Valurile de pământ Troiene (1)

România este „protejată” încă pe lungimi considerabile de mii de kilometrii de așa numitele valuri de pământ, multe numite Valuri ale lui Traian. Confuzia acestei denumiri vine din folclor, fiindcă Traian a fost confundat de cele mai multe ori cu Troian (conform DEX: „TROIÁN, troiene, este o îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt și așezată în formă de valuri sau de dune (semn al Marelui Potop planetar); este un „nămete” sau „morman, grămadă”, dar mai poate fi „întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare.”

Toate aceste valuri de pământ nu au nici o legătură cu împăratul Traian. Aceste valuri de pământ sunt semne lăsate de străbuni, sunt lucrări hidrotehnice primitive ce ne semnalau faptul că, la ultimul potop planetar apele au urcat până la aceste semn (baraje – balize). În Câmpia Română și Câmpia de Vest apele au inundat aproape tot, până sub linia subcarpaților, de aceea după Potop, un anumit timp acest loc a fost numit Pusta Getă. Tot astfel a fost inundat în Basarabia sudul acestui teritoriu (Bugeacul). Doar locuințele lacustre sau tell-urile supraînălțate au asigurat supraviețuirea în această zonă, după Potop. Așezările se ridicau în special pe munții înzidiți și pe dealuri („plăieșii” erau „fii plaiului” (P – izvorul, sau „gravida cerului”; „lăieșii” (cei care au făcut baie). Așa cum japonezii de acum sute de ani au lăsat borne de piatră ca semn (baliză terestră) până unde au urcat în vechime apele valurilor seismice, ca să știe generațiile viitoare și să nu construiască locuințe în aceste zone, așa și strămoșii geto-dacilor, Geții de Aur, au ridicat bariere valului apocaliptic, ca semn peste timp. Ei „se țineau de munți”.

Există multe ipoteze privind denumirea de „Valahia” pe care a avut-o Geto-Dacia medievală. DEX-ul ne spune că acest nume a fost dat în Evul Mediu de către alte popoare, românilor din stânga și din dreapta Dunării.Cine au fost aceia care i-au botezat? Se pare că Germanii și Slavii. Se spune germanii desemnau popoarele învecinate negermane (Celți și Romani) cu Valah; de la dânșii numele a trecut la slavi (VALAHŬ, VLAHŬ). Dar, ceea ce nu s-a spus încă, „Valah” are și variante saxone, precum „walh, walah, wilisc, wylisc” sau anglicane „wellisc, woelisc”, provenind din vechiul cuvânt „wealh, walh”, cu înțeles de „Welshman” (celt, breton, galic), cu alte cuvinte locuitor non-germanic și care vorbește limba celților, sau prin extensie limba latină și derivatele ei, numite limbi romanice. Denumiri asemănătoare pentru popoarele romanice au și alții: danezii spun „voelsk” acestor populații, olandezii spun „vallons”, iar Caesar se va lupta cu tribul galic „Volcoe”. Cuvântul este întâlnit și în denumirile „Wales, Corwall, Walloon, Walnut”, sau în nume ca „Walsh” sau „Wallace”. În slavonă numele „vlachuse” se aplică locuitorilor Wallachiei, iar în celelalte limbi europene există variantele: vlah, vlas, vlahos, valahos, voloh, vloh, (V)-olah (maghiară), valachi, velaci (italiană), valaques (franceză), valacos (spaniolă), wallachians (engleză). Ori „WALL”, sau „WEALL”, în saxona veche înseamnă „FORTIFICAȚIE”, VAL (natural sau artificial) și provine (după lingviști) din latinescul „Vallum – Vallus”. Aceeași semnificație o are și cuvântul suedez „vall”, sau danezul „val”. Concluzionez asupra acestui fapt: valahii au fost cei care și-au construit VALURI DE APĂRARE (Pereți), spre deosebire de alte popoare. Eu au fost numiți WAL-AHI, pentru că au ridicat WALL (Pereți; avem localitatea „Peretu” unde s-a descoperit un important mormânt princiar getic), care să semnaleze viitorului până unde s-au ridicat apele ultimului Mare Potop („Val – Hala” sau „Hala cea Mare”, „Groaza cea Mare”). Teritoriul de dincolo de valuri se știa că era apărat de Dumnezeu. Așa a fost mereu și aici s-a salvat întreaga omenire, în vatra Veche a Europei. Cavalerii Danubieni s-au constituit în primul ordin cavaleresc (CA – VAL – ER) creat de către Geții de Aur, cu misiunea de a salva omenirea. Celelalte ordine cavalerești de acest fel au apărut după aceea, copiind acest model preantic.

