Perfidia propagandei holocaustice (2)

Guvernul Goga denunța numărul de un milion de evrei înregistraţi cu acte, și încă un milion intrați ilegal, iar pe aceştia ultimii voia să expulzeze! Dar să rămânem la cifra de 750.000, agreată de evrei. Acest număr este invocat și de o carte de popularizare, Insight Guides ROMANIA, editată de DISCOVERY CHANNEL: „La recensământul din 2002 al României, doar 5.780 de persoane s-au declarat ca fiind de etnie evrei. Alte 1.200 s-au declarat de religie iudaică. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial erau cel mult 750.000 de evreui în România, reprezentând 6 la sută din populație“. Un site jidănesc actual consemnează că, în 1924, în România existau 796 056 de evrei. Ghidul Insight Guides ROMANIA a fost editat în 2008! Oricum am lua-o, numărul evreilor din etapa interbelică, de 796.056 indivizi, era agreat şi de oficialii evreilor de atunci şi acceptat, prin rotunjire la 750.000, inclusiv de redactorii de acum ai ghidului turistic englez care se referă la acea etapă. Deci, dacă ne luăm după balivernele lui Paul Johnson, pe care le preia pe nemestecate de la alţii, putem conchide că „Hitler omorâse toţi evreii din România Mare“, micşorată de Aliaţi, în mod nevolnic, la actuala Românie. Bine ar fi fost ca afirmația falsă a lui Johnson să fi fost adevărată.

Azi, după opinia competentă a memorialistului Voicu Tudor, ar exista în România peste două milioane de evrei, ca şi în 1937. Cum au apărut aceştia?! Prin generaţie spontanee?! Exclus. Fiindcă, evident, numărul avansat de Aurel Vainer, preşedintele F.A.C.E.R., şi acreditat – pe baza recensământului din 2002 – de ghidul turistic al Perfidului Albion, de 5.780, este o glumă evreiască; de peste șase decenii, evreii, prin Moses Rosen, Nicolae Cajal, Aurel Vainer și alți lideri ai lor raportaseră acelaşi număr: circa 7-8.000 de indivizi. Evreii nu mor, nu se înmulţesc, nu emigrează, nu imigrează, nu vin ca afacerişti și rămân aici pentru că le place – ca ex-ambasadorii Sandu Mazor și Mark Gitenstein –, nu vin ca turişti şi uită să mai plece, nu fug din ţară să se pună la adăpost în Israel, ca escrocul Sorin Beraru când gaborii au vrut să-l bage la gherlă pentru grave escrocherii, nu, nimic din toate acestea – exact ca într-un articol anonim din 1869, dintr-un ziar american, care afirma, senin, că, de la Solomon încoace, evreii se menţinuseră, timp de patru milenii, la exact șase milioane de persoane! Adică exact ca în filmele cu proşti. Dar, dacă înainte de Al Doilea Război Mondial România Mare avusese 750.000 de evrei – cum scrie Insight Guides ROMANIA –, iar „Hitler omorâse 750.000 de evrei din România“ – deci exterminase toţi evreuii din ţară, cum de nu fuseseră, totuși, exterminați toți evreii din România, cum de nu dispăruseră în neant, cum de mai rămăseseră 8.000 de evrei în România, după ce, între 1945-1989, emigraseră din România alți 500.000 de evrei în Capitalism, fiindcă se săturaseră de Socialism? Până în 1989, circula o anecdotă: „În România există 8.000 de evrei, plus cei o mie de evrei din Comitetul Central al P.C.R.!“

La fel de falsă este afirmația lui Paul Johnson, „La Auschwitz, unde au fost asasinaţi două milioane de oameni, procesul a fost condus ca o operaţiune industrială de mare amploare“, născocire scrisă în ediția din 2005 și, probabil, menținută și în cea de anul trecut, 2014. Dar iată ce spunea, cu 15 ani mai înainte, David Irving, în octombrie 1990, despre plăcile memoriale pe care fusese înscris numărul morţilor de la Auschwitz; iniţial, din cauza lichelismului conducătorilor poloni ai lagărului de la Auschwitz, fusese trecut numărul şase milioane, apoi fusese modificat succesiv: «Au redus numărul la patru milioane de victime, după care au înlocuit din nou placa memorială cu una având un conținut și mai mic, ajungând la un milion de victime. Evident că acesta nu este finalul poveştii. Sunt convins că e doar un „memorial intermediar“. Cred că acum placa e de carton, deoarece nu are sens să iroseşti bani pe una de marmură când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbată. Va trebui să-l schimbe, evident. Nu voi afirma că numai un milion, nu voi spune nici un fel de estimare numerică a morţilor la Auschwitz. Nu ştim numărul de morţi exact.

Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut [în 21 septembrie 1989 – n.n., V.I.Z.] registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru „cuirasatul Auschwitz“, pentru echipajul său, deoarece ruşii, prin publicarea celor 46 de registre mortuare ale lagărului Auschwitz – care acoperă anul 1942 complet; anul 1943 aproape complet și anul 1944 incomplet – au arătat, prin aceste 46 de registre, că la Auschwitz au fost cu totul 74.000 de morţi. 74.000 de morţi din felurite cauze!

Acum profesorul evreu Arno Mayer, pe care îl respect, este unul dintre cei care au reuşit să participe la programul de televiziune Sender Freies Berlin – el nu a fost dez-invitat ca mine, deci, probabil, că este un tip în regulă –, așadar Arno Mayer de la Universitatea Princeton ne spune în cartea sa „De ce nu s-au întunecat cerurile?“ că, dinte cei care au murit la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare, probabil că mult mai mult de jumătate dintre morți au survenit din cauze naturale – oricum ar fi acelea ținând cont că au avut loc pe timp de război. Desigur, însăși fraza este suspectă. Dar aceasta demonstrează – indiferent de ce vrea să demonstreze – că mai puțin de jumătate au fost uciși. Ceea ce înseamnă că mai puțin de 74.000 de oameni au fost omorâți la Auschwitz. Haideți să fim generoși și să considerăm că 40.000 ar fi putut fi omorâți la Auschwitz pe parcursul celor trei ani – ceea ce reprezintă o cifră teribilă! Este o crimă gravă. Este aproape la fel de mult cât am omorât noi, britanicii, într-o singură noapte la Hamburg.

Asta înseamnă să reduci lucrurile la dimensiunea lor reală!“ Această conferință a lui David Irving a fost publicată în Anglia și a produs multă iritare printre evreui și jidăniți. Deci este imposibil ca Johnson să nu o cunoască! Dar a preferat să o ignore și să debiteze inepții cu aer doct, pentru a-și putea umfla mangoții de holocash. Dar marele ziarist fără scrupule și-a ignorat propriile sale scrieri, mizând pe faptul că nu toți cititorii îi citesc toate operele, în același timp, ca să-i observe făcăturile. Astfel, în cartea A HISTORY OF THE JEWS / O ISTORIE A EVREILOR, el scrie sigur pe condeiul său înțepător, cu care-și răspândește insanităţile şi falsurile: „În România antebelică trăiau 757.000 evrei. Guvernul român l-a urmat pe Hitler, numai pînă în 1942, pas cu pas în politica sa anti-evreiască, cu mult mai puțin eficientă dar mult mai îndîrjit. Începînd din august 1940, legile i-au deposedat pe evrei de toate posesiunile lor și i-au dat afară din slujbe, supunîndu-i la muncă forțată. Au avut loc pogromuri – în ianuarie 1941, 123 de evrei au fost uciși în București. Românii au jucat un rol major în invadarea Rusiei care, pentru ei, era de asemenea un război împotriva evreilor. În Basarabia și Ucraina au omorît 200.000 evrei. Evreii erau îngrămădiți în camioane pentru vite, fără mîncare sau apă și erau mutați dintr-un loc în altul, fără vreo direcție anume. Sau erau dezbrăcați de haine și duși în marș forțat, unii goi pușcă, alții înveliți în ziare. Trupele române, care conlucrau cu Einsatzgruppe D în sudul Rusiei, i-au revoltat pînă și pe germani prin cruzimea lor și din pricina faptului că nu îngropau cadavrele. Pe 23 octombrie 1941, românii au comis un masacru general în rîndul evreilor din Odessa, după ce o mină le-a distrus cartierul general al armatei. A doua zi au mînat cu forța două grupuri mari de evrei în patru depozite uriașe, i-au stropit cu benzină și le-au dat foc; între 20-30.000 de evrei au murit arși de vii.

