Suntem în anul 1874, toamna, când Eminescu se mutase la Iaşi ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, avându-l ca rector pe Ştefan Micle, şi venise în contact cu Junimea. Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle.
Pe Veronica Micle o cunoştea de la Viena. Ea era la curent cu tot ce scria poetul, citea Convorbirile Literare, îi aprecia talentul şi-l invitase să participle cu creaţii literare şi la seratele de joia ale Veronicăi. Desigur că pe Veronica o întâlnea prin oraş sau pe la teatru. În intimidate vorbeau vrute şi nevrute, dar în compania prietenilor şi în special a lui Micle, Eminescu era rezervat în discuţii faţă de Veronica Micle, purtând o aparentă distanţă.
Pe 7 noiembrie 1874, la teatru, poetul se întâlnise cu Veronica care îl invită pe poet la seratele ei literare. Astfel pe data de 8 noiembrie 1874, poetul îşi ia inima în dinţi şi-i trimite prima scrisoare oficială:
„1874, noiembrie 8
Stimată doamnă,
Aseară v-am văzut într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice.
Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata d-v literară.
Nu merit laudele aduse pentru poezia „Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem încă de la Viena, într-un élan de patriotism.
Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor.
Cred că voi putea ceti la salonul d-v, o poezie având un subiect cules din acest material.
Primiţi resspectul meu,
Mihail Eminescu”
Desigur că materialul pentru „Epigonii” fusese luat pe de-a întregul din „Lepturaliul” lui Aron Pumnu, de la Cârlova până la Alecsandri şi îl avea proaspăt în memorie. Poezia „Epigonii” ajunsese foarte cunoscută şi era recitată în public, aproape în toată ţara. Ziarul „Românul” din Bucureşti aducea la cunoştinţă publicului programul unei serate, în care figurau, pentru recitare, pe lângă poeziile „Toporul şi pădurea” de Grigorie Alexandrescu, „Pohod na Sibir” de Alecsandri şi „Epigonii” lui Eminescu.
Când Veronica Micle pomenise poezia „Epigonii”, o făcea ca o voce din public, dar şi ca o amică care voia să-l apropie pe poet mai mult de ea. Femeile erau mai sensibile la creaţiile lui Eminescu. Legenda lui se răspândise repede în publicul cititor. Un faun misterios, plin de tinereţe, care scrie atât de frumos! Cunoştinţa lui personală era căutată peste tot. Nu mai vorbim că poetul primea scrisori entuziaste de la fete necunoscute, de la eleve de liceu ce-i citeau poeziile pe sub bănci, şi chiar de la oameni în vârstă. Ba fetele de liceu îi memorau poeziile şi declamau poezii din creaţia lui.
Eu mă întreb însă: acesta să fie prima scrisoare adresată poetei? De la Viena sau de la Berlin să nu-i fi mai trimis poetul nicio scrisoare? Într-o epistolă către un frate de-al lui se interesa de o adresă secretă a unei personae de sex feminin, care credem că nu putea să fie alta decât Veronica Micle, căreia voia să-i scrie. Spunea lui frate-său că imaginea acelei femei nu-i mai dă pace, nu mai poate dormi decât cu chipul ei sub ochi.
De altfel, scrisorile celor doi poeţi sunt date publicităţii de Baboianu şi Octav Minar de-abia după moartea profesorului Micle. Restul de scrisori din timpul când trăia soţul ,fie au fost rupte, fie au fost ţinute secret, de fiicele ei Valeria şi Virginia să nu se creadă că Veronica Micle ar fi fost aşa cum o blama toată lumea, o femeie uşoară. Ştim precis dintr-o însemnare a Veronicăi Micle care a fost ultima scrisoare a lui Eminescu către ea. La sfârşitul scrisorii din 16 februarie 1883 adresată ei de Eminescu poeta menţionează: „Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a trimis-o Eminescu” Dar nu vom şti niciodată care a fost prima!
D. Vatamaniuc în „Eminescu în corespondenţă” emitea ipoteza că „în condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persone.”
ALTE SENSURI
Gheorghe Apetroae, Sibiu
El nu o să lase să fulgere zeii
în beții de stele, nevăzutele…!
templele fluide
cu fresce de amurg,
neînceputului nezidite,
peste tot le-a deschis…
veniți, dar, când vă cheamă
cu zorii din abis în zenitul
înlărgit de crini,
neștiutele la piscuri,
din oriunde căzute, să fiți
pulberi încremenite
vorbite de oricând,
în zvoniri de umbre
cu cântec de cosmos,
în fluvii de mugete
și de rostiri în șușotiri,
în pulsații și în șerpuiri,
încă neiubite,
să creșteți zambile cu miresme
de aster din sufletul
nevăzutelor,
de roua clipelor înlăcrimate
când el vă cheamă,
de ce să așteptați? veniți…!
El, Eminescu
Când pe harfele de unde stele cad şi se aprind orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind, … El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit! Din grădinile de aur , îi culege Lunei crini, să-i păstreze-n templul firii – candelabre de rubin: arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini ! Fruntea… boltă peste veacuri, şi-o înclină visătortor, să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor! Pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini, coboară El, Luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară!…Cu Luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând! Teii, încărcaţi de floare, ning miresme de amor…, El… luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor! Gheorghe Apetroae, Sibiu, Revista culturală “Foaia Poporului”,ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993