Despre „Originea secuilor şi secuizarea românilor”, din perspectiva actuală

Convieţuirea de secole a românilor cu secuii şi maghiarii în sud-estul Transilvaniei, continuă să fie o temă controversată între istoriografia şi etnografia română şi cea maghiară. Aşa cum arată sociologul Ilie Bădescu, extrema politizare a chestiunii a făcut ca, pe de o parte, abordările româneşti să fie relativ puţine iar, pe de altă parte, cele maghiare mereu predispuse spre o ideologizare şi concluzionare prematură a chestiunii

Istoriografia problematicii zonei intracarpatice a fostelor scaune secuieşti cuprinde un mare număr de lucrări, studii, articole, contribuţii documentare, pe care Liviu Boar le-a grupat astfel: prima etapă este cea până la 1 Decembrie 1918, când problema a fost abordată aproape exclusiv de istoriografia maghiară; a doua etapă este cea interbelică, în care autorii maghiari, atât cei din România, cât şi cei din Ungaria, şară care se considera nedreptăţită istoric de Tratatul de la Trianon, au continuat să abordeze istoria zonei, dar au apărut şi o serie de studii, articole şi chiar cărţi dedicatei problemei, scrise de istorici români, care încercau pe baza argumentelor avute la îndemână să prezinte o istorie a românilor maghiarizaţi din scaunele secuieşti; o etapă controversată a istoriografiei problemei o constituie perioada totalitarismului comunist (1944-1989), când au apărut o serie de lucrări interesante, scrise atât de istoricii români şi maghiari din România, dar şi de istoricii din Ungaria, ultimii contestând contestat cu vehemenţă istoriografia românească privind Transilvania, în general, şi istoria Secuimii, în special; ultima etapă, care este foarte bogată pe tărâm istoriografic, este cea de după 1989, cân au apărut o serie de lucrări fundamentale pentru elucidarea acestei probleme atât de controversate, în deosebi a existenţei şi afirmării elementului românesc din Secuime. (Liviu Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin în secolul al XIX-lea. Istoriografia problemei şi surse de cercetare, în Angustia 5, pag. 27)

Istoria cercetării temei nu este lipsită de distorsiuni, mai ales din partea istoriografiei maghiare, care a dus uneori lucrurile până la negarea cea mai intolerantă şi şovină a existenţei elementul românesc. Orban Balazs afirmă, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea că, ţinutul Odorheiului „este atât de maghiar, încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte”. (Vasile Lechinţan, Orban Balasz despre români în lucrarea A szekelyfold leirasa… Descrierea ţinutului secuiesc”, în Angustia, nr 2/1997, pag.33 ) Lucrările apărute ulterior, în acelaşi registru tematic şi din aceeaşi perspectivă, au condus la persistenţa în opinia publică maghiară a percepţiei potrivit căreia „Ţinutul (Pământul ) Secuiesc- Szekelyfold” este un teritoriu locuit doar de maghiari. Expresii ca „bloc compact maghiar”, „maghiarimea cea mai pură” ş.a. întreţin la nivelul elitelor, dar şi al maselor, mitul „Pământului Secuiesc”.

Din multitudinea acestor lucrări în limba maghiară, editate în ultimii ani, redăm doar câteva exemple.

Cu sprijinul autoguvernării judeţului Vesprem din Ungaria, în 1997 a apărut lucrarea monografică „Megyenk Kovaszna-Haromszeki tudnivalok (Judeţul nostru Covasna. Informaţii despre Trei Scaune). O monografie a judeţului Covasna, care să prezinte o istorie adevărată a acestei zone din inima României, netendeţioasă şi fără iz propagandistic, este de mult aşteptată. Dar lucrarea la care ne referim este departe de a îndeplini asemenea exigenţe.

