În fiecare an, Postul Sfintelor Paşti ar putea reprezenta pentru credincioşii creştini o perioadă de intensă transformare personală, prin exerciţiul autodisciplinei conştiente şi voluntare a renunţării la unele plăceri cotidiene şi obiceiuri nesănătoase. Cele patruzeci de zile ale postului reprezintă nu doar tot atâtea ocazii de a mânca mai simplu, mai puţin, mai curat şi mai sănătos ca de obicei, cât mai ales şansa creştinilor de-a „se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu”, prin rugăciune. Introspecţia, asociată rugăciunii, are rolul de identificare şi eliminare a unor greşeli comise cu gândul, vorba sau fapta, ca parte a procesului de vindecare a destinului personal, fundamental în elevarea spirituală şi mântuire. De aceea în această perioadă creştinii obişnuiesc să se spovedească mai mult decât în alte perioade din an, învăţând să ierte şi să ceară iertare. În cadrul Postului Mare, ultima săptămână, cea a Patimilor Mântuitorului, în care ne aflăm acum, aduce în plus reflectarea asupra suferinţei umane asumate cu supremă demnitate, modelul jertfei hristice fiind astfel reprodus şi perpetuat în întreaga istorie a creştinătăţii, constituind temeiul sacrificiului exemplar al tuturor sfinţilor martiri. Prin post şi rugăciune, creştinul îşi întăreşte credinţa în Dumnezeu, sporeşte în iubirea necondiţionată faţă de aproapele, îşi educă răbdarea şi acceptarea situaţiilor dificile şi toleranţa la lipsa de confort şi frustrări, creşte în discernământ, devenind mai înţelept, exerciţiu spiritual esenţial pentru a face faţă cu demnitate provocărilor epocii actuale.
Epoca patimilor omenirii
Trăim vremuri în care climatul economico-politic din lume ar fi parcă şi el consecinţa recentelor transformări geoclimaterice de pe glob. Războaiele, revoluţiile, revoltele din ce în ce mai frecvente, poluarea chimică şi radioactivă din ce în ce mai severă, care toate, prin efecte, adâncesc criza economică mondială şi penuria de resurse, apă, hrană şi adăpost pe arii din ce în ce mai extinse de pe glob, se iau statistic la întrecere în pierderi umane cu tornadele, tsunamile, inundaţiile şi cutremurile, generând deopotrivă multă suferinţă şi curmând în fiecare clipă zeci, sute şi mii de vieţi, iar dintre supravieţuitori puţini mai revin, fizic, dar mai ales psihic, la o viaţă normală. Adesea, datorită traumelor, supravieţuitorii războaielor și revoluțiilor, ca autori sau martori ai vărsării de sânge, precum şi cei ai calamităţilor naturale, îşi pierd pentru totdeauna speranţa într-o viaţă mai bună, sau chiar dorinţa de-a mai trăi. Într-un cerc vicios, violenţa mutilează trupul, dar mai ales sufletul omului, născând violenţă, ecuaţie ce explică cinic de simplu atât rata în creştere pe glob a omuciderilor, sinuciderilor şi a avorturilor, cât şi escamotarea preceptelor religioase, fenomen ce stă la baza tuturor patimilor omenirii. Pentru că imoralitatea, chiar dacă unii ar spune că nu face victime precum războiul, îl potenţează, aşa cum potenţează orice nedreptate şi suferinţă umană, reprezintând prin consecinţele comiterii ei, mai mult decât conceptual, o abdicare tragică a lui „homo religiosus” de la vocaţia sa esenţială şi definitorie, aceea de ghid pentru „homo faber”, care vieţuind astfel fără referenţial, orcâtă vocaţie demiurgică ar fi primit în momentul creaţiei sale, ar acţiona mereu împotriva lui însuşi, a semenilor, a lumii şi a divinităţii.
