Marele Urs Răsăritean suferind de inextricabile afecţiuni genetice,care, de-a lungul vremii, s-a obişnuit să-şi savureze bunătăţile luate cu japca, după ce şi-a pus labele pe tot ce i-a poftit inima, trece astăzi prin momente destul de critice şi alarmante. După nenumăratele sale bătălii cu cine au poftit muşchii lui, în nesăţioasa-i poftă de extindere pentru supremaţia în obţinerea resurselor de miere, uriaşul a fost pus cu botul pe labe, şi, grav rănit de opozanţii uniţi, îşi linge rănile însângerate, mormăindu-şi belicos adânca frustrare. Poate că niciodată, în lunga şi prodigioasa-i istorie, uriaşul nu a suportat atâta umilinţă şi ruşine şi nu concepe, în grandomania lui ancestrală, că ar putea să renunţe la nenumăratele sale privilegii dobândite prin jaf sălbatic şi distrugere oarbă.
Pusă la respect de Comunitatea(unea) Codrului Planetar şi fiind nevoită să-şi refacă forţele în propriul bârlog, primejdioasa fiară se dă de ceasul morţii şi scoate urlete guturale de obidă şi ameninţare, împroşcând zările cu băloşeniile-i puturoase, urât mirositoare.
Întreaga faună a codrului e alertată şi stă cu ochii pe mastodontul rănit, dornic de răzbunare şi veşnic însetat după deliciile mierii pierdute. Fauna măruntă, necunoscând puterea lighioanei dar şi gravitatea afecţiunii prăduitorului, e chiar angoasată de această problematică şi nedorită situaţie şi dă semnale de insomniacă nelinişte. Urletele fiarei, împrăştiate în eter, cutremură bagdadia de la un pol la altul şi nu mai încetează.
Prin părţile noastre, atât de greu încercate în decursul istoriei, şi aflate în proximitatea fiarei, i se simte chiar răsuflarea, care, multora le produce fiori reci în ceafă şi pe şira spinării. Întrucât, în lunga şi nedorita coabitare, apele s-au tulburat, lucrurile s-au amestecat atât de mult şi păgubitor, încât e greu să mai distingi cu claritate încotro bate vântul. S-ar putea crede, şi nu fără temei, că prădătorul a făcut pui pe aici, care doar complică lucrurile şi măresc neliniştea
Ba, se poate uşor constata că, în ultima vreme, nori negri siberieni se abat asupra acestui tărâm iar icnetele fiarei rănite sunt tot mai puternice şi ameninţătoare. Multe din vietăţile pădurii tremură şi nu-şi mai găsesc somnul. Iar prea puţinele curajoase care-şi fac auzit glasul sunt privite cu şi mai multă frustrare şi agresivitate.
Carevasăzică pace sub măslini nu poate să fie. Sub platoşa acordurilor sforăitoare de susţinere şi menţinere a păcii se zvârcoleşte, veşnic neîmpăcată, sabia războiului. Marele Urs Răsăritean, atins dureros în onoarea şi amorul său propriu, chiar de-ar trebui să moară, nu se predă. El nu cunoaşte alte reguli decât legea suverană a forţei discreţionare care dintotdeauna i-a adus atâtea satisfacţii şi binemeritate privilegii.
Prioritatea momentului este vigilenţa ascuţită, amuşinarea şi pânda reciprocă, gata oricând de o nouă şi nimicitoare confruntare. Să piară lumea, Marele Urs să trăiască! Numai că repetatele şi îndelungatele experienţe trăite au făcut ca imunitatea Codrului Planetar să se amelioreze şi acesta să nu mai tremure la orice flatulaţie zgomotoasă a Ursului. Comunitatea e trează şi pregătită în orice moment să-l reducă la tăcere şi să-l determine să se împace cu existenţa în propriul areal, suficient şi corespunzător.
Şi-uite-aşa precum v-am spus, e uşor de presupus c-aude şi domnul Urs.
Lasă un răspuns