Asasinarea morală a părinților?

Am asistat într-o seară la o emisiune TV în care doi tineri jurnalişti vedeau părinţii, nu ca pe făpturile care ne-au dat viaţă şi de care trebuie să avem un respect sfânt, ci ca pe părinţii care au trăit în comunism. Unul, care cică ar fi „de dreapta” (deci, de-al lui Băsescu!?! De când o fi şurubarul acesta de dreapta?)… s-a apucat şi-a scris un articol incriminator la adresa tuturor părinţilor şi bunicilor care au trăit în comunis, făcându-i „mămăligi” care ar fi avut „coloana vertebală zero”. Celălat, – adică moderatorul Mihai Gâdea,- sare să-i apere, fiindcă „părinţii sunt părinţi, în orice vreme şi-n orice sistem politic”strigînd spre prietenul Ponta că, uite unul „a asasinat moral părinţii şi bunicii noştri!”… Amândoi, însă, ca doi „copii de părinţi” (veniţi poate din „Repetabila povară” a lui Păunescu), absolutizând, greşesc flagrant. Că o fac ei „înre ei”, nu ne-ar deranja dar aici este vorba de ceva extrem de important pentru limperzirea noastră, ca neam – odată pentru totdeauna, în a şti: ce-a fost, domnule, comunismul acela?… Şi de ce, iată!, după 25 de ani nu contenim a-l invoca?…

Ca unul care m-am ocupat cu scrisul de la tinereţe şi până în prezent (preocupare care cere a fi la curent cu tot ce se întâmplă în societatea contemporană), trecut prin toate situațile, de la a fi jurnalist (chiar în presa MAI,- când am publicat copios în Luceafărul, Flacăra, Scânteia, Munca, Scânteia tineretului, cu versuri citite la radio),- până la marile buşiri de-a fi scos din presă apoi de la catedră, chinuindu-mi viaţa zeci de ani la munca de jos într-o fabrică din Capitală, dau amândurora dreptate, cu felicitare, că au deschis acest subiect enorm, esenţial pentru limpezirea sufletelor noastre, ca Neam, ca Naţiune, mai întâi, apoi ca popor.

În comunism au fost practic TREI FELURI DE PĂRINŢI…

Masa de ţărani, funcţionari, învăţători, preoţi, medici, militari,specialişti în toate domeniile, cu şcoli profesionale, licee, facultăţi, ciobani, tăietori de lemne şi meseriaşi, în general oameni care ne-am văzut de treabă, urmărind cu dinţii strânşi derularea evenimentelor grave, cum sunt cele de sub o ocupaţie străină, transformată, după plecarea lor, într-o dictatură feroce, aşteptând, cu răbdare de catâr, trecerea şi a acestui rău. Dar el a durat atât de mult încât mulţi „îşi luaseră nădejdea”, abandonând, cum nu s-a înregistrat niciodată în istoria noastră extrem de chinuită şi de încercată, din cauza existenţei noastre la confluienţa imperiilor care au căutat întotdeauna să pună mâna pe bogăţiile noastre, – care acestora le lipseau,- pentru care, ca să ne poate stăpâni, ne-au dezbinat… Cei care n-au putut accepta umiliţa ocupării, s-au retras în munţi şi au rezistat acolo 15 ani, cu arma în mână, aşteptând să vie anglo-americanii să ne salveze; toţi au murit până la unul !…

Ceilalţi, – care atunci constituiau elita noastră militară, culturală, tehnică şi de mari proprietari sau mici, s-au opus celor veniţi de foarte de jos, şi ei părinţii şi bunicii cuiva. Între părinţii, care au ţinut cu dinţii de felul nostru milenar de viaţă şi părinţii care au trecut cu ocupantul, devenind marea masă a membrilor partidului comunist, s-a declanşat crâncenul război psihologic româno-român, bineînţeles ca rezultat al strategiei ocupantului. Când aceştia, pregătiţi asiduu de consilierii sovietici, au ajuns sub numele generic de „activişti” autodenumiţi „revoluţionari de profesie” (cum sunt azi islamiştii), au pus mâna total pe putere, creând un regim mai inchiziţional decât cel din Rusia sovietizată, consilierii şi-au luat armata şi au plecat. Au plecat ei dar au lăsat în urmă o altfel de Românie, cu totul altfel decât cea unde o urcaseră regii reîntregitori şi marii oameni de cultură, care pe atunci erau somităţi deosebite în lumea civilizată a Europei…

Dar, părinţi şi unii, părinţi şi alţii. ..