Economia politică a patimilor omenirii
Cu toate acestea, „cei mai influenţi oameni de pe planetă” – liderii politici ai „marilor puteri” – declară pe toate canalele media – mai ales pe timpul electoralelor – că sunt încrezători în strategiile lor de-a crea o lume mai bună şi prosperă, justificând adesea chiar războiul. Da, „o lume mai bună”, pentru că dacă mai ieri politicianul se limita doar la binele cetăţii şi a poporului care l-a instruit şi promovat, astăzi el a „evoluat” şi are drept responsabilitate – graţie instituţiilor şi organismelor politice internaţionale create tocmai în acest scop de către așa numita „elită mondială” – binele întregii planete, globalismul devenind norma, prioritatea şi credo-ul politic al zilei, iar aceasta în pofida nepopularităţii lui, cu mult mai globale decât globalismul însuşi. Vedem însă că în ciuda responsabilităţii şi a prerogativelor din ce în ce mai extinse ale politicienilor globalişti, lumea continuă să se zbată într-o mare confuzie şi degringoladă, deopotrivă socială şi morală, adâncindu-şi criza economică, dar mai ales cea de conştiinţă: războiul devine instrument al păcii şi primeşte Nobelul pentru pacea ce devine raţiune de război, imperialismul, invazia și jefuirea unor țări de propriile resurse de aur, petrol şi gaze devine lupta împotriva terorismului, genocidul și distrugerea unor popoare devine ajutor umanitar, jaful comis de bănci din avutul cetăţenilor şi îndatorarea financiară a unor ţări până la ensclavizarea lor totală faţă de sistemul bancar mondial devine strategie şi ajutor financiar, iar exemplele, la fel de hilare, pot continua. Demagogia a devenit limbajul predilect al mediei oficiale, în care minciuna este prezentată drept adevăr iar adevărul conspiraţie, paradox logic, dar mai ales inversiune axiologică ce descrie perfect imperfecţiunea funcţionării mundanului contemporan, a cărui prăbuşire departe de firea lucrurilor a devenit instrumentul ideal al puterii de-a-şi manipula cetăţenii, menit să-i justifice orice ticăloșie ar comite împotriva celor pe care ar trebui să-i reprezinte… În acest context sinistru, viaţa morală și practica rugăciunii și a meditației, ca „pază a minții”, așa cum ne învață Sfinții Părinți, se impune și acum, precum în secolele trecute, drept veritabil instrument ce dezvoltă discernământul, promițând creştinilor practicanți că, precum Sfinții Părinți, vor fi mereu feriţi în fața manipulărilor de tot felul şi puternici în faţa tuturor vicisitudinilor vieţii.
Ştiinţa eradicării patimilor umane şi medicina viitorului
Ca şi politicienii, sunt destui oamenii de ştiinţă care, preocupaţi în a-şi justifica cheltuielile cercetărilor întreprinse, afirmă că sunt optimişti în a găsi soluţii pentru a îmblânzi natura şi a prelungi viaţa omului. Doar că în ciuda până şi a celor mai generoase fonduri alocate cercetării ştiinţifice, omul se confruntă cu noi şi noi provocări privind, deopotrivă, calamităţile naturale şi sănătatea proprie. Calamităţile naturale, din ce în ce mai distructive, rămân imprevizibile, precipitându-se cu o rată de incidenţă din ce în ce mai mare, iar în domeniul sănătăţii apar din ce în ce mai des boli noi şi din ce în ce mai incurabile, multe din ele cauzate de viruși noi și din ce în ce mai mortali, în timp ce virușii cunoscuți se transformă radical, făcând total ineficientă medicaţia clasică specifică, fapt ce dovedeşte că orientarea eforturilor în rezolvarea problemelor omenirii către soluţii aflate în exteriorul omului este, mai devreme sau mai târziu, precum promisiunile politicienilor, sortită eşecului. Cercetările medicale de ultima oră au demonstrat că singura cale viabilă menită să dea rezultate în domeniul sănătăţii este profilaxia. Astfel că deşi o atare abordare a gestului medical va leza interesele giganţilor famaceutici, medicina viitorului va pune accent, mai devreme sau mai târziu, pe întărirea sistemului imunitar, adică pe potenţialul resurselor umane şi nu pe medicamentele de sinteză, al căror uz în prezent are ca principal scop profitul producătorilor de medicamente şi nu sănătatea oamenilor. Or, postul şi rugăciunea, mai intense în aceste zile pentru practicantul creştin, are tocmai acest rol de cauză și efect, mai întâi de eliberare de patimile sufletești, iar apoi și de neputințele trupești, de trezire şi amplificare a uriașului potenţial latent din noi, menit să ne redea demnitatea „chipului şi asemănării” cu Tatăl – demnitate primită de la începutul lumii, dar compromisă apoi prin alegerile noastre greșite – şi înţelepciunea de-a discerne între rău şi bine, minciună şi adevăr, boală şi sănătate, rătăcire şi mântuire.
Lasă un răspuns