Referindu-se la conţinutul ei, eruditul universitar clujean, prof. univ.dr. Dumitru Protase, face următoarele precizări:

  1. 1.      Totul este prezentat de parcă judeţul nu ar fi în România, ci o zonă separată;
  2. 2.      Necontenit se susţine că, şi în perioada interbelică şi după aceea a avut loc românizarea forţată. Deci, iată premisa acţiunilor după „cotitura” (aşa e numită în lucrare!) din 1989;
  3. 3.      Tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis,deformat, iar partea de preistorie şi istorie dacică, romană şi românească se trece sub tăcere;
  4. Lucrare tendenţioasă, incompletă, superficială, cu vădită tentă antiromânească”. (Ioan Lăcătuşu, Spiritualitate românească şi conveţuire înteretnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, pag. 233)

Din lecturarea lucrării rezultă că ea este întocmită de pe poziiţile propagandei maghiare, pe următoarele direcţii: ideea autonomiei secuieşti; rolul „nefast” al statului român, atât în perioada interbelică (1919-1940), cât şi în perioada „socialistă”, dar şi după 1989, în dezvoltarea zonei; minimalizarea rolului şi prezenţei românilor în istoria judeţului; omisiunea totală asupra rolului negativ pe care secuii (respectiv conducătorii lor) l-au avut în anumite momente şi epoci istorice (maghiarizarea şi asuprirea românilor şi saşilor, distrugerea satelor româneşti şi săseşti din calea lor la 1848-1849, atacurile armate asupra românilor din 1919 şi 1940-194 etc); ideea autonomiei cultural-spirituale secuieşti etc.

Prezentând şi alte puncte de vedre despre obiectivitatea” informaţiilor referitoare la românii din zonă, precizăm că nu este prima apariţie editorială de acest gen, după decembrie 1989, în care se eludează, se minimalizează sau se denaturează adevărul referitor la rolul şi prezenţa românilor din istoria judeţului Covasna.

Astfel, în monografia oraşului Covasna (apărută cu titlul KOVASZNA), în 1995, în trei limbi – maghiară, română şi germană – lucrare întocmită de dr. Benko Gyula şi Fabian Erno, cu un cuvânt înainte de Malnasi Laszlo Levente, primarul localităţii, la pagina 70 se apreciază că cercetarea nu şi-a spus ultimul cuvânt referitor la originea cetăţii din apropierea localităţii”, cu toate că lucrările de specialitate, de largă circulaţie şi incontestabilă reputaţie, precizează că aceasta este o cetate dacică. La pagina 72 din aceeaşi lucrare se face afirmaţia că populaţia românească convieţuieşte cu majoritatea maghiară (71%), se presupune, din sec. al XVIII-lea, şi majoritatea ei provine din zona Vrancei”, deşi, cu o pagină mai înainte, sunt menţionate printre cele mai vechi familii de viţă nobilă ale aşezării, cele cu numele Vajna, Kozma, Albu.

Albumul oraşului Tg. Secuiesc, tipărit din ordinul primăriei, în anul 1997, nu aminteşte nimic despre vechea comunitate a negustorilor români din oraş. Prezentarea bisericilor romano-catolică (p. 21-23) şi a reformată (p. 24-25) nu este continuată, aşa cum ar fi fost firesc, de cea a bisericii ortodoxe din oraş, ridicată în anul 1754.

Incursiunea în istoria judeţului, ce însoţeşte Catalogul de prezentare a unor societăţi comerciale din judeţul Covasna (EUROPRINT, Braşov, 1995) nu aminteşte nimic despre prezenţa românilor din zonă. Frumoasele ilustraţii reprezentând monumente istorice locale nu cuprind nici una dintre bisericile ortodoxe din lemn din Chichiş, Zăbala, Păpăuţi, Belin, Poian, Zagon sau de piatră din Căpeni, Bixad, Breţcu, Covasna, Valea Mare, Întorsura Buzăului ş.a.

În scurta prezentare istorică a municipiului Sf. Gheorghe, din cuprinsul hărţii municipiului, tipărită la TOPOGRAF Odorheiu Secuiesc, în 1997, ceasul istoriei este oprit întâmplător” la începutul acestui secol. Ceea ce s-a întâmplat în viaţa oraşului reşedinţă de judeţ, în ultimii 80 de ani, este redat într-o singură propoziţie.

