Pentru cunoscătorii subtilităţilor limbajului diplomatic, evenimentele din Ucraina sunt debutul unei noi confruntări majore. Marele perdant al Războiului Rece, revenit din buimăceala înfrângerii, şi-a făcut bilanţul, constatând că soldul de casă rămas de pe urma târguielilor lui Gorbaciov şi Elţin cu Reagan, Bush Sr., Mitterrand, Kohl şi Thatcher este în „creştere negativă”. Deficitul major al balanţei relaţiilor Federaţiei Ruse cu Occidentul a fost interpretat de liderii de la Moscova drept rezultatul unei foarte mari şi periculoase înşelătorii strategice, administrată pe fondul prăbuşirii economico-demografice şi politico-militare a locomotivei unui sistem mondial, în prezent, în cea mai mare parte, absorbit în sistemul global aflat sub protectoratul absolut al Statelor Unite ale Americii.
Alianţele create de S.U.A., în numele războiului împotriva terorismului, au facilitat încorsetarea Federaţiei Ruse şi ameninţarea Chinei, Indiei şi Iranului de avansul capetelor de pod ale N.A.T.O. către Orientul Îndepărtat. Corsetul Islamic de pe flancul sudic, dominat de S.U.A., Turcia şi Arabia Saudită, plus cca. 25 la sută populaţie islamicăîn interiorul frontierelor federaţiei, complică mult ecuaţia securităţii Rusiei. Cu o experienţă în Afganistan, anterioară celei americane, la Moscova se ştie mai bine ca oriunde altundeva cine şi cu ce scop a inventat reţeaua mondială al-Qaeda. Adam Curtis, un cunoscut realizator britanic de documentare „super-îndrăzneţe” pentru BBC, a aruncat în aer argumentaţia Administraţiei S.U.A. cu privire la al-Qaeda. Contraargumentele şi întrebările sale tulburătoare au rămas fără replică, din anul 2005, când a fost difuzat „The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear”, până azi. În definitiv, ce altceva, decât miturile şi ideologiile utopice au fost, dintotdeauna, mai bine folosite de manipulatorii istoriei, pentru mobilizarea energiilor popoarelor, nu doar în direcţiile prestabilite, ci şi cu alimentarea iluziei că acestea îşi înfăptuiesc propriile aspiraţii? Puterile care au perceput acest avans al „exportului de democraţie şi securitate” ca pe o ameninţare directă au proiectat o reacţie de răspuns, în expresia unei aparente comuniuni de interese economice, dar şi a unei posibile mobilizări dure, la un moment oportun, împotriva supremaţiei mondiale a monedei americane. În paralel, revenirea economică a Federaţiei Ruse a permis relansarea unui program de dezvoltare şi consolidare a puterii militare a Moscovei, comparabil cu cel din perioada celui de Al Doilea Război Mondial.
În faţa crescândei ameninţări, de această dată reciproce, a fost atins primul prag critic periculos: amorsarea unei confruntări a comunităţii occidentale cu rămăşiţele încă fumengânde ale unei lumi pe care o credea de mult învinse. Fără să se ştie prea bine, însă, ce se mai află sub focul mocnit şi dacă furtuna nu va stârni vâlvătăile unui nou război. Războiul americano-rus a fost declarat formal la 4 aprilie 1949 şi a trecut prin mai multe etape. Cea prezentă este nu numai cea mai periculoasă, dar se anunţă a fi şi decisivă. La Moscova se ştie, mai bine azi, decât ieri, ca interesele Washingtonului nu-şi au limita geopolitică la frontierele Federaţiei Ruse. Puterea actuală de la Kremlin are reprezentarea corectă a dimensiunilor şi forţei opoziţiei interne, a cărei încurajare şi susţinere externă deranjează mai mult ca oricând. În toată această zbatere a omenirii între nebunie şi raţiune, ne-a fost dat să auzim şi o voce aparte, cea a tânărului minstru de Externe al Austriei, Sebastian Kurz (născut la 27 august 1986), care, mult mai nuanţat decât celelalte voci ale diplomaţiei occidentale, a declarat: „[…] Eu cred că, în trecut, tocmai această distanţă mai mare între U.E. şi Rusia a reprezentat un concept fals… [..] Ar fi trebuit săîncercăm mai devreme să promovăm o apropiere a UE de Rusia. UE s-a extins tot mai mult, iar Putin a lucrat, în paralel, la contramodelul său – Uniunea Vamală Eurasiatică. Posibilitatea ca în state ca Ucraina, Republica Moldova sau Georgia să se ajungă la o criză era previzibilă. A fost Putin provocat într-o măsură prea mare? Cel puţin s-au luat prea puţin în calcul efectele acestei strategii europene asupra Rusiei. […]”. Ca în atâtea alte împrejurări istorice importante, omenirea se află iarăşi într-un moment în care liderii mondiali puternici şi înţelepţi nu-i prisosesc, iar unele popoare, ale căror aspiraţii sunt folosite ca pretexte ale neînţelegerilor, au păstori de împrumut.