Se spune că valurile de pământ din România sunt romane pentru că au puncte fortificate pe înălțimi. Dar nu se poate ca romanii să fi folosit doar aliniamentul valului existent déjà? Așa cum noi folosim în ziua de astăzi înălțimea valului Brazda lui Novac pentru terasamentul căilor ferate actuale, așa au folosit și romanii aliniamentul acestor lucrări hidrotehnice ca și loc pentru posibile fortificații. Au construit peste ele castre și puncte de strajă. Ca o dovadă a faptului că aceste valuri nu sunt ceea ce se crede, avem aceste însemnări, consemnate de Pavel Işalniţa. Acesta face referire la o lucrare care era menită să marcheze triumful cercetărilor arheologice de salvare din vecinătăţile orașului Timişoara. Echipa s-a lovit, printre altele, şi de o realitate mult disputată în istoriografia mai veche. Ei bine, iată cum a fost „rezolvată” problematica aşa-numitor valuri lungi care îşi mai trag existenţa peste Câmpia de Vest a țării noastre. Simona Regep-Vlascici şi Mariana Crîngaş au scris despre Cercetări întreprinse asupra valurilor de pământ din Banat, fără justificări prea ample. Vi le prezentăm și noi, cu ajutorul citărilor: „O serie de istorici şi nu numai, au încercat să le dateze…”. Deci nu se poate desprinde vreo generalitate. „Cei mai mulţi dintre ei le-au considerat ca fiind de tradiţie romană”. A introduce noţiunea de „tradiţie romană” este evaziv. „Observaţiile au fost făcute pe baza cercetărilor de teren…” Mai precis exprimat, printr-o simplă „aruncătură de ochi”, sau prin contemplare filozofică. „Se presupune că aceste valuri au fost ridicate înainte de împăratul Traian, în timp ce alţii le datează mai târziu” (adică romanii au ridicat valuri de apărare pe teritoriul Daciei înainte să ocupe aceste teritorii?). Francisco Griselini zice că au fost avare, Pentelly că ar fi romane, apoi Constantin Daicoviciu le socoteşte dacice. Cercetătorii ce vin după ei nu au alte idei, așa că se alătură vreunei tabere deja construite. Printre altele se vine şi cu o observaţie constructivă, nici aceea nouă: „Este clar faptul că cele cinci valuri nu sunt contemporane” (adică?). Mai departe, Călin Timoc alege ferm şi fără comentarii opţiunea sa cronologică: Traseul valului roman (studiu cartografic). Ca să se contrazică şi să încurce, în text se scrie „cele trei linii cunoscute sub denumirea de valuri romane sau avare” (sau…?). Apoi se corijează, „valul cercetat este sigur roman”. Ultima tranşă de informații și cercetări, intitulată Consideraţii preliminare istorice şi cronologice, poartă semnăturile Doinei Benea, lui Dorel Micle şi Atalia Ştefănescu. Se începe prin a pune denumirea „valul roman” între ghilimele, ca şi când la punctul de pornire nu există încă siguranţă. După săpături mai vechi se ajunge la concluzia că „stâlpii cu vârful ascuţit reprezentau un element adiacent în faţa valului de apărare al castrului roman”. Da, sigur la castru, dar şi la valuri lungi? Pe sute de kilometrii? De ce doar romanii ar fi folosit stâlpii cu vârf ascuţit? Ei aveau ascuțitori? Până şi otomanii turci tot astfel se apărau când nu construiau în piatră. Dacă săpătura nu a descoperit materiale de atribuire ori datare, nu era firesc ca autorii să caute analogii doar într-o singură direcţie, care le convenea ori le era în competenţă? Se ajunge încet, încet şi la materiale descoperite. Sunt câteva cioburi a căror datare oscilează între secolele II şi IV d. Hr. Parcă neştiind că nu se face primăvară