Reeditarea cunoscutelor lucrări monografice, editate la sfârşitul secolului trecut, în atmosfera euforică a sărbătoririi mileniului”, s-a făcut fără menţionarea (conform uzanţelor consacrate) a rezultatelor cercetărilor întreprinse în perioada de la editarea şi reeditarea lor.

Sub egida Consiliului Judeţean Harghita, la Miercurea Ciuc a apărut în 1997 volumul Harghita cu 250 de hărţi şi 135 de imagini, lucrare de asemenea tendenţioasă, prezentată ca o combinaţie între un ghid turistic şi un atlas cu mape obişnuite”, fiind tipărită în excelente condiţii grafice la Cartographia Kft Budapesta. Textul de bază a fost elaborat de un colectiv format din: dr. Kincses Emese, Zayson Samu şi Olah Gal Elvira. Editorul responsabil şi semnatarul Cuvântului înainte este Kolumban Gabor, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita din vremea respectivă. Varianta în limba română este asigurată de Nicolae Kovacs. Folosind un vast material cartografic şi de imagini, cât şi numeroase informaţii istorice, geografice, geologice, demografice, economice şi sociale, bazate pe datele furnizate de Direcţia Judeţeană de Statistică, Camera de Comerţ şi Industrie şi pe o bibliografie selectivă cuprinzând peste 60 de titluri, în cele peste 200 de pagini ale sale, cartea îşi propune să prezinte judeţul Harghita, cu frumuseţele şi bogăţiile sale materiale şi umane. Potrivit editorului, „publicaţia” se doreşte a fi „un volum promoţional, care încearcă să invite în judeţul Harghita pentru a cunoaşte locuri, oameni, posibilităţi de a investi, de a găsi parteneri de afaceri, … un mijloc ce îndeamnă la investiţii în turism, în economie, pe toţi aceia care doresc să contribuie la modelarea vieţii viitorului pe meleagurile noastre”.

Apariţia unei asemenea lucrări, ar trebui să reprezinte, indiscutabil, un fapt de cultură meritoriu, care trebuie să se bucure de aprecierea comunităţii locale şi a tuturor beneficiarilor ei. Aceste plaiuri ce-şi „etalează nemijlocit bogăţia, frumuseţile şi valorile” şi destoinicii lor oameni merită cu prisosinţă asemenea „daruri”. Din păcate, valoarea cărţii este umbrită de accentele antiromâneşti reprezentate sub forma unor formulări arogante, ironice sau cu sensuri multiple, omisiuni, manipulări subtile sau evidente, ori de-a dreptul „săgeţi otrăvite” şi neadevăruri.

În buna tradiţie a istoriografiei maghiare, istoria acestor locuri începe cu venirea secuilor aici, iar după aşezarea lor totul se reduce în principal la acest grup etnic. „Locuitorii acestor meleaguri – se spune în capitolul Oameni ai pământului care sunt cunoscuţi astăzi sub denumirea de secui, atunci când s-au stabilit în aceste locuri (sec 12-13) reprezentau o ramură a seminţiei maghiare, cu drepturi proprii, practicând meseria armelor”. Chiar dacă nu este o lucrare de specialitate, considerăm că nu este firesc să nu se amintească nimic despre bogata vieţuire a oamenilor în estul Transilvaniei încă din neolitic şi chiar mai înainte, despre numeroasele vestigii arheologice, impresionantul număr de cetăţi dacice şi castre romane, despre tezaurul de la Sâncrăieni, cu care oricare civilizeţie s-ar mândri.

Autorii au grijă să-şi informeze cititorii despre faptul că „grupul etnic aşa-zis al secuilor nu este unul care-şi caută până în zilele noastre propria-i indentitate în universul legendelor (sic!), ci acea comunitate maghiară al cărei nume se contopeşte cu ocupaţia sa”.

