Am scris acest articol că un omagiu meritat adus Profesoarei ANASTASIEI POPESCU, cea care a introdus studiul religiei în şcolile româneşti după 1990. „Sica” (diminutiv de la Anastasia) era numele sub care era cunoscută atât în legiune cât şi în lumea înconjurătoare şi care-i va rămânea pentru totdeauna. Şi-a închinat întreaga viaţă primului punct din doctrina legionară, care era şi cel mai apropriat de structura ei sufletească. CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU. Ea s-a zbătut pentru introducerea religiei în şcolile din România.
S-a născut în comuna Costeşti, din judeţul Argeş. Descinde dintr-o familie profund credincioasă şi iubitoare de neam. Nepoata lui Tudose Popescu, conducător al tineretului universitar din Cernăuţi, fruntaş al Generaţiei de la 1922. Urmează cursurile Institutului Ursulinelor din Sibiu, unde credinţa în Dumnezeu, curăţenia sufletească, cinstea, dragostea pentru aproape erau cultivate cu deosebită grijă şi seriozitate didactică. Sica Popescu era deja o individualitate bine conturată. Se înscrie la Facultatea de Teologie. A fost prima studentă a acestei Facultăţi. Dragostea şi admiraţia pentru unchiul sau, Tudose Popescu, răpus de o boală provocată de suferinţele îndurate în închisoare. Ele au fost determinante pentru aderarea ei la idealurile generaţiei de la 1922 şi aproprierea de grupul „Vacărăștenilor”, condus de Corneliu Codreanu.
Era epoca în care Corneliu Codreanu mutase centrul de activitate la Bucureşti, unde fusese primit cu mare entuziasm de o bună parte a tineretului universitar, fascinat de apariţia lui charismatică. Alături de Nicoleta Nicolescu, Sica Popescu devine o asiduă propovăduitoare a crezului şi idealurilor legionare, în special printre studente. După obţinerea licenţei în Teologie, este repartizată la Bazargic, în Cadrilater, ca profesoară de religie, unde cunoscându-i pe Iancu Caranica, Sterie Ciumetti, Doru Belimace şi Constantin Papanace, intră în lumea aromânilor din Cadrilater, care o tratează cu multă camaderie.
În vacanţele de vara participă la taberele de muncă de la Rarău, Arnota şi Carmen Silva, din 1936, reprodusă în cartea „Pe firul amintirilor“ (de Sofia Cristescu Sinescu – texte îngrijite de Aspazia Oţel Petrescu, Bucureşti, 2012).
În prigoana din 1938-1939, instituită de Carol al II-lea, este internată în lagărul de la Mănăstirea Bistriţa. În anii 1933-1934, după dizolvarea Gărzii de Fier de către Guvernul Duca şi instituirea prigoanei împotriva legionarilor, Sica Popescu, împreună cu Tanti Stanciulea şi Elena Bagdad, sunt cele trei „furnici”, cum le-a numit generalul Zizi Cantacuzino, care asigurau legătură cu Căpitanul. Pentru marea lor putere de sacrificiu, Corneliu Codreanu – atât pe Nicoleta Nicolescu cât şi pe Sica Popescu le înaintează la gradul de Comandant Legionar. În prigoană preda ca profesoară la Liceul Monahal pentru călugăriţe de la mănăstirea Bistriţa. După instalarea regimului comunist este dată afară din învăţământ, studiul religiei în şcoală fiind interzis.
Din 1990, după Revoluţia din Decembrie, la vârstă de 79 de ani se avăntă cu elan în propovăduirea dragostei pentru Hristos. Organizează cursuri pentru catehizarea copiilor, cu peste 300 de participanţi. Pentru marea dragoste cu care au fost trataţi, copii au numit-o „MAMA SICA”, apelativ care rămâne consacrat.
Conferentiază în repetate rânduri la Bucureşti, Cluj, Sibiu şi Braşov. Participa la emisiunile Televiziunii pe teme religioase şi în comisiile pentru redactarea programei analitice privind predarea religiei în şcoli. Experienţă ei didactică este folosită la redactarea Manualului „Cum să-i învăţăm pe copii religia”. Pentru toate meritele ei i-a fost acordată medalia „Cruce Patriarhală”.
Mama Sica s-a străduit să ţină treza flacăra naţionalismului şi a Ortodoxiei, aşa cum au făcut-o generaţii întregi de dascăli anonimi, pe osemintele cărora se aşează temeliile fiinţei noastre naţionale. Mama Sica a ars ca o candelă pe altarul neamului românesc.
Mama Sica a murit în 1995, în Bucureşti, într-un anonimat total şi a fost înmormântată în Cimitirul Reînvierea (Colentina), al zecelea mormânt pe aleea familiei Zelea Codreanu, pe partea dreapta. La înmormântare a fost multă lume. I s-a cântat „Imnul legionarilor căzuţi” de Simion Lefter, „Plânge printre ramuri luna, Nopţile-s pustii”. Merită citite cărţile scrise de Mama Sica şi aceasta pentru a se vedea cât de mult au suferit femeile în timpul terorii iudeo-bolşevice din anii 1960-1964.
Anastasia Popescu rămâne în Istoria României ca o pildă de voinţă, hotărâre, capacitate de jertfă, dedicate neamului românesc. În memoria sa, o şcoală gimnazială din Bucureşti, Str. Popa Nan, nr. 47B, sector 2, îi poartă numele. Amintirea sa va dăinui totdeauna luminoasă – în mintea şi inima tuturor celor care au cunoscut-o, iar uitarea nu se va aşterne peste numele ei, fiindcă opera lăsată moştenire (introducerea religiei în şcolile româneşti) şi-a câştigat un loc sigur şi durabil în confesiunea creştină ortodoxă, în patrimoniul culturii româneşti.
Anastasia Popescu „MAMA SICA” cu o educaţie profund creştină a luptat toată viaţă pentru adevăr şi dreptate.
Naţiunea veşnic recunoscătoare!
Lasă un răspuns