Am cumpărat, cuprins de curiozitate colegială, o carte de istorie semnată de Adrian Cioroianu: „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre Istoria Românilor”, Editura Curtea Veche, 2013. Sincer nu sunt un fan al decanului facultăţii de istorie din Bucureşti. Cioroianu prin articolele, studiile şi cărţile pe care le-am citit mi s-a părut destul de superficial, un fel de playboy rătăcit în bibliotecă, în loc să fie la club sau cafenea. Poate tocmai stilul acesta “uşuratic” de a aborda cariera, viaţa mondenă, politica şi chiar istoria l-a propulsat post-modern în lumina reflectoarelor istoriografiei româneşti. Aşa cum m-am aşteptat recenta carte a lui Adrian Cioroianu se încadrează în orientarea „soft” a istoriografiei europene, în care dramaticul sau tragicul e edulcorat cât se poate de mult. De fapt, pentru Adrian Cioroianu Istoria este o poveste frumoasă, cu tâlc moralizator la sfârşit, pe care o spui unor tineri îmbuibaţi de prosperitatea UE şi nu doresc să perceapă trecutul ca o dramă. Cioroianu continuă stilul “soft” al nonagenarului Neagu Djuvara cu a sa istorie a românilor pe gustul copiilor şi tinerilor.
„Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre Istoria Românilor” e un set de articole decupate din scenariile unor documentare transmise la TVR de-a lungul anului 2012. Sigur că „poveştile” lui Adrian Cioroianu sunt lizibile şi plăcute unui public tânăr de nespecialişti şi neiniţiaţi de muza lui Clio. Istoria curge ca o naraţiune, în care fiecare poveste are o morală cu tâlc, de care cititorul musai trebuie să ţină seama. Deşi cartea e scrisă pentru un public larg, autorul aduce secvenţe de film istoric românesc inedit de la Carol I la regimul comunist. E de fapt o istorie modernă în articole aproximativ de trei pagini fiecare, care surprinde momente mai mult sau mai puţin cunoscute din trecutul nostru de la 1866 încoace. E surprinsă revolta ţăranilor de la Dăbuleni, în 1866, la venirea domnului străin în ţară, care se temeau că boierii o să le ia înapoi pământurile date de Cuza. Carol I înţelept a lăsat să se desfăşoare răscoala dăbulenilor fără să intervină brutal până când au înţeles ţăranii că nimeni nu le va lua pământul oferit prin reforma agrară. Aceeaşi ţărani au luptat apoi cu eroism sub flamurile lui Carol I la Griviţa şi Plevana, în 1877. O poveste emoţionantă este istoria coroanei regale de oţel a regatului României, făcută dintr-un tun turcesc confiscat de dorobanţi în războiul de independenţă, ca semn că neatârnarea şi unitatea neamului s-a făcut prin luptă şi sânge. Sunt numeroase poveşti frumoase în carte: răscoala de la 1907, autorul nu o pune pe seama exploatării arendaşilor evrei sau a socialiştilor ruşi, ci ca efect al globalizării şi scăderii preţului grânelor în urma intrării comerţului agricol american din SUA pe piaţa europeană. Ţăranii au fost victimele primei globalizări comerciale. Cioroianu vorbeşte de expoziţia naţională din 1906, care a fost o expresie a modernizării României şi a atras românii din Ardeal şi Basarabia spre micul principat văzut ca un succes al modernizării.
E scrisă şi istoria cazinoului din Constanţa, care a fost proiectat de un arhitect ca un mare cavou în urma morţii logodnicei sale. Dacă nu ştiaţi autorul vă spune că Palatul Telefoanelor, primul zgârie nor, inaugurat în 1934 a fost opera unor arhitecţi americani care doreau să facă din Calea Victoriei un Manhattan al Europei. Emoţionantă e povestea reginei Maria, care a dorit prin testament să îngroape inima într-o casetă de argint la Balcic, micul sat pescăresc, ce l-a iubit nespus, ce a devenit raiul artiştilor interbelici. Spre deosebire de alţi istorici, Adrian Cioroianu îi ia apărarea regelui Carol al II-lea, care crede că nu a avut multe femei în viaţa lui, ba chiar le numără şi spune că pentru un latin a avut chiar sub medie. Pentru Cioroianu, Carol al II-lea fost un “voievod al culturii”. Poate simpatia exagerată a autorului faţă de Carol al II-lea şi Armand Călinescu îl influenţează în descrierea portretului lui Corneliu Zelea Codreanu, perceput de istoric în continuarea stilului istoricilor comunişti, de tristă amintire, Fătu şi Spălăţelu, ca un „criminal” sau “şarlatan” politic sau ortodox de conjunctură, simpatizant nazist şi antisemit virulent. Abordarea este exacerbată/exagerată şi continuă tipologia istoriografiei marxiste asupra liderului legionarilor, dovedind că autorul nu are elementare cunoştinţe de religie şi cultură sau filosofie politică naţională. Cioroanu abordează unele teme ca un produs al şcolii comuniste sau chiar ca un ateu, dincolo de stilul şi limbajul care poate fi uneori fermecător.
Sunt antrenante şi istoriile Arcului de Triumf din Bucureşti, vreo şase la număr, sau catastrofa navală de la Marea Neagră, unde zeci de mii de soldaţi români şi nemţi s-au înecat în retragerea din peninsula Crimeea. Abordarea comunismului românesc şi a epocii Ceauşescu autorul o face cu mai mare acribie şi fineţe istoriografică, dovedindu-se mai degrabă un specialist în comunismul românesc decât în istoria interbelică. Autorul laudă celebrul discurs al lui Ceauşescu din 1968 împotriva invadării Cehoslovaciei de către URSS, dar consecinţele acestuia au fost crearea unui deşănţat cult al personalităţii şi întărirea puterii personale a dictatorului. Cioroianu e sincer şi recunoaşte că plata datoriei externe către FMI a dus la criza alimentară din anii 80, iar încheierea plăţii acesteia la o victorie a la Pyrus pentru Ceauşescu, deoarece poporul nu a mai suportat privaţiunile şi s-a revoltat. Ca o concluzie la numeroasele concluzii ale autorului în noua carte publicată e că istoria nu e întotdeauna o poveste cât mai aproape de adevăr, facilă şi spusă copiilor înainte de culcare, cum se prefigurează în noile directive europene, ci o treabă foarte serioasă, în care după ce citeşti un studiu sau un articol cititorul trebuie să mediteze, câteodată chiar şi să-i dea lacrimile. Nu cred într-o Istorie facilă, foarte soft, cum o promovează noua istoriografie de inspiraţie bruxeleză, în care trecutul e o poveste de adormit oamenii mari.
Lasă un răspuns