Zona este „martor al unor vremuri crâncene,… secuii fiind nevoiţi a se lupta cu chiar preţul propriei existenţe pentru a păstra bunurile cucerite cu sudoare şi sânge de înaintaşii săi. Nici azi, în contextul vremurilor ce s-au schimbat, nu este altfel”. Nu se aminteşte nimic, fie chiar şi în treacăt de relaţiile bune ale secuilor cu românii din Moldova şi Muntenia, despre prezenţa acestora în oastea lui Ştefan cel Mare sau a lui Mihai Viteazul. Este pusă în evidenţă, printre altele, contribuţia principilor ardeleni Gheorghe Rakoczi şi Mihai Apafi la uşurarea vieţii secuilor, dar este omisă aceeaşi contribuţie a domnitorului Mihai Viteazul.

Conform autorilor, „prima mare conflagraţie mondială este cea care duce la shimbarea ordinii lucrurilor…, atunci prin pasul Moldovei, în vara anului 1916, depresiunea este potopită de armata română, intrată peste noapte în război. După retragerea acesteia din oraş (Miercurea-Ciuc), rămân 80 de case incendiate şi distruse”. Aceasta nu este singura formulare diametral opusă faţă de istoriografia românească. Astfel, pentru municipiul Odorhei, perioada interbelică este „o letargie ce a durat nu mai puţin de două decenii”, în timp ce anii 1940-1944 au reprezentat „un nou avânt, plin de speranţe, curmat de cel de-al doilea război mondial”, iar dezvoltarea din anii 1968-1989 „s-a dovedit, la începutul anilor 90, ca fiind în mare măsură doar o speranţă înşelătoare”. În final, este pusă întrebarea: „Oare al câtelea nou început l-au reprezentat anii 90 pentru Odorhei ?”

Din lectura lucrării rezultă că aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat în viaţa judeţului Harghita după 1 Decembrie 1918 nu a fost pozitiv şi benefic pentru zonă (cu excepţia anilor 1940-1944 şi a celor din timpul Regiunii Autonome Maghiare). „Autoguvernarea judeţeană” actuală şi susţinătorii ei vorbesc despre dezvoltarea economico-socială şi urbanistică din anii de dinainte de 1989 ca despre o „dezvoltare retardată” şi, în consecinţă, după 1990, „totul trebuie luat de la început”.

Aşa cum a procedat Orban Balazs în cunoscuta sa lucrare monografică, dedicată „pământului secuiesc” la sfârşitul secolului trecut, şi în volumul de faţă, tot ceea ce se referă la români este minimalizat, denaturat sau eludat. Aflăm că judeţul este locul de baştină al câtorva oameni de cultură de talie europeană, precum: Orban Balasz, Tomacsa Sandor, Tompa Laszlo, Tamasi Aron, Nagy Imre, Nagy Istvan, Karacsony Janos. Autorii nu au scris din păcate şi de Miron Cristea, Octavian Tăslăuanu sau Alexandru Nicolescu.

Frumoasele fotografii color nu înfăţişează nici o biserică românească din judeţ (din cele peste 50 existente), nici un monument de for public sau alt însemn reprezentativ pentru cultura şi spiritualitatea românească. În timp ce, din localităţiile cu populaţie de etnie maghiară sunt prezentate cele mai însemnate monumente laice şi bisericeşti, din localităţile româneşti sunt prezentate imagini generale, blocuri de locuinţe sau peisaje din împrejurimi.

Nici informaţiile referitoare la populaţia românească din localităţile Topilţa, Bilbor, Corbu, Gălăuţaş, Tulgheş ş.a., la şcolile confesionale şi la bisericile româneşti existente în prezent în localităţile judeţului Harghita, nu sunt prezente în lucrarea amintită.

Omisiunile menţionate, care asigură prezentarea în volumul la care ne referim a unei imagini „pur secuieşti” a judeţului Harghita, au ca suport documentar o bibliografie selectivă, care cuprinde un sigur titlu de carte românească: Ion I. Russu, Românii şi secuii. Nici o altă lucrare sau publicaţie editată de Academia Română sau de Arhivele Naţionale, muzee sau institute de cercetare din România nu a fost inclusă în această bibliografie.

