indirect, inconştient, prin manifestări personale, originale, dâmboviţene, IQ-ul! Nu le contest IQ-ul, pare a fi în limite normale, dar au demonstrat cu vârf şi îndesat că se comporta la fel ca cei ce îl au mult scăzut. Au reuşit pe deplin, cu vulgaritate şi talent foburg, să-şi pună mintea, cultura, poziţia socială pe altarul Stupidităţii. Felicitări lor.

Într-o dimineaţă, toată mass-media centrală a lansat: Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi pentru că au atacat neamul românesc! Toată românimea, cititoare şi ascultătoare de cultură post-decembristă a celor doi, a încremenit aşteptând să apară puşcaşii, să asiste la eveniment, fiindcă nu se spusese nicăieri că este numai folosirea unei vechi zise rumâneşti ’’ar trebui împuşcat’’ sau la plural împuşcaţi, o vorbă în vânt, drept încheierea unei discuţii, un verdict presupus la adresa unuia sau altuia, care făcuseră ceva, nu mare lucru, dar nu era pe placul celui ce dădea această exclusivă sentinţă capitală, în locul unei neaoşe injurii de moment.

Când eram în România o auzeam des, foarte des peste tot şi o luam ca pe o vorbă aruncată în vânt, văzându-mi de treabă, de drum sau de poveşti unde mă aflam cu prietenii, la bufet sau făgădău, pe vreo terasă sau în restaurant. Numai prima dată, când am auzit-o m-am speriat rău, fiindcă, deşi copil, ştiam deja că cei ce sunt împuşcaţi mor cu adevărat, iar bunicul meu, ţăran oltean, căruia îi ziceam Alde Bâtu strigă la un om cu şapcă pe cap: Bă, zdrenţă, tu ai trebui împuşcat, pe loc! Era unu ce umbla după cote. Eu m-am speriat, şi tremurând, m-am dus repede la unchiul Staricu, fierarul, care le ştia pe toate pentru a mă lămuri, când şi unde-l împuşcă pe cel cu şapcă. A râs de i s-au văzut toate cele douăzeci şi patru de măsele olteneşti: Băi nepoate, asta-i, numai aşa, o vorbă de pe la noi, o spunem când ne asmuţim pe vreu’. E o vorbă, nu-l împuşcă nici dracu’, deşi pe zdreanţa ăsta cu şapcă mare bucurie ne-ar face de l-ar lua cu el în iad. Vorba asta-i ca povestea aia cu şoriceii ce se adunară să se sfătuiască ce să facă să nu-i mai prindă pisica neagră, că nu o vedeau noaptea când se apropia. Şi unul mai deştept dintre ei a venit cu cea mai bună găselniţă; să-i lege pisicii un clopoţel de coadă ca ei să o audă când vine. A fost o mare bucurie şi uşurare printre şoareci, până ce unul mai bătrân, ce trecuse prin ghearele pisici şi scăpase ca prin minune, întrebă: cine va lega clopoţelul de coada pisicii? Înţelegi, nu se întâmplă aşa ceva, aşa şi cu ăl cu şapcă, toţi îl înjură şi drăcuie, dar de împuşcat, îl împuşcă doar cu gura, cu degetul. De atunci, nu mai iau în serios românii ce aruncă sentinţa asta. Zâmbesc, când îmi amintesc cu drag de Alde Bâtu şi de arătătorul unchiului Staricu îndreptat spre mine, atunci. Unchiul Staricu şi cu tata făcuseră tot războiul, până în Cotul Donului şi pe urmă până în Munţii Tatra, ştiau ei cum e cu adevăraţii puşcaşi, nu cu palavrele oamenilor.      