cu o floare, nici datare istorică corectă cu o mânuţă de cioburi, se alege din nou varianta romană, cea mai la îndemână. Mai departe se face o selecţie importantă: se face oprire doar pe linia mediană a sistemului defensiv. Se aduc argumentele unei cercetări arheologice din Ungaria, dar fără a se şti cu precizie că se poate referi la unul şi acelaşi val cu şanţ din Banat. Atribuirile cronologice se cantonează iar în formele exterioare: „Prin modul său de construcţie, dar mai ales prin elementele componente de val-şanţ, întregul sistem defensiv poate fi atribuit epocii romane târzii” (?). Din nou cineva ne încearcă atenţia. Fraza se referă la întregul ansamblu, nu doar la o componentă. Iar cronologia „epocii romane târzii” ar fi trebuit tradusă în clar, mai ales că la noi aşa-ceva sună diferit de la autor la autor. Din nou cităm: „În marea lor majoritate, specialiştii au atribuit modul de ridicare a valului romanilor, în speţă epocii constantiniene”. Specialiştii sunt de fapt unul singur: S. Soproni. De acord şi cu apărarea frontierei, dar, în cazul dat, a cui frontieră apărau acele valuri? Şi tocmai într-o vreme în care acelaşi Imperiu avea la nord de Dunăre, cel puţin în dreptul Daciei, numai capete de pod. „… se pare că avem  de-a face pentru sud-vestul Daciei cu un sistem defensiv ridicat din timpul Provinciei, care a fost îndreptat spre barbaricum. O refacere a lui pe acelaşi amplasament a putut avea loc în epoca romană târzie. Deocamdată, nu se pot face observaţii de natură istorică”. Aha, deci nu se pot face observații… În acest elaborat studiu, autorii par a fi de acord că Dacia trebuia apărată de clienţii fideli Imperiului Roman care se aflau din mlaştinile Tisei, până în Pannonia, chiar şi înainte de Constantin cel Mare, cum s-ar deduce din alineatul de mai sus.

Nu mai comentăm „perioada romană târzie”, nici neputinţa de a lega ceva istoric de un asemenea aranjament. Singurul lucru pe care îl acceptăm este că s-a „oferit o nouă bază de discuţie mult îmbogăţită”, fără ca să se lămurească, în fond nimic. Ipoteza romană este la fel de precară ca în urmă cu câteva decenii. La fel de bine, totul a intrat sub denumirea generică de „conclusiv preliminar”. În nici un chip ipoteza avară n-a murit (popoarele migratoare, după ce veneau pe cai și jefuiau totul și dădeau foc, se apucau de săpat valuri imense de pământ de sute și mii de kilometri?). Ori dacă nu o mai fi bună această variantă, poate că Evul Mediu clasic ar avea ceva de revendicat, sau modernitatea… „Acest val e unul dintre cele mai lungi valuri de graniţă ale Imperiului Roman”, explică Florin Draşovean importanţa fortificaţiei lungi de 300 km, care, de fapt, nu apără nimic. Cele mai lungi valuri de graniță romane? De ce în acestă zonă din care romanii s-au retras destul de repede? Despre un alt val „traian” avem să aflăm următoarele: cu toate că a fost erodat și pe alocuri distrus de circulația căruțelor și  tancurilor spre Poligonul de la Smârdan, relieful „Valului Roman” se vede totuși și din spațiu, fiind distinct în geografia zonei. Fortificația a cărei construcții a fost atribuită soldaților legiunilor romane, avea dimensiuni impresionante, pentru construirea sa fiind săpați peste 1.800.000 de metri cubi de pământ. „Valul Roman” este o fortificație cu o lungime de aproximativ 25 km, care înconjoară Galațiul pe la sud, vest și nord, se spune că a fost construit pe vremea împâratului Hadrian și a fost refăcut