Omisiunile continuă şi în ceea ce priveşte manifestările culturale româneşti. Calendarul „manifestărilor tradiţionale mai importante” cuprinde: festivaluri, târguri, tabere, întâlniri folclorice, procesiuni, comemorări maghiare, darnu şi Festivalul „Mioriţa” din Topliţa de exemplu, ceea ce nu se poate spune despre Festivalul ceangăilor de la Lunca de Jos”.

Desigur că lucrarea pare a fi destinată destinată să măgulească orgoliu turiştilor numai dintr-o anumită ţară sau de o anumită etnie. Altfel nu se poate explica lipsa de obiectivitate şi onestitate, tenta iredentistă şi de purificare etnică pe dimensiunea istorică, atitudine neconformă spiritului de toleranţă european de astăzi. Cu asfel de lucrări, frazele frumoase şi conceptele europene din capitolul „Concepţia politică asupra dezvoltării” devin demersuri generatoare de suspiciuni şi neîncredere, a căror finalitate nu este greu de anticipat. Bineînţeles că o asemenea dezvoltare-inclusiv spirituală, nu se va bucura niciodată de sprijinul românilor, şi nici nu este în interesul „oamenilor pământului” din această frumoasă zonă, aflată în chiar inima României.

Tot la Miercurea- Ciuc a apărut în 1999 o culegere de studii intitulată „A TOBBSEG KISEBBSEGE (Minoritatea majorităţii), cu subtitlul Studii privind istoria românilor din Secuime. Volumul aduce o serie de informaţii noi despre românii din fostele scaune secuieşti, recunoaşte secuizarea românilor din zonă, afirmându-se că „istoria societăţii secuieşti nu ar fi completă fără istoria românuilor din ţinuturile secuieşti”. Toate acestea sunt în schimb umbrite de scopul principal al lucrării, care este negarea continuităţii româneşti în acest spaţiu şi anularea statutului de autohtoni pentru români, prin introducerea termenului de stabilire (aşezare) a românilor în scaunele secuieşti (studiile semnate de Pal Judith şi Szocs Janos). (Vezi Vasile Lechinţan, Stabilirearomânilor în sud-estul Transilvaniei”- Noile „opţiuni” ale istoriografiei maghiare, în Angustia nr. 6/2001, pag. 338).

Chiar dacă despre originea secuilor nu există nici astăzi un punct de vedere unanim aceptat, există, în schimb, aproape un consens, între istoricii maghiari asupra translatării de la identitatea „secuiască” la cea maghiară, heteroidentificarea „secuilor” cu „maghiarii” fiind atât de categorică, încât datele, dar şi diferitele discursuri, suspendă, de facto, diferenţele existente între aceste grupuri de populaţie, acreditând ideea unităţii şi omogenităţii lor.(Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002, pag. 159).

Abordările teoretice referitoare la „Pământul secuiesc” sunt continuate şi completate cu preocupări sistematice în planul acţinunii politice, civice şi culturale. În ultima perioadă, asistăm însă la o situaţie paradoxală. În timp ce, în majoritatea mediilor este susţinută teza principială a apartenenţei secuilor la etnia maghiară, sporesc discursurile nostalgice şi demersurile pragmatice care urmăresc înfiinţarea „Ţinutului secuiesc”, realizarea unei „autonomii comunitare” sau „autoguvernări secuieşti” ş.a. Într-o perioadă istorică, când tendinţa aşteptat de toată populaţia, este reprezentat de integrarea europeană a României, liderii „moderaţii” cât şi cei „radicali” ai populaţiei maghiare din zonă, şi nu numai, într-o direcţie care este vădit „contra curentului general”, îşi propun să constituie un sistem instituţional paralel cu cel al populaţiei majoritare, acţionând pentru separarea şcolilor şi a instituţiilor culturale pe criterii etnice şi pentru realizarea unei autonomii percepute ca un „surogat de statalitate”, ca o încercare a unei posibile constituiri a „substitutului de statalitate”.

