Pentru numeroşi cititori, BAC-ul de la Dimitrie Bolintineanu ar fi un spectacol cu totul surprinzător mai ales dacă aceştia nu au absolvit cândva liceul şi nu ar fi dat acest examen în Bucureşti sau mai pe oriunde în România. Pentru mine nu e nimic nou nu fiindcă am slujit sistemul mai bine de patruzeci de ani şi din clasa întâi până la pensie am stat numai în şcoală, ci pentru că şcoala este o instituţie iniţiatică a statului nostru ca şi armata până nu demult, iar iniţierea se face în conformitate cu idealul naţional de educaţie. Numai că aici apare problema: idealul educaţional naţional, oricât de bine ar fi gândit, nu se suprapune întocmai peste suma intereselor educaţionale româneşti.
E adevărat că nu pot fi disculpate cadrele didactice de abandonul crezului profesional şi nu ar putea fi incoruptibile indiferent ce salarii ar avea, ba mai mult sistemul le ocroteşte în ultima vreme şi de compromisul dintre principiile deontologice şi un cod etic naţional pentru că educaţia morală reală nu se mai promovează în şcoli nici măcar prin simboluri; ce texte literare, de pildă, mai vizează în chip coerent şi consecvent înalte trăsături morale românești sau universale? Şi chiar dacă ar face-o ele rămân anacronice într-o lume care nu mai crede în nimic.
Acesta este fondul problemei BAC-ului de la Bolintineanu şi nu mă surprinde fiindcă şi pe vremea când se mai învăţa carte (o problemă serioasă de motivaţie) erau profesori corupţi şi examene mimate; chiar dacă disciplina de partid clama în gura mare codul eticii şi echităţii socialiste, fiii şi fiicele activiştilor de partid aveau totuşi privilegii nescrise. Despre debusolarea din sistemul naţional de învăţământ actual am mai scris în aceste pagini. Ruptura evidentă dintre un anumit elitism şi majoritatea unităţilor de învăţământ se cere echilibrată cumva. Şi primii care o încearcă sunt cei care o simt primii, adică oamenii şcolii. Ei simt ameninţarea şomajului sub presiunea scăderii dramatice a populaţiei şcolare. Ce altceva pot să aştepte cadrele didactice care se văd nevoite să asigure cifra de şcolarizare pentru anul următor spre a nu intra în restrângere de activitate şi a nu se confrunta cu „rigorile” ocupării unei alte catedre într-o altă școală? Nici cei care sunt mai siguri de postul didactic ocupat nu sunt incoruptibili şi vina nu este legată musai de salariu, ci de seriozitatea lor. Mulţi, aşa cum a relevat-o presa zilele trecute, vin să asigure asistenţa sau vin în comisiile de evaluare pe liste de partid şi totodată au şi anumite obligaţii.
Oameni de „încredere”, au fie sarcini speciale (liste cu numele „loazelor”, se știe numărul lucrării, s-au făcut semne discrete pe prima pagină etc.), fie sacini generale (să arate că, prin „măsuri înțelepte”, promovabilitatea a crescut și că tânăra generație e totuși demnă de încredere). Dar e inutil să mai vorbim despre cauze, fiindcă doar ipocriții se fac că nu le știu și se uimesc în fața Liceului Bolintineanu, parcă singurul în care se întâmplă astfel de lucruri în România. Problema este cât se mai amână măsurile firești, fiindcă pierderile devin amenințătoare. „Lanțul slăbiciunilor” nu este totuși de nedezlegat. Eliminarea reală a imixtiunilor politice din școală rămâne prima condiție. Dar pentru asta ar trebui ca Școala să fie, precum Biserica, autocefală ca reglementări și să se conducă precum Justiția ca structură. Descentralizarea să fie reală, cu eliminarea intermediarilor politici, iar decizia să revină în întregime consiliului de administrație al unității. Echilibrarea ar fi imediată și rezultatele ar fi cu ușurință previzibile. Politicile educaționale și marketingul ar fi singurele care ar susține competiția reală de pe poziții egale, iar finanțarea de la bugetul statului ar rămâne o simplă formalitate. Nu trebuie decât voință politică, nu un premier care să cenzureze măsurile procedurale; problema e în școală, nu în parchet.
Lasă un răspuns