Intenţiile americane, niciodată marturisite ori recunoscute oficial sunt de a pune „continentul Eurasia” sub hegemonia Washingtonului.Aceste intenţii pot fi citite de analişti în evenimentele si faptele create de S.U.A. în arealul din vecinătatea Federatiei Ruse, care au implicat şi o prezentaţă, tot mai activă si, in acelaşi timp, iritantă pentru Moscova, a „occidentului” in republicile ex-sovietice, dinafara Comunităţii Statelor Independente. Revirimentul economic, politic si militar al Federaţiei Ruse, după venirea lui Putin la puere, a dat peste cap planurile americane, care au mers de minune cu un Gorbaciov sau Eltin la Kremlin. Aşa cum in spatele liderului suprem de la Casa Albă se află şi un guvern mondial invizibil, tot asa, si in spatele lui Vladimir Putin se afla resorturi ale unei puteri din umbra. La Washington se doreste inlaturarea liderului de la Kremlin, fiind gandite chiar si scenarii de rasturnare prin conspiratii si actiuni armate.
Planificatorii răsturnarii lui Putin nu au, însă, toate datele cu privire la resorturile puterii din umbră, care reprezintă adevarata forţă a liderului rus. Vladimir Putin nu a apărut in politica mondială ca o personalitate de mare anvergură, care să se susţină prin sine însuăi. El a fost modelat şi impus ca apostol al panslavismului ortodox de către o mişcare de renaştere şi revanşă a Maicii Rusia, după autoînfrângerea suferită în Războiul Ideologiilor, urmată de cea mai impresionantă deposedare de patrimoniu a unei naţiuni, cunoscută vreodată în istorie.
În importantă măsura, influenţa Rusiei în politica lumii este şi în directă relaţie cu condiţia actuală şi perspectivele Bisericii Ortodoxe. Indirect, Rusia este slăbită prin ricoşeul loviturilor date sistemului de valori al ortodoxismului, considerat de unele elite din vest drept expresia unei subculturi neintegrabile.
Nu putem să nu observăm că „Euromaidanul” de la Kiev a fost precedat de misiuni de tatonare şi briefig din partea unor emisari ai „Opus Dei”, o prelatură personală fondată în anul 1928 şi consacrată de Papa Ioan Paul al II-lea prin Constituția Apostolică Ut sit în data de 28 noiembrie 1982. Statutele Opus Dei, promulgate de Papă reprezentă legea particulară a prelaturii. „Armata” prelaturii aduna 90.000 de combatanţi ai „chemării universale” din cinci continente.