Pentru înfăptuirea acestor deziderate, sunt elaborate strategii pe termen mediu şi lung, dar şi obiective punctuale care vizează: retrocedarea proprietăţilor comunitare laice şi bisericeşti (care vor asigura baza economică a autoguvernărilor), o complexă şi eficientă organizare comunitară, formată dintr-o reţea de instituţii şi ONG-uri, conduse de un partid constituit pe criterii etnice, aflat în permanenţă la conducere pe plan local şi cu un important rol în realizarea majorităţii parlamentare la nivel naţional, o reţea de mass-media care promovează un discurs etno-centrist şi care manipulează o mare masă de cetăţeni români care nu cunosc decât limba maghiară, un sistem favorizant de asigurare a suportului financiar pentru proiectele identitare maghiare de la bugetele locale, bugetul naţional al României, bugetul naţional al Ungariei şi de la sponsorii interni şi externi, un plan bine pus la punct de stăpânire a spaţiului public de la denumirea şcolilor şi instituţiilor publice, la plăci comemorative,monumentele istorice, cu mesaj revizionist sau antiromânesc, explicit sau simbolic ceea ce face ca românii, atât cei localnici, cât şi cei din ţară, să se simtă într-un spaţiu ce nu aparţine românităţii.

De remarcat faptul că toate acestea sunt proiectate sunt realizate fără consultarea şi cu neglijarea intereselor populaţiei româneşti din zonă, având ca motivaţie principală păstrarea identităţii etnice, lingvistice şi confesionale a populaţiei maghiare şi a tradiţiilor locale specifice „pământului secuiesc”, menţinerea „echilibrului” (respectiv a dezechilibrului etnic) şi evitarea „românizării” zonei. Se urmăreşte deci înfiinţarea unei regiuni denumite „Ţinutul secuiesc”, deşi în zonă nu mai există secui, realizarea unei „autonomii a secuimii”, menţinerea unui „bloc compact de maghiari” în Arcul intracarpatic (bloc care nu a exitat niciodată), evitarea unei „asimilări” care nu a vizat pe secui/respectiv maghiari, şi care, dimportivă, a cuprins, aşa cum se va vedea din prezenta lucrare, o bună parte a populaţiei româneşti.

De aceea, înţelegerea cât mai exactă, corectă şi globală a fenomenului românesc, în această zonă din inima României, în dimensiunea lui istorică şi în strânsă legătură cu raporturile complexe stabilite cu populaţia secuiască/maghiară, are o însemnătate deosebită pentru eliminarea unor clişee şi realităţi prezentate distorsionat şi tendenţios, care pot perpetua în timp stări de tensiune şi pot alimenta şovinismul atât de înrădăcinat în istorie, întârziind astfel procesul unei necesare şi corecte conectări a societăţii româneşti în sistemul marilor valori democratice europene.

În acest context, concomitent cu cercetările interdisciplinare realizate în zonă, se impune a fi cunoscute lucrările unor autori români, apărute după Marea Unire, când situaţia dramatică a românilor maghiarizaţi a atras atenţia oamenilor de cultură, a cercurilor ştiinţifice şi a forurilor de decizie politică. Atunci au apărut lucrările lui Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Petre Râmneanţu, Nicolae Sulică, Elie Câmpeanu, Aurel Nistor şi a altora. Este semnificativ şi faptul că în perioada interbelică, o pleiadă de personalităţi culturale s-au ataşat problemei românilor din secuime, nu atât scriind despre ei, ci şi vizitându-i, sprijinindu-le viaţa spirituală, participând la activităţile lor culturale, colaborând la presa românească locală. Printre aceştia se afla şi personalităţi ca: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Alexandru Lapedatu, Ştefan Meteş, Vasile Goldiş, Dimitrie Gusti, Mihai Sadoveanu, Onisifor Ghibu, Şt. O Iosif, Emil Gârleanu, Dimitrie Gusti, pe lângă Miron Cristea, Octavian Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Alexandru Nicolescu, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Aurel Gociman – Oituz etc. personalităţi născute în localităţi din cele două judeţe.