M-am amuzat de reacţia şi panica lui Patapievici şi Liiceanu, maturi numai la anii care îi au şi cei mai mari boieri ai minţii din capitală, când au auzit această sentinţă ce a răsunat în Academia României din gura aurită a scriitorului Nicolae Breban, jumătate ardelean, jumătate alsacian şi în întregime academician. Neliniştea morţii virtuale a pus stăpânire pe sfincterele celor doi. A doua zi, mass-media centrală duduia despre soarta necruţătoare a celor doi, în timp ce GDS-ul 22, în stare de alarmă maximă, îşi lua tehnica de luptă să-i apere cu sângele propriu pe ai lor camarazi de nădejde. Andrei Pleşu nu a ratatnici de data asta să fie penibil, pozând prosteşte în erou, afirmând: vreau să fiu împuşcat alătur de cei doi. Marele fanfaron, ce tot timpul se dă atotştiutor, ştie mai mult decât sunt de toate, le ştie pe cele neştiute de restul lumii, mare flecar pe toate ecranele tv. De data aceasta a impresionat admiratorii nu numai cu logoreea lui stearpă dar şi cu un insipid curaj de operetă, după brevetul ’’Ceata lui piţigoi, Da-i în unu’ ţipă doi!’’ Astfel, admiratori lui îl şi vedeau cum se îndrepta, cu pieptul dezvelit, spre zidul execuţiei unde cei doi tovarăşi ai săi stăteau ca doi martiri în faţa camerelor tv în aşteptarea lui Breban, puşcaşul puşcaşilor, ce va îndrepta indexul spre ei şi îi va lichida cu pac, pac din gură. Pe Pleşu nici nu l-a luat în seamă. Ce om cu judecată îl mai ia în seamă, după atâţia ani, pe acest parvenit perfid care, câtă minte are numai pentru aşa ceva o foloseşte. Şi de data aceasta, înainte de a se îndrepta spre eşafodul imaginat, în care se vedea căzând ca un martir, a înşirat cu aceiaşi nărăveală de parvenire, cât de mari boieri ai minţii sunt ei trei, ce merite au: Liiceanu 30.000.000 de cărţi publicate la Humanitas, Patapievici şapte ani spectaculoşi în fruntea ICR, iar el, el Pleşu Andrei, îi şi întrece cu realizări de muzee, festivaluri, teatre şi cele două cinematografe deschise în Bucureşti când era mini-nistru culturii. Păi, la banii de la buget ce le-au trecut prin mâini şi buzunare trebuia să lase ceva în urma lor, aşa de ochii lumii. Denumirea de boierii minţiidată acestei ’’cete de piţigoi’’ a introdus-o Sorin Adam Matei, un istoric din Statele Unite, în cartea sa apărută la Editura Compania. Petre Roman l-a proiectat pe Pleşu în guvern la Ministerul Culturii, Pleşu l-a împroprietărit imediat pe Liiceanu cu Editura Politică, Liiceanu l-a lansat prin propagandă debordant de greţoasă pe Patapievici. Lanţul parveniţilor. Mai aflăm de la Sorin Adam Matei că la ’’Târgul de carte’’ de la Bucureşti din Iunie 1995, Liiceanu a garantat că Patapievici e geniu şi îl vede ca pe un profet ce va fi Mesia culturii româneşti! Care aţi rămas cu gura căscată, aşa să rămâneţi, care vreţi să vărsaţi mergeţi repede în baie, io am scris-o pentru ca puşcaşul Breban să-şi dea seama, în al 12-lea ceas, că nu se face să tragi după profeţi şi Mesia (…să tragă după profeţi, mai treacă meargă că sunt mulţi de tot, dar Mesia, în cazul de faţă e doar unul… se pierde stirpea… mă înţelegi )

În apărarea cetei lui piţigoi (nu eu am lansat metafora asta am preluat-o de la un internaut) a sărit, mai deplasat decât de obicei, Theodor Paleologu care, fără elementar bun simţ, direct şi public, fără vreo acoperire profesională îi pune lui Nicolae Breban un diagnostic de psihiatrie: delir şi demenţă senilă cu puseuri de violenţă verbală. Asta e adevărata culme pe care a ajuns cultura românească sub foştii ei miniştri ai culturii post-decembriste, Pleşu şi Paleologu. Maestre Breban, cere-i Paleologului diploma de medic şi, dacă nu are, dă-l pe mâna judecătorilor, să-l împuşte ei.