Întrucât în democraţie, dreptatea, – şi puterea, – se măsoară după numărul celor care sunt mai mult de jumătate cu o părere, trebuie să ştie cei doi tineri că majoritatea covâşitoare au constituit-o cei neimplicaţi politic, lumea comună, şi apoi cei care au avut de suferit consecin-ţele mai grave, cum este lipsirea de libertate. Cei 20 – 30 la sută care s-au repezit în posturile de putere sunt părinţii care au toată răspunderea celor 4.000.000 de arestaţi şi mai ales pentru jumătate dintre ei care nu s-au mai întors niciodată acasă… Geaba construcţii, geaba „avea tot omul de lucru” (neadevăr flagrant, întrucât dictatura acoperea somajul enorm, printr-o presă care lăuda ceea ce trebuia veştejit şi condamna ceea ce era curaj şi valoare umană), căci totul s-a făcut cu enorme sacrificii umane…

Așadar, părinţi… şi părinţi!… În alte ţări, foste comuniste, răspunzătorii au fost devoalaţi la nominal, iar unii au şi suferit condmnări juridice pentru abuzuri criminale. Dacă aceşti tineri vor să ducă subiectul până la capăt, ca ţara să se lumineze asupra a ceea ce a fost şi să ne liniştim cu toţii, prin tardiva reconciliere naţională, e bine s-o înceapă la nominal.

Primul nume sună simplu, dar sinistru: ION ILICI ILIESCU… Omul care, din liceu (când a vrut să fugă în URSS că în România comunismul se făcea prea încet!) şi până astăzi, a făcut „politică de stânga”, cum singur s-a „lăudat” în cartea care şi-a scris-o. El este cel care a contribuit, cu tinerii utecişti, la pedepsirea chiaburilor, el a dat cadre pentru miliţie şi securitate, dintre uteciştii „verificaţi” de el (şi Ceauşescu), el a fost normator voluntar la canal şi a făcut norme de exterminare pentru deţinuţii care au făcut canalul cu lopata, el a adus studenţi daţi de partea revoluţiei din Ungaria în sala Floreasca, unde i-a înfierat cu mânie proletară ca vânduţi capitalismului anglo-american, el a creat conceptul marxist „educaţia ateistă a tinerei generaţii” , el este sugestionerul „reeducării cu parul” a tinerilor studenţi închişi la Piteşti, lui i se datorează „fenomenul Piteşti”, adică modul bestial de tratare a deţinuţilor politici, care i-a uimit până şi pe ruşi şi pe chinezi, socotiţi cei mai mari „specialişti”în acest mod de „cercetare” şi tratare a adversarilor politici. El este cel care a folosit sistemul medieval de mazilire a adversarului politic, dispunând luarea vieţii sferto-docşilor ceauşişti, el este autorul celor peste o mie de tineri care nu mai doreau să se ducă acasă după zilele de „revoluţie” (fiindcă văzuseră că tot comuniştii se reaşezaseră la putere), el a adus de atâtea ori minerii în capitală, care, în marea mineriadă a şi creat șase victime apoi zeci, care au sfârşit mai târziu după acele loviri în burtă cu ranga de către mineri, el este cel care, de 25 de ani protejează foştii utecişti ajunşi acum baroni locali (gen Hrebenciuc şi Mitică Dragomir, Pinalti,etc) şi „mari oameni de afaceri”, proprietari deveniţi peste noapte, el este cel care l-a creat până şi pe Victor Ponta, el este cel de care domnul Mihai Gâdea n-a avut niciodată „curiozitatea” să-i pronunţe numele (şi să vadă, domne, ăsta cine-i?), bătând cu toate pietrele verbale în derapatul Băsescu, neclintit, ba parcă mereu mai întărit din toate acuzele aduse pe drept – dar neconvingător – acestui şmecher patentat, dat în toată perioada lui lucrativă drept”mare comu-nist”şi care vine acum şi ni se prezintă ca „liderul dreptei” româneşti. De unde şi până unde?!

Aceşti fel de părinţi este necesar să aibă sub observaţie cei doi tineri jurnalişti, dacă vor să contribuie cu ceva la desmeticirea şi liniştirea neamului. De Iliescu nu ştim dacă se pot lua: deoarece el niciodată n-a fost părinte!