S-au trezit „dinozaurii”! S-au scuturat în hainele lor croite strâmb, ştergându-şi gulerul politic de cefele de „personalităţi”, de s-a crăpat în dungă limba de lemn, apoi s-au strâns în haită să apere, nu ţara, ci interesele celor ce vor să ne vandalizeze.
Şi oare cât de îndatorat altor cauze trebuie să fie un academician, şi istoric pe deasupra, pentru a lua în derâdere vestigiile milenare doar pentru a demonstra că Roşia Montană poate fi rasă din temelii? Din temelia aşezării sale, cu tot cu istoria, cultura şi artefecatele pentru care alţii ar da bani să le aibă în ţara lor. Căci, asta a făcut Răzvan Theodorescu în clipa în care, şi nu este întâia oară când „academicianul” (mai mult al huzurului „revoluţiei”, unde i-a dat un os de ros de vreo două cincinale Ion Iliescu, decât al stiinței istoriografice) a luat peste picior filoanele noastre de românism doar pentru a sprijini veneticii în acţiunea lor de devalizare a ţării. De jaf al bogăţiilor şi tezaurelor din care să capete şi feluriţii noştri „iuda” partea lor de „arginţi”.
Iar comanda pe care pare a o duce acum la împlinire academicianul Theodorescu se rezumă practic la desconsiderarea culturală a valorii de patrimoniu universal al Roşiei Montane. Al acelei valorii universale care ar putea fi ultima linie de apărare în faţa dinamitării vestigiilor Apusenilor. Acolo unde, pentru un pumn de arginţi, astfel de oameni „de cultură” sunt în stare să sfarâme chiar ei sub tocul pantofilor de pseudoaristrocraţi intelectualii relicvele existente. Ba, pentru a demonstra că situl Roșia Montană este lipsit de orice valoare istorică, ar da şi cu tânăcopul doar-doar ar rezolva mai repede și „descărcarea” arheologică a zonei! Or, grotescul în care s-a plasat Răzvan Theodorescu este cu atât mai cutremurător când citeşti ironia dintre vorbele lui. Căci, nu poţi să nu te întrebi: oare aşa reacţionează un om de cultură? Ieşind public şi lătrând că includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO ar fi „una dintre cele mai mari prostii”?! Ba ne facem şi de râs cu o asemenea solicitare (pesemne, după gândirea-i cam alogenă, suntem penibili ori de cate ori cerem să ni se respecte însăși Istoria)…
Astfel, pentru academicianul Theodorescu ar fi un adevărat gest de pângărire includerea unor „ruine” în patrimoniul UNESCO. Mai bine le lăsăm să se năruie, ba, dăm şi o mână de ajutor la demolarea lor cu sute de tone de dinamită! Drept urmare, „râdeţi şi mergeţi mai departe” le-a spus academicianul membrilor comisiei parlamentare, căci, personal, el este „optimist în legătură cu ce se va face la Roşia Montană”. La fel de opimist, şi îndatorat, precum şeful lui de institut, „Institutul revoluţiei”, sinecura acestor dinozauri carte vin acum să ne spună ce să păstrăm din istoria noastră şi ce să demolăm pentru a face loc veneticilor.
De altfel, şi pe Ion Iliescu pare că l-a umflat râsul când a auzit de cererile „golanilor” care apără Roşia Montană. Numai că acesta, nu atât de „îndatorat” cât mai ales de ranchiunos, nu s-a lăsat cu una cu două. Iar dacă Răzvan Theodorescu a avut drept sarcină („revoluționară”) desființarea importanţei culturale a Roşiei Montane, „nea Nelu”, chimistul „de la ape”, personaj scăldat în alambicul alchimistului sovieto-democrat (cu reuşita transformări „roşului” în laurii democraţiei şi resublimarea fenomenului, prin ucenicii politici, înapoi spre staza socialistă), a analizat o altă „prostie”. Aceea a descoperiri de către specialiştii români a unei metode alternative de exploatare, evident fără cianuri.
Specialişti care, doar pentru faptul că au îndrăznit a sugera că există soluţii la „supa” cianurică, au şi fost catalogaţi de către fostul preşedinte drept „neserioşi”. Păi, cum să le spună „experţi” dacă nu au trecut pe la Moscova?! Că da, tot ce e cercetare românească reprezintă o chestiune neserioasă câtă vreme nu are apostila „Lomonosov”-ului, cercetătorii de la Baia Mare, care au realizat în laborator o posibilă alternativă de exploatare, fiind, cum altfel?!, nişte bieți cârlani ai chimiei care se joacă şi ei cu eprubetele. Iar lucrurile ar trebui studiate de „oameni care ştiu carte” spune cu năduf „nea Nelu”. Căci, „noi trebuie să încurajăm activităţile economice (…) valorificarea resurselor”. Și cam așa și e: din Decembrie 1989 se tot „valorifică” resursele tarii; în favoarea hoţilor crescuti sub aripa FSN-ului!
Iar din toată această ecuaţie a detractării, de la cea a importanţei culturale, prin Răzvan Theodorescu, la cea alternativelor chimice, prin alchimistul politic şi chimist de renume în postepoca de aur, Ion Iliescu, nu putea lipsi nici o „analiză” a necesităţii economice pentru ţară din partea preşedintelui academiei, Ionel Haiduc, pentru care, pentru un „interes economic” (dar al cui, domnule Haiduc, nu cumva al „haiducilor” care ne devalizează ţara?!) merită să „mai sacrifici un pic şi din mediu”. În fond, cam asta au făcut toţi guvernanţii vreme de 24 de ani; au tot sacrificat câte un pic din binele nostru pentru fiecare argint primit de la venetici! Şi atunci, de ce să se oprească tocmai acum, nu?!
Acestea sunt opiniile unor „mamuţi” istorici, politici şi culturali, coborâţi (dar nu ad-hoc!) din fragila vitrină a drepturilor noastre pentru a răspândi aceeaşi gândire de lut. Un Ion Iliescu care tocmai ce pare a fi scuturat paltonul cu molii al tătucului Lenin, apărând interesele unor personaje care, recunoscătoare la vremea cuvenită, îl vor aşeza într-un mauseleu cu inserţii de aur, un Răzvan Theodorescu, om „de cultură” care s-a mai compromis de câteva ori prin „aprecerile” la adresa noastră, şi un şef de academie care emite opinii contrare „agorei”… Poate nu atât din convingere, ci din obligaţie faţă de colaborarea „academică” cu fundaţia lui Soros prin „centrul de informare” deschis la Roşia Montană în 2007…
Oricum, de remarcat rotirea cadrelor în acest proces de manipulare: academicianul Haiduc, licenţiat în chimie, vorbeşte despre benficiile economice, iar Ion Iliescu, licenţiat „în ape” (tulburi), face analize chimice… Cine urmează?
Lasă un răspuns