Nicolae Breban nu i-a împuşcat nici cu indexul, i-a făcut doar haimanale şi derbedei pentru daunele deliberate aduse culturii româneşti. Văzându-i atât de livizi, mai cu seama pe Liiceanu, academicianului i s-a făcut milă de ei şi încercând să le dea curaj, un strop de viaţă aievea, să-i liniştească, le-a spus: a fost o metaforă! Şi a mai precizat că pe Liiceanu, fost filosof cum îl numeşte, nici nu l-a avut în cătare, doar, doar şi-o reveni mai repede. Fără rezultat, inutilă metaforă populară adresată unor amărâţi limitaţi cu tot IQ-ul lor normal, pe care-l folosesc anormal, fenomen foarte des întâlnit în România de azi la boierii minţii din capitala de pe Dâmboviţa. După unii specialişti, ăştia doi plus unu, care întotdeauna se bagă ca musca în zăr, ar fi un fel de plante saprofite, inferioare, fără clorofilă ce se înmulţesc după ploaie pe bălegar. Aşa îi văd şi eu şi în acest caz; veşnici prefăcuţi care, de data asta, fac dintr-o metaforă neînsemnată drama majoră a vieţii lor, dovadă de discernământ precar şi mai ales total lipsiţi de reacţii spirituale. Sunt nişte fazi cu morgă. Pe Liiceanu nu l-am văzut în emisiunile sale niciodată deschis, însufleţit, jovial ci are mereu aceiaşi mimică de depresiv sub tratament intensiv, în timp ce Patapievici are o mimică schimonosită de microcefal ce îşi propteşte mereu capul cu mâna în falcă de parcă ar avea în el un creier de plumb, plumb. Asta-i părerea mea de observator şi cititor liber, o tot spun şi repet, eu nu sunt înregimentat în nici o asociaţie scriitoricească sau gazetărească, nici în vreo societate civilă sau para-politică, pe când ei, pe dovezi, sunt nişte servi, logopaţi străini de neamul romanesc.

Cât despre Nicolae Breban, în acest caz, apare ca un puşcaş întârziat cu vorbe banale împotriva celor doi plus unu, care timp de două decenii în mod susţinut, au frânat adevărata identitate şi cultură a românilor. S-a trezit târziu, maestrul Breban, între timp ei şi-au îndeplinit misiunile demolării perfide pas cu pas a culturii noastre. Oare, numai acum a descifrat crezul lui Patapievici publicat în urma cu două decenii ? Târziu şi degeaba acum, când majoritatea vede ce s-a ales din identitatea, istoria şi cultura noastră. Jurnalistul şi scriitorul sibian Gabriel Constantinescu a fost primul care a tras semnalul de alarmă în revista ’’Puncte Cardinale’’, când a apărut cartea Politicile lui Patapievici în 1996. Atunci era momentul să se unească într-o acţiune comună intelectualitatea şi scriitorimea română şi prin articole şi eseuri să atragă atenţia asupra blasfemiilor proferate de Patapievici la adresa românilor şi României scrise în ’’Politice’’, apărută la Humanitas bineînţeles. Atunci trebuia chemat în instanţă, pentru că cele scrise şi publicate contraveneau Constituţiei României, dar nu s-a făcut aproape nimic, afară de articole critice apărute sporadic în presa independentă, pauperă şi marginalizată. Atunci am scris şi eu de aici, din preeria canadiană, mai multe articole critice, pe care apoi le-am adunat şi publicat într-un volum de pamflete şi polemici ’’Polemos’’, sunt nouăzeci de pagini de analize critice la adresa patibularului Patapievici. În 2007, am trimis volumul la redacţiile revistelor cultural literare din România, printre care unul, direct, maestrului Nicolae Breban. Altum silentium! Acum e târziu, maestre Breban, Patapievici şi ceilalţi ca el, elitele post-decembriste, au distrus cultura noastră perenă. Acum e prea târziu şi degeaba pui mâna pe metafora puşcă, doar cunoaşteţi vorba ardeleanului: No, amu, poate să-l … puşte-n cur! Asta-i şi punct.

