Locul unde nu se spunea nimic…

A plecat de la Cotroceni… Nu Klaus (nu încă!), ci „doamna Tatiana”, purtătoarea (ne)designer de cuvinte. A plecat fără lacrimile tristeții de poet pentru că nu a găsit nimic util de făcut acolo. Că nu a reușit să aibă o relație cu presa… Așa zice dânsa. De fapt, a plecat că nu avea d’ale gurii la cantina Cotrocenilor. Că nu era nici măcar o bucătărie pe acolo și cum să stai o zi întreagă cu burta goală? Cum să scrii pe nemâncate? Pentru asta era suficient să rămână acasă, scriitor-scenarist în liniștea boemă de „După dealuri”. Apoi, nu avea nici măcar satisfacția unei cărți a experienței de serviciu. În fond, unde să găsească subiectul unei cărți-apogeu, „Un scriitor la Cotroceni”, în decorul „ceaușist” (!) al palatului? În „locul unde nu se spunea nimic…”?!

Și ce vorbe să fii purtat dacă șeful ei mai mult le mormâia?! Cum să redactezi și să avizezi comunicate despre nimic, cum să răspunzi la întrebările de presă trimise pe email când nimic nu ai a (re)transmite?!

De fapt, a plecat pentru că așa se întâmplă când te bagi în treburi nepotrivite. Ca scriitor, doamna Tatiana Niculescu Bran avea un nume. Primul roman non-ficțional din literatura română, Spovedanie la Tanacu, apoi încă un roman transpus pe scenă.

Ca purtător de cuvânt, trebuia să se transforme într-o mare anonimă. Și a reușit câteva luni. Parcă prea „anonimă”, totuși! Dar să fii primul purtător de cuvânt care nu scoate nici măcar un cuvânt, asta a fost într-adevăr „non-ficțional” chiar și pentru liniștea de la Cotroceni!

Doamna Tatiana trebuia să-și ignore aria creatoare și să devină un scrib. Că așa e funcția asta de azvârlitor de vorbe în numele celor mari. Pentru că ăia contează, nu tu. Și nu poți să ai nici măcar o opinie personală pentru că ar fi dovada unei crase lipse de profesionalism. Trebuie să fii un releu și atât! Nici o nuanță personală, nici o sclipire de geniu care să avizeze societatea că tu ai creat ceea ce se știe că spui în numele aceluia pentru care lucrezi.

Or, un scriitor (mai ales unul transpus deja pe marele ecran, nu de după perdelele Cotrocenilor, ci în exorcizatul „După dealuri”) nu poarte renunța la propria-i identitate, nici măcar vremelenic, pentru a deveni un anonim însăilător de comunicate ori pentru a face naveta de serviciu între cel reprezentat și jurnaliști. Mai ales între jurnaliștii agasanți care rup din sfera ta comoditate pentru a face rost de informație. Și cum să descalece doamna Tatiana Bran de la nivelul de scriitor la subtalpa jurnaliștilor care nu au scris ei măcar articole câte idei de viață a strâns dânsa între coperțile a două cărți?! Cum să-și risipească prețiosul timp de scriitor pentru a le pregăti gazetarilor festinul interviurilor și dialogurilor lor cu președintele când ea era obișnuită să-i se pregătească festinurile întâlnirii scriitorului cu inspirația?!

Aici a greșit doamna scriitor! Nu a știut ce implică funcția de purtător de cuvinte. La câte orgolii trebuie să renunțe pentru a putea face treburile specifice unei funcții fără expresie personală. Pentru că relația ei cu presa nu putea fi aceea pe care și-o dorea ea, ci implicarea pe care i-o cereau jurnaliștii. Iar cu patru postări pe „facebook”, și acelea în pauza de acces la rețea a postacilor consilierului prezidențial zis „Mahalache”, specialista în design interior nu putea ține în frâu reproșurile jurnaliștilor.

Desigur, dacă ar fi știut ce implică funcția, tăcutul purtător de vorbe ar fi trebuit să aleagă o funcție mai comodă, de exemplu, consilier prezidențial. Că se găsea ceva pe zona culturală. Dar nici acolo nu ar fi avut prea mult succes. Căci Palatul Cotrocenii ar fi rămas la fel de rece și neprimitor pentru un scriitor care are anumite pretenții.

Treaba e ce se va întâmpla acum cu bestseller-ul pașilor de biografie prezidențială? Cine îi va mai consemna și, mai ales, cum vom mai afla și noi cât de bine au mers lucrurile?!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*