Cu acordul german, au tăiat provincia Transnistria din Teritoriul Ucrainei, aceasta fiind contribuția lor la soluția finală. Au creat astfel o zonă de exterminare unde au fost uciși 217.757 evrei (aproximativ 130.000 din Rusia, 87.757 din România), românii înșiși ucigînd 138.957 de evrei. După Germania și Austria, românii au fost, în Transilvania și Ucraina, cei mai mari ucigași de evrei“. Istoricu’-lu’-peşte Paul Johnson şi-a publicat A HISTORY OF THE JEWS în 1987 şi, pe atunci, era notoriu că Transnistria fusese numită oficial, încă de la înfiinţarea sa, în 12 octombrie 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.)! Aceasta era o recunoaștere evidentă – și încă făcută de evreuii care conduceau Rusia Sovietică de la Moscova – a faptului că Transnistria aparținuse provinciei Basarabia, adică României! După răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. în iulie 1940, R.A.S.S.M. a fost împărţită în două: partea răsăriteană a fost dată Ucrainei, iar partea vestică a fost înglobată în Basarabia furată, redenumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. De asemenea, este la fel de notoriu că, din 30 august 1940 până în octombrie 1944, Transilvania a fost răpită de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, de aceea, românii nu i-au ucis pe evreuii din Transilvania – care fuseseră uciși de horthyști –, ci i-au salvat pe evreuii despre care alt impostor, Elie Wiesel, afirmă, ca și Paul Johnson, că românii i-ar fi „ucis, ucis, ucis!“ Dacă ar fi fost un istoric veritabil şi nu un mercenar, cum se dovedeşte a fi acum, Paul Johnson ar fi scris corect, nu baliverne. În schimb, pe coperta a patra a cărţii, revista Sunday Telegraph, din Perfidul Albion, scrie: „Magistrală şi convingătoare. …Entuziasmul şi sârguinţa lui Johnson sunt, ca de obicei, extraordinare“. Evident, entuziasmul şi sârguinţa erau pe măsura mangoţilor cu care Johnson fusese plătit de evreui, după cum fusese plătită şi revista pentru publicitatea apologetică făcută acestei Istorii… lipsite de orice valoare ştiinţifică! Desigur, am greși fundamental dacă l-am taxa pe marele, pe celebrul ziarist-scriitor-istoric Paul Johnson ca fiind idiot sau dobitoc sau alt asemenea calificativ minimalizator; nu, el este un tip instruit, capabil, inteligent – de aceea este cu atât mai periculos fiindcă este mai perfid și de aceea este capabil să încropească asemenea cărți fățoase –, dar este eminamente lipsit de caracter, este profund imoral. Epitetul cel mai adecvat este acesta pe care i l-am dat: de mercenar; scrie mizerii contra cost, iar acum cele mai bine plătite făcături sunt cărțile de propagandă holocaustică. Dovadă este chiar surpriza pe care el a stârnit-o prin confecționarea acestei cărți situată în afara preocupărilor sale de până atunci: O ISTORIE A EVREILOR. Iată pupăncurismul manifestat de revista Sunday Times în termeni ditirambici, ca să arate că-și merită și ea banii pentru reclama eclatantă:

„Tulburătoare, această O ISTORIE A EVREILOR, scrisă de un neevreu, izbutește să creeze o imagine convingătoare a evoluției de patru ori milenară a acestui popor, cu destinul său singularizat. Riguroasă până la infinitul mic, de o impresionantă documentare, cartea este împărțită în șapte mari capitole, în care se îmbină, cu strălucire, tematicul cu istoricul. Fizionomia particularizată în lume a poporului evreu – cu sacrificiile, izbânzile extraordinare și suferințele sale atroce – e recompusă cu talent și știință a detaliului caracteristic, în această istorie palpitantă și mult cuceritoare la lectură“. Altfel zis, Paul Johnson și-a meritat „mălaiul“. O dovadă a artificialității și a falsității maculaturii sale rezidă în faptul că „împărțirea în șapte mari capitole“ este făcută în mod deliberat de Johnson pentru a cânta în strună semnificației cabalistice vehiculate de evreui a numărului.