Cei trei, şi alţi ca ei, ştiuţi acum de toată lumea românească, nu trebuie împuşcaţi nici măcar cu vorbe, trebuie criticaţi corect literar şi public, apoi marginalizaţi din cultura şi viaţa noastră publică, aşa cum procedează ei cu unii scriitori oneşti, integri, independenţi din provincie şi diasporă. Poate aşa ar încolţi în ei urme de conştiinţă, de regrete. Miram-aş! Eu, cititorul, înţeleg supărarea, mâhnirea, revoltă lui Nicolae Breban, pentru că pe lângă ce a scris, biografia familiei sale şi a sa personală, relevă cât de mult îşi iubeşte sincer şi respectă rădăcinile, că este un patriot român, un luptător integru în viaţă, în societate pentru a se afirma în folosul neamului. A luptat şi a învins, s-a afirmat prin mare performanţă literară ce i-a adus prestigiu, dar şi invidie, ură. Ar trebui să-şi amintească vechea lege fundamentala a speciei umane: pe acelaşi cap se pot   pune cununi de lauri de către unii şi cununi de spini de alţii. E nescrisă, dar fără excepţii!

Nicolae Breban s-a născut în 1934 la Recea, de lângă Baia Mare. Tatăl său, a avut o soartă care l-a marcat afectiv, definitiv în viaţă, era preot greco-catolic şi a fost arestat şi maltratat de unguri în 1940, după Dictatul de la Viena. Obligat să se refugieze cu familia, ajunge la Lugoj, După ce a fost înlăturat horthismul din Ardeal, peste toată România s-a instalat comunismul şi după desfiinţarea Bisericii Unite în 1948, preotul Vasile Breban a fost arestat din nou şi trimis la canalul distrugerii patrioţilor şi intelectualităţii române, unde moare în urma regimului de maltratare continuă. Această nedreptate strigătoare la cer nu se iartă, nu se uită Trebuie amintită şi influenţa bunicului asupra copilului Nicolae, protopopul greco-catolic Nicolae Breban ce în plină dominaţie ungurească, din timpul dualismului austro-ungar, a ridicat biserică de piatră şi şcoli româneşti în acea parte a Ardealului de Nord. Toată familia lui a fost fruntaşă în viaţa naţională românească şi el a continuat tradiţia într-o perioadă în care adevărata iubirea de neam a devenise un delict anti-comunist. Acum este şi mai grav fiind considerat politic incorect.

Ce a făcut Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman Patapievici, în viaţa lui pentru români, pentru România? Comunism anti-românesc încă din liceu, când armata roşie a intrat în Cernăuţi, în iunie 1940, le-a ieşit în întâmpinare, alături de tinerii evrei, cu steaguri roşii şi urale de bucurie. Dacă ar fi fost polonez, cum se falsifică acum datele reale, nu le-ar fi ieşit în întâmpinare fiindcă Polonia lui era deja tranşată între Hitler şi Stalin. Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuţiul, polonezul Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruşi şi de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A aşteptat cu încredere şi a lucrând informativ pentru armata roşie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute. Fiind omul lor de încredere, în 1948, este trimis la Bucureşti, direct în Ministerul de Finanţe, să afle totul, să sprijine din plin Sovromurile care spoliau bogăţiile României pentru marea Uniune Sovietică! Tovarăşul Dionisie Patapievici a fost inspector general în Centrala Băncii Naţionale a României, decorat cu Ordinul Muncii pentru frăţia economică dintre RPR şi URSS. De fapt, după canoanele şi informaţiile celor din contraspionaj, decoratul regimului comunist făcea spionaj şi tranzacţii economice în favoarea URSS-ului, după cum reiese din ’’Fereastra serviciilor secrete’’ a generalului Aurel I. Rogojan Din informaţii aflăm ca Dionisie Patapievici a avut trei copiii din două căsătorii; din prima cu Odarca Drăgan a avut două fete pe care le-a abandonat total şi dintr-a doua pe Roman Patapievici, crescut în puful nomenclaturiştilor comunişti şi aşchia nu a sărit prea departe de trunchi sau, dialectic spus, din rădăcinile comuniste cresc buruieni comuniste.