în vremea lui Constantin cel Mare. Sistemul de fortificații era format dintr-un șanț adânc de 5 metri și un val de pământ susținut de o palisadă din lemn. Se bănuie că rolul acestei fortificații era de a apăra de năvălirile popoarelor barbare „capul de pod” al stăpânirii romane de la nord de Dunăre, așezarea de la Barboși-Tirighina, adică teritoriul Galațiului de astăzi. „Prata”, cum denumeau romanii teritoriul din interiorul unei fortificații, era zona în care se desfășurau activitățile economice ce asigurau traiul celor din așezare, cultura cerealelor, păstoritul, pescuitul, meșteșugurile. „Valul Roman” ocolea așezarea de la Barboși-Tirighina la o distanță de 15 km, așa că „prata” avea o întindere foarte mare. Traseul „Valului” este un arc de cerc care se întinde de la malul Siretului, din zona satului Traian (Troian), spre zona comunei Odaia Manolache,  apoi spre Tulucești si mai departe la Prut.

Fortificația „închidea” zona dintre Siret și Prut și era continuată pe teritoriul Basarabiei și Ucrainei de astăzi de un alt val, care se întindea până la Marea Neagră. Dimensiunile sale erau impresionante. Fortificația era formată la exterior dintr-un șanț de apărare, care avea lățimea de 16 metri și adâncimea de 5 metri. Șanțul era urmat la interior de valul de pământ cu înălțimea de 5 metri. Construirea unei asemenea lucrări hidrotehnice a solicitat o muncă titanică. Pentru construirea acestei fortificații, de la Siret la Prut („între ape”), se zice că soldații romani au săpat și au mutat din loc 1.800.000 de metri cubi de pământ (dacă l-au săpat romanii). Șanțul adânc de 5 metri avea fiecare taluz format din câte două pante foarte abrupte. Valul de pământ era construit pe o palisadă, parapet din stâlpi de lemn cu înălțimea de 4-5 metri. Pentru că terenul era nisipos, pentru a asigura soliditatea „valului”, romanii au adus argilă și au îngropat  stâlpii în argila bătută cu maiurile. Apoi, pe palisada de lemn a fost construit valul de pământ. „Valul Roman” are astăzi soarta tuturor vestigiilor din Rezervația Arheologică de la Galați. Nu numai că nu se vorbește de ele și nu sunt marcate pe hărți, dar o parte din ele, deosebit de importante pentru istoria națională și istoria Imperiului Roman, au fost distruse, fiind „sacrificate” pentru afaceri imobiliare. Prof. univ. dr. Mihalache Brudiu, de la Facultatea de Istorie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, care a lucrat ca arheolog la muzeul de istorie și este cel care a descoperit o parte din vestigiile din Rezervația Arheologică de la Galați, ne-a declarat că în construirea „Valului Roman” a fost folosită o tehnică ce nu a mai fost întâlnită la alte fortificații romane: „Construcția valului înseamnă o tehnică cu totul nouă, necunoscută până acum la alte fortificații de acest gen. Ceea ce trebuie să se înțeleagă în ceea ce privește eficacitatea acestei fortificații este urmatoarea situație: barbarii veneau în masă, cu tot cu familii, cu căruțe, cu turmele de animale, cu toată avuția lor, iar când ajungeau la „Valul Roman” nu mai puteau să treacă, pentru că lățimea șanțului, de 16 metri, adâncimea de cinci metri, pantele foarte abrupte, plus cealaltă pantă abruptă, a valului, nu erau așa ușor de escaladat„, ne-a declarat profesorul Mihai Brudiu. Dacă stăm strâmb și gândim drept, atâta muncă era investită de romani doar ca să nu poată urca cu căruțele migratorii „din prima” peste o ridicătură de pământ? (va urma)