Ai carte, ai parte. Dar nu în România!

După fiecare examen de bacalaureat sau de evaluare națională mă gândesc câți dintre cei care susțin aceste teste cunosc semnificația expresiei „Ai carte, ai parte“. După rezultatele consemnate în ultimii ani, aș fi tentat să cred că doar jumătate dintre ei, adică cei care obțin note de trecere, par să fie interesați de o diplomă de absolvire a liceului, dar și mai puțini de a urma o universitate.

Poate mai tentant ar fi o școală postliceală, decât o facultate. Diploma dobândită la terminarea celor doi ani de postliceală le dă mai multe speranțe de angajare, pe când cu o facultate au șansa să-și continue studiile de chelner, bucătar sau ospătar.

Mai de mult, școala era privită ca o mare șansă de a scăpa de sărăcie, de nevoi, de greutățile din familie. Oamenii plecau de la ideea că dacă ei nu au fost în stare să facă o școală, din cauza condițiilor materiale precare ale familiei, atunci măcar copiii lor să nu mai fi tras în jug, la munca de jos, cum se spunea pe atunci. Își doreau ca aceștia să ajungă domni, în halat albastru la fabrică, cu catalogul sub braț sau cu stetoscopul pe holurile spitalului. Iar pentru așa ceva, niciun sacrificiu nu părea prea mare. Singura condiție era ca odraslele să fi învățat pentru că, pe atunci, nu intrai la facultate dacă nu învățai.

Astăzi, din păcate, școala a devenit o povară pentru copii. Părinții au devenit prea săraci să-i mai țină la școală. Din ignoranță, preferă să-i țină acasă, îndurând împreună greutățile vieții, punându-i la muncă de mici.

Pe de altă parte, lipsa de interes pentru școală se vede și din notele obținute la examenul de evaluare din clasa a VIII-a, la bacalaureat. Să nu mai vorbim de facultăți care sunt pline de studenți neștiutori ce își cumpără examenele cu banii părinților.

De ce nu mai vor copiii să mai învețe? Poate și pentru faptul că după terminarea unei forme de învățământ nu își găsesc un loc de muncă potrivit pregătirii. Decât să piardă patru ani în facultate și apoi să lucreze într-o cârciumă, multe tinere preferă ca, după absolvirea liceului, să îngrijească bătrâne în Italia, Germania și Austria. E avantajos nu doar financiar. Pe piața muncii din aceste țări, româncele beneficiază de drepturi care contează mai târziu în cartea de muncă. Pe când în România ar trebui să muncească pe salariul minim pe economie ori la negru.

Copiii văd cu ce se ocupă părinții lor și vor să le urmeze exemplul. Banii pe care îi aduc aceștia când se întorc din străinătate îi tentează la maxim, mai mult decât proverbul românesc: Ai carte, ai parte!