În paralel, ne întoarcem la Nicolae Breban, care în ultima clasă de liceu este exmatriculat fiind fiul unui duşman al clasei muncitoare decedat la canal. Pleacă la Oradea, unde îşi găseşte o slujbă şi termină liceul la fără frecvenţă. E înzestrat cu inteligenţă, vrea să-şi continue educaţia dar originea nesănătoasă de român din neam de români patrioţi era şi încă este o barieră. La Bucureşti face o şcoală profesională, este certificat strungar în fier şi lucrează la Uzinele 23 August, de unde caută o portiţă să intre la Universitate şi intră la Filozofie, falsificându-şi actele cerute la admitere. Face o mare greşeală, devenind suspect pentru că citea şi comenta mai mult pe Nietzsche şi Schopenhauer decât pe Lenin şi Stalin! Se umblă la dosarul lui de cadre se verifică în teren şi este exmatriculat. Origine nesănătoasă! Nelegiuirea pe pământ în mâna tiranilor! Nicolae Breban luptă în continuare şi de la filozofie trece la volan, la şcoala de şoferi profesionişti pe care o termină cu alt certificat muncitoresc şi ajunge în altă slujbă pentru existenţă. Dorinţă de educaţie universitară rămâne aceiaşi şi din nou ajunge student, în 1956, de data aceasta la Cluj, la Filologie, să înveţe pe de rost toată literatura sovietică. Dezamăgit, consideră o pierdere de timp şi de necrezut, după atâtea zbateri, se retrage pentru a citi ceea ce vrea, caută şi găseşte. E autodidact doi ani, începe să publice în reviste, e apreciat şi se lansează în literatură cu romanul ’’Francesca’’, de aici înainte este stăpân pe un Pegas cu aripi puternice! Cu ambiţie şi stăruinţă se afirmă tot mai mult, iar în 1968 e dus şi el, ca atâţia alţii, de   valul admiraţiei faţă de curajul lui Nicolae Ceauşescu direct în partidul comunist care-i deschide porţile CC –ului şi îl propteşte, redactor şef la revista ‚’’România literară’’. Îi apare mult cititul roman ’’Animale Bolnave’’ şi fiind de acum membru supleant în CC, critica literară îi este la picioare, studiourile îi ecranizează cartea şi pleacă cu filmul la Festivalul de la Cannes. Şi, în culmea succesului, auzind de Tezele din Iulie 1971 ale Tovarăşului Nicolae Ceauşescu din care se desprinde o revoluţie culturală ’’a la Coreea de Nord’’, rămâne uluit, se consideră înşelat! Se dă jos de pe Pegas, e din nou cu picioarele pe terra ferma şi se apucă de criticat tezele conducătorului în presa pariziană. Partidul îl exclude şi el îşi dă demisia din postul de redactor şef al revistei ’’Revistei Literare’’, rămânând în străinătate. Când toată scriitorimea din România a pus verdictul Breban i-a tras în piept şi a fugit, plus altele, Breban se întoarce senin, ca de la băi, avea din ce trăi; strungar în fier era, şofer profesionist era, deci aparţinea clasei muncitoare conducătoare şi în plus avea şi pană literară. Totuşi e marginalizat şi supravegheat în ţara epocii de aur în care toţi se supraveghează unii pe alţii, ca în întrecerea socialistă.

Breban continuă să scrie, şi scrie bine dar cu greu îi apar scrisele. Totuşi, la Iaşi în 1977, i se editează ’’Bunavestire’’ considerată de critica literară a timpului printre primele zece romane româneşti. Fără alte comentarii. Breban scrie ca un obsedat, când în ţară, când în străinătate, beneficiind de un paşaport german după mama alsaciană. Plimbările lui libere, când toţi ceilalţi stăteau în spatele Cortinei de Fier au generat invidie, discuţii maliţioase şi suspiciunea colaborării cu Securitatea. După Decembrie 1989 , mulţi au căutat dovezi prin dosarele Securităţii în acest sens, rezultatul fiind negativ. Suspiciunea a rămas argumentată cu aşa zisa grupa mare a informatorilor orali, fără contract, ce erau protejaţi de Securitate prin instrucţiuni speciale, sub un moto codificat: ’’Noi nu lăsăm urme, noi facem doar urme false, dezinformatoare !’’ Executarea!

