Din toată zarva acestei campanii electorale s-a desprins, – cu greu dar sigur- nivelul de înţelegere a ceea ce este România de azi, oamenii ei şi, cu precădere, cine sunt cei care s-au vârât în politică. Este catastrofal şi descurajant să vezi cum arată cei care s-au repezit să spună verzi şi uscate, care, la un moment dat, s-au redus la câteva slogane neconcludente, la atac pueril şi irelevant la persoană, mai ales din partea celor care se tot vâră să candideze de 25 de ani.
Aceştia au reluat plăci din modul de exprimare „pe linie” din timpul comunismului. (Aici „au excelat” Vadim Tudor, Funar, Meleşcanu, cel care reprezintă drojdia socialismului, al cărui nume nu s-a reţinut). Turuielile de flaşnetă din Oborul de altădată ale lui DD, (căruia ne vine greu să-i pronunţăm numele, pentru că sună româneşte, dar el e… de Caracal). Zicerile din vârful limbii a unei femei frumoase, dar vidă în interior, şi a uneia mai șterse, încercările contorsionate ale unuia care a fost trimis pe la îndureraţii noştri de afară (pentru că nimic n-a fost mai catastrofal ca, din cauza acestor nimicuri şmechere, ce se învârt de 25 de ani în ceea ce se numeşte „clasa politică”, forţa tânără şi inteligentă a Neamului a fost obligată să ia traista în băţ şi s-apuce drumul bejeniei!…
Nimeni n-a vorbit despre noi, despre problemele noastre de acum, de marea nevoie ca, la un sfert de veac, să începem măcar declarativ să ne desprindem de tarele comuniste intrate adânc într-o parte însemnată dintre noi. Doar cei rămaşi pentru turul doi au atins, deşi pe alocuri doar tangenţial, acele aspecte care ţin de revenirea la Neam şi Ţară, la ceea ce am fost de mii de ani, dar mai ales în partea modernă şi contemporană a fiinţei noastre, când eram „cineva” în Europa.
După 150 de ani Crin Antonescu (istoric la baza pregătirii sale) a încercat repetarea fenomenului Carol I, pentru a se opri sarabandele verbale năucitoare ale lui Iliescu, Constantinescu, dar mai ales Băsescu şi „contrarul” lui Ponta, aducând în prim plan figura de arţar matur, supra laconic, iniţial dar coerent şi chiar „adaptat” spiritului „dâmboviţean”, mai apoi, dar contrat şi oprit brutal de un şmecher emfatic şi plin de sine,care, – evident şi el neromân la originea sa, – a început a urla: „vreu să fiu preşedinte!peste toţi românii”, dându-ni-se chiar daco-get şi „profund” ortodox (ins pe care nimeni nu l-a văzut făcând semnul crucii, iar când a făcut-o propagandistic, s-a făzut întreaga stângăcie, care n-a stăpânit nici măcar prima strofă din imnul naţional.
Individ despre care aflăm de abia cu două zile înainte cine-i. Ambiţiosul este venit dintr-o mamă de origine armeano-iosraelită- NAUM !-, foarte picepută în a-şi împinge plodul să ajungă „mare” şi „tare”, între proştii de români, cum i-a arătat ei de copil, de pe când conducea corul unor şoimi ai patriei ceauşiste. Omul ăsta, – ca şi maleficul Băseascu, care a venit de pe mare să-i ia locul celui care a dat lovitura de stat şi s-a aşejat în jilţul dictatorului – (exact ca în „Levantul” lui Cărtărescu, unde „Iaurta Chioru” i-a luat locul celui ce l-a mazilit pe dictator),- nu i-a ajuns preşedinţia consiliuluii de miniştri (unde trebuie să faci treabă, nenică), s-a gândit că, având în mână o forţă uriaşă,PSD, format din foştii politruci din comuinism, hai să treacă la protocoale şi vizite prin China, unde s-a căsătorit a doua oară, să se lăfăie şi el. Ca Iaurta Chioru prin vilele de la malul lacului Snagov şi s-a apucat să învârte cifre, greu de priceput de iniţiaţi, deloc de popor, prin care a demonstrat că a făcut şi a drers, adică mai nimic, după cum, ne arată faţa reală a ţării în care SATUL ROMÂNESC este uitat de lume!
Esenţa stării de azi şi a imagini globale a ceea ce înseamnă România de acum s-a conturat pregnant şi înfiorător în dialoguil „prietenesc”de la postul de televiziune Digi24, dintre actorii Dorel Vişan (cel cu imaginea miliţianuilui cu zgârbaci) şi Florin Zamfirerscu, chipul îndureratului de cele ce vede şi trăieşte, mai ales din anii „tranziţiei”, când se întreabă mereu: „de la ce către ce?!” Mărturia agresivă a lui Vişan, că „da, a fost secretar de partid” al actorilor de la Cluj. „Şi ce dacă?” – întrebare neobrăzată, ca a lui Ion Iliescu, care, la adevărul că a fost chiar membru al comitetului central al partidului comunist, răspunde insolent şi agresiv: „ei, şi ce-i cu asta?!”. Susţinerea lui Vişan cu „argumente ” ortodoxe, a lui Ponta şi întregul conţinut al polemicii ne-a dezvălui starea de acum a intectualităţii, a marii confruntări mute între păuneştii şi vadimii, creaţi literalmente de partid, şi adevărata noastră intelectualitate a Neamului, căruia alogenii Iliescu, Năstase şi acum Ponta încă nu-i dau cuvântul.
Toţi aceştia cred puternic în derapajul lor dialecticesc depre naţionalism că este „legionarism, criminal”, cum a decretat-o Iliescu în cei 11 ani de domnie la Cotroceni, cel care, deşi neromân şi fără copii, nu l-a deranjat nimeni până acum pentru „marea lui contribuţie la holocaustul neamului”, cum este acuzat contracandidatul, trezindu-i durerea neputinţei fizice pentru aceasta (ca să redăm unul dintr atacurile grosonale pe care, marele licenţiat în drept, autor de carte în domeniu, a făcut-o).
Cine şi când va face această devoalare asupra celor care încă hălăduie în cultură? Când se va revorbi de Eminescu, nu de către şmecheri foşti secretari de partid, ci de către copiii şi nepoţii noştri şi apoi şi de Nichita Stănescu? Și de ceilalţi, până la capăt?!
Lasă un răspuns