Dar să facem socoteala „riguroasă până la infinitul mic“: Hitler a ucis 750.000 dintre evrei din România – scrie Johnson în O istorie a lumii moderne –, dintre cei 757.000 de evrei existenți în România înainte de Al Doilea Război Mondial, consemnați de același Johnson în O istorie a evreilor; deci, au mai rămas 7.000 de evreui – taman cam cât declamă, de şase decenii, Moses Rosen, Aurel Vainer et comp. Despre celelalte aberații-clișeu colportate de grafomanul Paul Johnson în maculatura sa nu mai comentez, aici, deocamdată.

Comparând informațiile contradictorii dintre cele două texte, ne putem întreba: unde este aliat „detaliul analitic cu ampla viziune sintetică“ a lui Paul Johnson, atât de lăudat?! NU este nicăieri; este doar „rahat pă perje!“, cum zice mucalitul ardelean. Sau, zis mai academic, până şi un ghid turistic britanic îl demască de impostor pe „marele scriitor“ britanic Paul Johnson, cât ar fi el de plin de scrupule!

Totuşi, dacă nu ar fi fost un impostor, un sordid mercenar și ar fi fost adevărată dimensiunea lui de „mare istoric“, în cadrul acestei pretinse „viziuni sintetice“ atribuite lui Johnson ar fi încăput şi informaţia istorică notorie despre privilegiile de care s-au bucurat evreuii în România îndeosebi în vremea mandatului mareşalului Ion Antonescu. Inserez aici un text integral al unui iubitor de evrei, cărora, fiindcă-i iubeşte, le zice, „evrei“ și, culmea, chiar „mari români“ (?!).

«Mărturia scriitorului Marius Mircu, despre regimul aplicat de Ion Antonescu, evreilor 

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de se­col după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile  guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“.

În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul Centralei Evreilor au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria -, cca 2.000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei). […].

– nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Bareşeum“ n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

– nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască” din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii, a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […]. Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat, care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor“.

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu“.

Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest «mic Israel» din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“

Nota: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, dinaintea altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci buni cunoscători ai realității.

Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alt evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor“ sioniști, adică a evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte evreii în România. Marius Mircu, ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. Credibilitatea lui MARIUS MIRCU e de cântărit și în funcție de faptul că a avut doi frați, mari români și ei: acad. SOLOMON MARCUS  și eseistul MARCEL MARCIAN.  De MARCEL MARCIAN m-a legat o prețuire reciprocă vecină cu prietenia. Dumnezeu să-l odihnească». Ion Coja. Evident, la elaborarea acestui text și-au adus contribuția, pe de o parte, ignoranța d-lui Coja privind biografia „onestului“ Marius Mircu și, pe de altă parte, posibilității ca Marius Mircu, înainte să o mierlească, să fi început să se teamă de Dumnezeu și să lase în urma lui și texte corecte despre România, spre a se curăța, cât de cât, de păcatele autentic jidănești comise prin faptele sale din tinerețea bolșevică. Și din cauza lipsei de delimitare a paternității fragmentelor din text, presupun, totuși, că expresia „după consumarea holocaustului din România“, expusă în introducerea la acest material curios, aparține lui Teșu Solomovici-Dezinformatoru’ și nu profesorului Ion Coja, altfel foarte cunoscut și foarte injuriat tocmai pentru că susține că în România, dimpotrivă, nu a existat holocaust!

Mai mult. Eruditul și cultul în cap Paul Johnson ar mai fi putut citi – dacă ar fi dovedit că deține, realmente, „documentare până la infinitul mic, viziune sintetică și scrupule“ – și despre privilegiile evreuilor dezvăluite, cu „sinceritate“ încă din 1901, de Edmond Sincerus: „… les Juifs (…) jouissaient en Moldavie aussi qu’en Valachie de privilèges dont étaient exclus les étrangers, en Valachie surtout“. Deși este cam pe românește, totuși să traducem şi pentru Johnson: „Evreii (…) se bucurau în Moldova ca și în Valahia de privilegii de la care erau excluși străinii, în Valahia îndeosebi“; adică „străinii“ erau ceilalți minoritari, fiindcă evreuii aveau pretenția să fie considerați „pământeni“, cum scria în chiar acel paragraf Sincerus, adică „români“, cum zice și d-l Coja!

Articol cu caracter istoric-documentar