Este adevărat că din unele studii şi articole apărute în perioada interbelică sub semnătura unor intelectuali români, nu lipsesc nici tratările superficiale şi exagerările şi nici unele abordări mai mult emoţionale decât pe bază de izvoare istorice. Referindu-se la acest aspect, I.I. Russu aprecia că în unele din aceste articole se repetă „păreri mai vechi, nu totdeauna fundate pe temelia solidă a faptelor şi documentelor, ceea ce a lăsat (după cum e firesc) largi goluri în documentare şi în bibliografie, erori de amânunt foarte importante, unele aserţiuni ce puteau să pară exagerări propagandistice, aducând chiar oarecare neîncredere şi prejudicii tezei juste în ansamblu” (Ioan I. Russu, Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag. 156). De aceea orice citare sau reeditare a lor, necesită o analiză critică şi o raportare la surse documentare credibile, reuşindu-se astfel valorificarea a ceea ce este validat şi peren din punct de vedere al informaţiilor istorice.

Cunoaşterea schimbările demografice intervenite în structura etnică şi confesională a tuturor localităţilor din Transilvania, în a doua jumătate a sec al XIX-lea şi începutul sec. XX, este înlesnită în prezent de punerea în circulaţie în limba română a datelor recensămintelor efectuate pe teritoriul Transilvaniei, începând cu anul 1850 şi terminând cu anul 1941, prin grija cercetătorilor Catedrei şi Laboratorului de Sociologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, sub coordonarea prof. univ. dr. Traian Rotariu şi prin lucrările semnate de cercetătorul budapestan Varga E. Arpad.

O contribuţie deosebit de valoroasă la clarificarea problemei „secuizării” românilor din sud-estul Transilvaniei o reprezintă şi prezenţa numeroaselor antroponime româneşti în majoritatea localităţilor din fostele scaune secuieşti, realitate pusă atât de bine în evidenţă de I.I. Russu şi Ioan Ranca. Pornind de la observaţia savantului clujean I.I.Russu, formulată în lucrarea de referinţă pentru problematica abordată (Vezi Românii şi secuii, de Ion I.Russu, Ed. Ştiinţifică, 1990), potrivit căreia „bibliografia istorică relativ bogată, este lacunară, deficitară ca documentaţie istorică şi filologică-ligvistică…antoponimia fiind îndeosebi deficientă”, istoricul şi arhivistul mureşan Ioan Ranca a început publicarea mai multor volume sub genericul „Românii din Secuime în antoponimele din conscripţii”, vol. I cuprinde Scaunul Mureş, şi a apărut în anul 1995, iar volumul II scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin, şi e apărut în 1997. Volumele, elaborate cu acribie ştiinţifică deosebită, înglobând munca de o viaţă a unui cunoscut cercetător pasionat de istoria românilor ardeleni, introduce în circuitul ştiinţific informaţii indispensabile oricăror abordări a problemeticii dăinuirii româneşti în spaţiul istoric tratat.

Vasile Lechinţan a publicat mai multe conscripţii inedite cu românii din scaunele secuieşti din perioada 1614-1787. Ana Grama a publicat inventarele de bunuri apaţinând bisericilor ortodoxe din zonă, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi alte documente inedite despre comunităţile parohiale şi liderii acestora. Ioana Cristache-Panait a publicat „alte mărturii ale originii etnice româneşti a aşezărilor din sud-estul Transilvaniei” şi alte documente despre prezenţa şi circulaţia cărţii bisericeşti în acest areal. Ioan N. Ciolan, Mihai Racoviţan şi Vasile Lechinţan au semnat lucrări ce pun în evidenţă noi informaţii documentare despre evoluţia secuizării românilor din Arcul carpatic. Părintele prof. Ilie Moldovan s-a preocupat constant de cercetarea vieţii bisericeşti şi laice a românilor din Arcul intracarpatic, recomandând cuprinderea acestei problemetici în aria de cercetare a tinerilor săi studenţi şi doctoranzi.

