
Сum o duce Eminescu? Eminește! Scrie-ntruna,
Ce uitat e Eminescu, timpu-n el s-a rătăcit,
Nu primește nici o veste și-l salută numai luna,
Cînd își dă în leagăn visul, cuvîntînd fără sfîrșit.
Ce visează Eminescu? N-are vise! Soarbe ceață,
Că-i prea înrăită lumea, cum nu s-a-ntîmplat nicicînd.
Are dor de România, dar ea-și dă cu fard pe față,
Se dă zilnic în petreceri, trece strada surîzînd.
Fericirea mi-l pîndește? Este trist și el de-o vreme,
Mite Kremnitz nu-l mai știe, Bălăuca-i jar preastins,
Vin să-l nege scribii țării, pervertiți fără probleme
Și el, geniu trist, mi-i vede și continuă de scris.
Ce gîndește moartea lumii? Zi și noapte-l tot așteaptă
Și cînd România pare ctitorie fără rost
Dor ne este de Luceafăr, ca de maicile din poartă,
Coborîte-n flori să-și strîngă amintirile ce-au fost.
Lasă un răspuns