Mă voi opri la semnificaţia reală a datei de 15 martie 1848, sărbătorită ca veritabilă “zi naţională a ungurilor de pretutindeni”. În realitate – şi acest lucru trebuie spus răspicat- acea zi a fost una neagră pentru Europa Centrală şi de Sud-Est şi pentru Umanitate, în general. S-a pus la cale un complot în toată regula, în scopul anexării Ardealului (care, anterior, era o provincie autonomă în cadrul Imperiului Habsburgic, avînd o conducere proprie) la Ungaria, deşi structura populaţiei din Transilvania istorică, Banat, Crişana şi Maramureş arăta, în perioada respectivă, cam aşa: 2.400.000 de români, 430.000 de secui, 400.000 de unguri (nobilimea aparţinea, în mare majoritate, acestei etnii), 200.000 de saşi şi 100.000 de şvabi. La 15 martie 1848, avea să fie făcut public “Programul Revoluţiei Maghiare”, care prevedea, ca ultim punct, unirea Transilvaniei la Ungaria. Bineînţeles, fără consultarea prealabilă a majorităţii româneşti, care reacţionează vehement, printr-un alt document istoric, şi anume “Programul Revoluţiei Române din Transilvania”, aprobat la Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848. Românii respingeau alipirea Ardealului la Ungaria şi declarau că dacă aceasta va fi, totuşi, proclamată unilateral, “naţiunea română va protesta solemn şi nu o va recunoaşte”.
A urmat unirea forţată şi, imediat, s-a declanşat o cumplită prigoană antiromânească: cine protesta împotriva “unirii” era arestat, bătut şi chiar spînzurat. Românii nu s-au speriat, însă, de aceste abuzuri şi ameninţări, astfel că au continuat să protesteze. Autorităţile administrative maghiare au declanşat represaliile. Primul masacru împotriva românilor a fost cel de la Mihalţ, din 2 iunie 1848, cînd au fost ucişi 30 de români, alţi 50 fiind răniţi. Masacrele declanşate de nobilime împotriva satelor româneşti s-au ţinut lanţ, aşa că, în vara lui 1848, în spînzurători atîrnau o mulţime de români. Apoi, în decembrie 1848, a intrat în acţiune “Armata Revoluţionară Maghiară”, condusă de generalul polonez Josef Bem, oaste de strînsură, formată din polonezi, ruşi, austrieci, slovaci! Aceşti mercenari odioşi, puşi pe jafuri şi silnicii, au măcelărit peste 40.000 de români, dintre care cei mai mulţi nu au fost ucişi în luptă, ci au fost, efectiv, executaţi: bărbaţi, femei, copii daţi morţii numai pentru “vina” de a fi fost români. De bună seamă, pe atunci nu se auzise de “drepturile omului”, ori de conceptul de “crime împotriva Umanităţii”.
Astăzi, aceste “detalii” ale evenimentelor din 1848-1849 se omit, cu premeditare. Se ascund crimele, iar călăii sunt “inocentaţi”. Se ridică monumente ale “libertăţii” (sic!), în cinstea celor care, cu sabia în mînă, din goana cailor, au spintecat femei şi prunci. Se scriu tomuri mincinoase prin care se încearcă “demitizarea” istoriei adevărate şi transformarea ei într-un borş telenovelistic, numai bun de adormit simţurile unui popor flămînd, trist şi fără speranţă. Şi, peste toate, UDMR este la guvernare, membru de seamă al coaliţiei de la Putere care, încă, dă linia directoare în România. Pentru cîtă vreme şi în ce condiţii, asta depinde de noi toţi, de modul energic sau, dimpotrivă, blazat, în care vom reacţiona la imperativele prezentului.
Nu v-ati saturat inca de minciuni si discursul de ura?
Pentru o expunere mai extinsă, vedeţi aici:
http://www.altermedia.info/romania/2010/03/14/o-zi-nefasta-15-martie-1/
http://www.altermedia.info/romania/2010/03/15/o-zi-nefasta-15-martie-2/