Cu un deosebit interes este aşteptată finalizarea tezei de doctorat a istoricului şi arhivistului mureşan Liviu Boar cu tema „Românii din Secuime în secolul al XIX-lea”.

O perspectivă inedită şi edificatoare pentru istoria locală o reprezintă cercetările referitoare la interferenţele ligvistice româno-maghiare. În patronimul ligvistic al dialectului maghiar din secuime există numeroase împrumuturi din limba română, fenomenul fiind unul din cele mai concrete mărturii ale convieţuirii paşnice româno- secuieşti/maghiare de-a lungul istoriei în sud-estul Transilvaniei. În acest sens, vezi Vasile Lechinţan, Limba română în viaţa secuilor de-a lungul secolelor (până la 1918).

Cercetările recente au pus în evidenţă faptul că, în spaţiul analizat de noi, fenomenul de asimilare etnică, prin maghiarizare, a cuprins deopotrivă, atât pe români, cât şi pe saşi, ţigani, evrei, armeni, germani. (Vezi Anexa nr 1, referitoare la numărul evreilor din judeţele Covasna şi Harghita, între anii 1850-2002). El a avut drept consecinţă pierderi etnice importante pentru aceste grupuri etnice, pierderi care au contribuit, în timp, la menţinerea unei majorităţi maghiare în zonă, percepută ca un „puternic bloc maghiar”. În ambele judeţe, ponderea celor de altă etnie a scăzut, în perioada 1850-1992, de la cca. 3 % din totalul populaţiei, la 1 %. De remarcat scăderea din oraşele judeţului Harghita a persoanelor de altă etnie de la 9,69 % în 1850 la 0,97 %, dispărând, printre alte comunităţi româneşti, puternica comunitate a armenilor (1235 persoane în 1850, din care 1144 în Gheorgheni) şi germanii (518 persoane în acelaşi an). Este surprinsă astfel, de către Traian Rotariu, o tendinţă numită deomogenizare etnică”, în sensul că procentele etniei dominante sunt, în multe cazuri, în 1992, mult mai aproape de 100 % decât erau în 1850. Dacă la acestea adăugăm, numeroasele comunităţi româneşti asimilate, se poate aprecia că zona este un „melting pot”(creuzet), în care toate aceste etnii au fost asimilate de către cea maghiară (teză formulată de Nicolae Iorga, la începutul sec. XX şi contestată vehement de către istoricii maghiari).

De fapt, realitatea etno-demografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui bloc etnic maghiar compact. În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară, există grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai mare este grupul de ţigani), apoi ezitanţi, nostalgici după etnii dispărute etc.( Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita”, de Ioan Lăcătuşu, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2002.

Pentru surprinderea câtorva dimensiuni ale procesului de deznaţionalizare şi asimilare a românilor din sud-estul Transilvaniei, în Postfaţă, am selectat din şirurile de date referitoare la comunităţile româneşti din judeţul Covasna, aşa cum au fost ele întocmite pentru lucrarea Românii din Covasna şi Harghita, doar localităţile cu cele mai mari pierderi etnice româneşti. În acest fel este pus în evidenţă „faptul penibil şi tragic al „asimilării” etnice a românilor din localităţile etnic mixte din judeţele Covasna şi Harghita.

După cum este cunoscut, maghiarizarea numelor românilor şi a altor naţionalităţi naţionale din Transilvania a constituit o componentă de bază a politicii de maghiarizare atât de intens desfăşurată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ( Vezi Statutul Societăţii Centrale de Maghiarizarea Numelui, Anexa nr. 2).

Cercetările sociologice efectuate de dr. Maria Cobianu-Băcănau de la Institutul de Sociologie al Academiei României, finalizate în volumelr S.O.S.-românii din Covasna şi Harghita şi Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita au pus în evidenţă existenţa în zonă a unui climat de convieţuire interetnică din partea majorităţii populaţiei maghiare, refractar la prezenţa alterităţii, şi lipsa unui sistem eficient de protecţie a identităţii etnice a românilor din cele două judeţe.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*