În timpul acesta, Roman Patapievici ( pentru cei ce nu sunt la curent, în familia lor numai mama îi spunea Horia, Dionisie Patapievici întotdeauna, numai şi numai Roman, aşa şi eu, e mai aproape de adevăr.) s-a făcut băiat mare şi deştept, ascultătorul tatei de la care, printre altele, a preluat ceva călăuzitor în viaţa lui: ’’Mintea şi educaţia o foloseşti numai pentru interesele tale, nu o risipeşti pentru binele altora. Pentru ei doar te prefaci’’ (Comunişti adevăraţi nu ţin cont de morala burgheză, tovarăşi.) În 1981 Roman termină Facultatea de Fizică şi spre deosebire de ceilalţi colegi, ce sunt risipiţi prin repartizare prin provincie, fiului de nomenclaturist i s-a pregătit o poziţie de cercetător în capitală, post pe care stă, sprijinindu-şi capul cu mâna în falcă, până la revoluţie! Ştiu serviciile de informaţii cine l-a trimis în focul revoluţiei, dar asta e treaba lor. A fost arestat ca huligan pentru 36 (treizeci şi şase de ore) de ore, după care devine cel mai mare revoluţionar de pe Dâmboviţa si afluenţii ei şi toate porţile cele mari i se deschid, cu plecăciune! Ştiu serviciile de informaţie de ce, cum şi din ce ordine, treaba lor. A fost trimis în Germania cu bursă să studieze ceva, la întoarcere devenind directorul Centrului German de Studii din Bucureşti (?!?) Scrie două cărţi, groase cât lamele de ras, cum le plac bucureştenilor să spună despre cei pe care-i iubesc nespus de mult şi fiind uns scriitor autorizat al Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei şi face ’’programe de dreapta’’ celor de la GDS-22, Soros bacsi plăteşte! Prin plecarea lui Roman Patapievici de la Institutul de Cercetări Fizice, lumea ştiinţifică pierde un al doilea Einstein, dar pasiunea lui de cercetător rămâne dominantă şi trece la studierea şi cercetarea dosarele Arhivei Securităţii, în cadrul Colegiului CNSAS, avându-i colegi nedespărţiţi pe Dinescu şi Pleşu, ceea ce multora le-a spus multe. Întâi de toate, trebuie să ştiţi că dosarele Securităţii nu sunt moarte, ele sunt continuu cercetate, resuscitate, supuse unei chirurgii plastice de specialiştii neo-securişti, care le cosmetizează la ordine cu foi noi-nouţe de compromitere sau din alte dosare dispărând foi compromiţătoare. Au şi o secţie maternă unde se nasc în continuare dosare şi o secţie funerară unde dispar dosare, precum cel al tovarăşului Traian Băsescu! (Sic transit gloria mundi = Aşa trecu Grigore munţii, în traducere liberă, în care Grigorie e nume conspirativ.) La CNSAS dosarele Securităţii au fost şi bune ciolane de ros, mulţi au ros, mulţi ar fi vrut să roadă, s-au bătut ca chiorii pentru ele.