Ce fac „organizaţiile neguvernamentale”? Organizaţiile neguveramenatale, în primul rând şi în cea mai mare măsură cele americane, au găzduit şi susţin externalizarea unor funcţii şi misiuni care exced cadrului legal al activităţii serviciilor secrete: pregătirea revoluţiilor colorate; privatizarea conflictelor şi războaielor locale; crearea de structuri si desfăşurarea de activităţi paramilitare. „RAND Corporation”, de exemplu a conceput „Planul ATO” (operaţiunile împotriva teroriştilor din autonomiile proclamate în sud-estul Ucrainei). Personalităţi politice străine, a căror notorietate internaţională are ca principal vector rusofobia, au fost cooptate într-un Consiliu Consultativ al Preşedintelui Ucrainei (senatorul republican John McCain, care a militat activ în S.U.A. pentru livrarea de arme letale Ucrainei, Carl Bildt și fostul președinte georgian prooccidental Mihail Saakașvili).
Proconsulul politicii externe al S.U.A., Pentagonul are nevoie de teritoriul estulului Ucrainei pentru rampe de lansare a rachetelor tactice de croazieră. La est de Urali, unde se află forţa de apărare nucleară a Rusiei, scuturile antiracheta din Polonia, Turcia şi sud-estul Asiei sunt inoperante. Donbasul este avanpostul ideal al unei viitoare confruntări militare cu Rusia.
Evoluţiile evenimentelor din „Noua Rusie” nu îndepărtează probabilitatea războiului. La conducerea Ucrainei au fost impuşi oameni deschişi derapajelor unei extreme naţionaliste de o factură violentă rar întâlnită în istoria mişcărilor fasciste. Aceste derapaje vor grăbi şi consolida secesiunea. Victimă a naţionalismului extremist, populaţia rusă din regiunile Odesa, Zaporojie Chernigov şi Harkov potenţează viitoarele autonomii. În tot acest timp, la Moscova devine tot mai frustantă realitatea că un adversar domină un teritoriu întins, care a fost parte a Imperiului Rus, în ambele sale ipostaze: ţarist şi sovietic. Demonstraţiile de forţă americane din ţările baltice, Polonia sau România nu prevestesc, nici ele, un senariu optimist.
Tadjikistanul, Kîrghizia şi Turkmenistanul sunt vizate de mişcarea „Stat Islamic”, declanşata pentru „crearea Califatului Universal”. Cum se vede de la Moscova aceasta situaţie peiculoasă pentru Federaţia Rusă, unde unul din patru sau cinci locuitori este musulman? O opinie exprimată făra menajmente de generalul Reshetnikov, directorul Institutului Rus de Cercetări Strategice: „America crează terorişti, îi hrăneşte, îi antrenează, îi dresează ca pe câinii de luptă, apoi dezleagă zgarda şi comandă întregii haite. F..k”. Se poate ca ei să ajute la eliminarea vreunui „câine turbat” din aceasta haită, dar pe restul o să-i folosească şi mai activ.” Brusc, Iranul a devenit foarte important şi util pentru S.U.A. , fiindu-i indus Israelului un sentiment de abandonare. Pentru Moscova este semnalul că se grăbeşte strângerea laţului şi „lichidarea Rusiei ca alternativa Vestului dezumanizat”. Este important ceea ce nu se ştie: disponibilitatea Kremlinului şi a Washingtonului de a purta negocieri secrete. Diplomaţia secretă a Moscovei este activă, atât la Washington, cât si la cancelariile vest europene. Recentele intâlniri Merkel-Putin şi John Kerry-Putin au intervenit în cel mai acut moment al crizei relaţiilor ruso-americane, de după Războiul Rece.
În anul 1961, criza generată de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba a fost depăşită, în ultimă insanţă cu „mijloacele diplomatice” ale serviciilor secrete. Nici o parte nu dorea războiul, dar Kennedy şi Hruşciov nu mai erau capabili să-şi comunice acest lucru, fiecare judecând situaţia cu cheia detonatorului nuclear în mână. Oamenii providenţiali ai momentului au fost nişte interpreţi anonimi ai partiturii „Pace prin război secret”. În zilele noastre acesti anonimi par a avea alte rosturi şi ar fi păcat ca omenirea să plătească tribut ignoraţei un război pustiitor. Poate ultimul.
Lasă un răspuns