Şi Roman Patapievici şi-a rupt caninul de minte în Dosarul Sorin Antohi şi după legea 187/1999 trebuia să facă puşcărie, dar s-a muşamalizat cu o muşama trimisă din străinătate, probabil, prin poşta diplomatică. A părăsit prin demisie, demisia muşamalizării, cercetarea asta, lăsându-ne cu încă o gaură neagră în adâncul universului. Când a ajuns, cum a ajuns, preşedinte unul Traian Băsescu, scriitorimea română s-a trezit uluită că Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea Institutului Cultural Român, de-a dura pe scări, şi în locul lui a fost instalat cercetătorul de dosare securiste, de data aceasta de către preşedintele care din copilărie nu mai citise o carte de literatură! Stupoare şi dilemă: cine dracu’ i-a ordonat-o şi pe asta marinarului? Primul lucru, pe care l-a făcut noul director a fost să sisteze cât mai multe reviste literare româneşti, ce aveau o mare valoare în dezvoltarea culturii autohtone prin redactorii şi colaboratorii lor. Roman Patapievici ştia această lucru şi intenţionat le-a desfiinţat. În schimb a scos el una de manipulare şi dezinformare, pe cât de scumpă pe atât de proastă şi de necitită. De la început s-a instalat, seară de seară, pe ecrane tv dădăcindu-i politico-filosofic pe cei ce îl priveau şi lăudându-l pe Traian Băsescu, care l-a şi decorat pentru recunoştinţa faţă de el. Asinus asinum fricat, nu traduc fiindcă se înţelege că e vorba de Roman Patapievici şi Traian Băsescu. Am făcut aceste paralele, inegale, biografice pentru cei ce nu cunoşteau aceste noţiuni necesare unei corecte aprecieri, a situaţiei create în urma metafore a lui Nicolae Breban. ’’Atât pentru astăzi. A bon entendeur. Salut’’. Aşa citeşte Zoe pe scenă. Scena e aceiaşi.

Venind în România în fiecare vară, după 1989, i-am făcut o vizită de curtoazie scriitorului Gabriel Constantinescu din Sibiu, care edita de ani de zile revista ’’Puncte Cardinale’’ pe care o primeam şi eu în preeria canadiană. Era o revistă tradiţională de dreaptă românească, in care apăreau articole istorice, politice, culturale corect exprimate, importante pentru că încercau să facă o punte, o legătură între trecutul românesc şi ceea ce ar fi potrivit şi drept, acum şi în viitor, pentru neamul nostru. Critică situaţia politică şi culturală din ţară, era criticată şi marginalizată de la centru, dar Gabriel Constantinescu era de nemişcat din adevăratele sale cunoştinţe de viaţă şi istorie, din ideile sale nobile faţă de poporul român, respectând principiile de bază ale concordiei şi democraţiei. Când i-am strâns mâna era un octogenar de statură impunătoare fizică şi intelectuală cu un palmares impresionant. Era fiul scriitorului sibian Paul Constant, a fost ofiţer, a fost pe frontul dezrobirii Basarabiei şi Bucovinei, a căzut prizonier la ruşi ce l-au trecut prin cinci lagăre de muncă forţată, în condiţii inumane, cum numai ruşii se pricep cel mai bine. Repatriat a intrat pe mâna Securităţii care l-a purtat în lanţuri prin Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Gherla şi apoi a avut domiciliu forţat în Bărăgan. Cu douăzeci şi cinci de ani din viaţa sa a plătit pentru că a fost român şi a rămas român adevărat. Copleşitor ce a trăit şi rezistat şi miraculos cât de luminos şi lucid este, cât s-a educat, cu studii de literatură, filozofie, cibernetică făcute într-o vreme când statul de democraţie populară nu-i permitea mai mult decât a fi salahor! Acest român mi-a arătat ’’Politicile’’ lui Patapievici, şi mi-a citit, poticnindu-se în emoţii şi revoltă, de cele scrise despre români şi limba română, despre istoria şi cultura românilor. Nu am putut crede că pe această lepădătură comunista Băsescu l-a pus să facă ce vrea din cultura noastră românească. Am pus mâna pe condei şi am scris, cum mă pricep io, un român obişnuit, toată înverşunarea mea împotriva patibularului Patapievici, fiindcă şi el face parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, cum a afirmat în scris că este poporul român. Am scris din revoltă ce a pus stăpânire pe mine după lectură, am scris din admiraţie şi respect pentru Gabriel Constantinescu, o elită naţională a generaţiei sale, întruchipare intelectualului român de mare valoare, dedicat cu totul, hotărât şi nestrămutat, neamului nostru.

4 Responses to Un pușcaș numit Breban

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *