Actorul ca misionar al cuvântului…

Să aduni în propria ta viață nenumărate alte vieți, să îți asumi varii momente ale existenței umane, să fii și cerșetor și rege, să zâmbești până te cufunzi în tristeți tragice, incomensurabile, iată doar câteva dintre dihăniile care smulg bucăți din trupul vieții unui om care și-a ales o profesiune de deasupra regilor și a lumii, Actorul. Și poate că unul dintre puținii reprezentanți ai acestei mistuitoare profesiuni care a reușit să se echilibreze creativ prin dramaturgie, poesie și asumarea rostului de mentor, este Constantin Popa.

– De unde începe drumul? 

– Postându-mă pe partea pozitivă a vieții mele pot spune că nu-i puțin lucru ce mi s-a-ntâmplat și că s-a și întâmplat. Dincolo de propria hotărâre, în afara acesteia, întâmplarea este parte dintr-un lung șir de evenimente, de alte întâmplări pe care, dacă știi să le folosești… Eu cred că le-am folosit bine. Iar câteva au fost de răscruce, radicale. Și mă revăd ca proaspăt absolvent al școlii medii sanitare, de unde am ieșit cu rangul suprem de felcer igienist. Din păcate promisiunea de la început, aceea că absolvirea îmi va asigura intrarea la Medicină, fără examen, a fost un bluf. Și așa am ajuns pentru patru ani la Tg. Ocna. Iar acest timp a fost al primei mele, superbe iubiri. Și a urmat o altă întâmplare, examenul la Institutul de Teatru și Film, întâmplare care a deschis poarta celorlalte întâmplări care au venit și pe care îndrăznesc să spun că le-am folosit cu inteligență, cu inspirație – care nu înseamnă, sigur, neapărat și inteligență. Am terminat, am devenit actor și am venit la Iași, la Teatrul Național, și ce noroc, ce amețitor fapt să ajung aici.

– Ați ajuns la Național exect când se scria unul din capitolele esențiale ale istoriei sale. Timpul când, prin teatru, Iașul se despovăra de atributul provincialismului.

– Era atunci peste Naționalul din București. Noi mergeam cu spectacole în turneu iar colegii de acolo decideau: sunteți pe locul unu în țară. O perioadă fiindcă totul este în schimbare. Au trecut ei pe locul întâi, apoi clujenii.

– Una din explicații a fost exodul, plecările multor actori de la Iași la București: Corneliu Omescu, Constantin Dinulescu, Costel Constantin..

– …Dorin Varga. Mulți dar nu toți. Spre exemplu marii actori pe care i-am prins și eu, de exemplu Ion Lascăr, Ștefan Dăncinescu, Costică Cadeschi au fost invitați să se ducă la București. Și nu s-au dus. Au rămas la Teatrul Național din Iași ca să-i dea strălucire pentru totdeauna, să-i dea șansa legendei. Iașul mi-a oferit contactul mult mai complex cu alte instituții de valoare, cu revistele Cronica, Convorbiri, Iașul literar, Radio Iași. Pentru Radio Iași încă am o considerație specială fiindcă, înainte vreme, s-a dovedit a fi o instituție excepțională.  Acuma nu mai e sau e. Nu știu. Nu înțeleg. Pe vremea noastră am făcut acolo o adevărată Academie de Teatru. Teatrul la microfon e altceva decât cel de pe scenă. În scenă când rostești un text, un rol, ai parteneri care se văd, ai decoruri de care te legi, spectatorii. La Radio nu ai nimic. Încât glasul tău, pauzele, inflexiunile, trebuie să suplinească toate atributele vizualului.

– Plus că în radio erau niște nebuni minunați care, alături de actori, experimentau, experimentau și iar experimentau evoluând. Atingeau experimentul cu respect, cu maximă profesiune. Și contabilizăm ceea ce se poate adeveri prin fonotecă: Constantin Popa cântând; Constantin Popa în arlechinăriile proprii divertismentului; Constantin Popa exploatând tragicul unui rol.

– Da. Am fost foarte strâns legat de Radio Iași. Și uite că o zic și direct: pentru a avea din nou personalitate Radioul ieșean ar trebui să reînființeze niște emisiuni culturale. Poate că o fi un bun post de informații, de comentarii politice, economice, științifice, dar dacă nu este înnobilat de vocea și de sufletul actorului este foarte puțin.

– Poetul îmi este apropiat, recognoscibil, actorul  asemeni. Dar dramaturgul, latura aceasta s-a dezvoltat pentru un adaos de roluri, stingerea unor nemulțumiri repertoriale?

– Lucrurile stau oarecum așa, oarecum altfel. Poezia a fost o preocupare normală la vârsta adolescenței și pe care am abandonat-o ca orice om cu bun simț. A trebuit să mă aștepte încă 30 de ani. Legat de poezie și de toate, inclusiv de cariera ca profesor universitar, explicația este simplă: am avut nevoie de mai multe mijloace de exprimare pentru a mă comunica celorlalți, pentru a mă reflecta în răspunsurile lor. Din fericire cam toate au ieșit bine. Știi cum se spune: Cine fuge după doi iepuri nu prinde niciunul. Ei bine, eu am fugit după doi și am prins trei.

– Dramaturgul a fost dublat de scenaristul propriei creații în platoul filmic: Hora întreruptă.

– A fost un succes care m-a încurajat pentru piesele de mai târziu care, toate, și cele dinainte de revoluție și după, sunt piese politice. Un teatru politic, un teatru polemic și, uite că-ți spun ceva foarte intim: nici nu știu dacă pot să scriu un altfel de teatru. Teatrul politic a consemnat poziția mea față de un regim (cel comunist) sau altul.  În 1981 s-a jucat Calul verde la Iași în regia lui Dan Nasta. Și uite o replică din piesă, din 1981: ”Nu mai vreau să-mi fie frică. Mai dă-o dracului de frică. Frică în casă, frică la WC, frică în tramvai, frică la birou. Nu mai vreau să-mi fie frică”. Îți dai seama că era un curaj nebun, idiot. Cum mi-am închipuit eu c-o să se joace așa ceva?  Și uite că s-a jucat! (Întâmplările de care vorbeam). Piesa a fost trecută de domnul Constantin Măciucă, șeful peste teatrele din țară, la capitolul teatru de cuplu. Adică s-a certat el cu ea și ea cu el. După revoluție am scris alte câteva piese care, tot așa,  îs rele de gură și deși evoc trecutul mă hărțuiesc foarte tare cu actualitatea. Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am renunțat la această violență a mea ca limbaj, ca idee, în legătură cu viața. Fiindcă politicul e viață.

– Și apropo de atitudine: actorul alege pentru doctorat, dintr-o enormă listă de posibile subiecte, absurdul. Absurdul ca șansă de a demonta falsul prin aparenta clovnerie a adevărurilor, personajul asigurându-și protecția prin apartenența la o categorie specială de personaj folic.

– Nu scap de explicații. Ei bine, dându-mi seama, prioritar în calitate de poet, că nu am încă un orizont larg și adânc,  am decis să mă ajut. Și am decis că cea mai bună instrucție se poate realiza dintr-un unghi filozofic. M-am înscris la Facultatea de filozofie, la fără frecvență, unde am făcut șase ani și am rămas de vreo trei ori corijent împreună cu actorul Constantin Popa de la Național. Și mă întrebau unii de ce fac filozofia (insinuare pe aria parvenirii sociale) iar răspunsul normal devenea, pentru ei, anormal. Păi filozofează acasă, tușau aceeași. Și trebuia să le vorbesc despre limbajul propriu domeniului, despre limitele tutoriale în acest demers. Și abia spre sfârșitul perioadei am construit răspunsul: Până a face filozofia, bănuiam că-s prost. Terminând, am căpătat și siguranța acestui fapt. Tot ce putem face este să micșorăm orizontul acesta limitat și, în rest, vorba lui Socrate: Știu că nu știu nimic! Examenul de licență l-am dat cu o teză care se chema așa: Rațional și absurd la Eugen Ionescu.  Urmare firească, în teza de doctorat mi s-a părut normal să mă nutresc din teatru, filozofie și estetică,  într-o lucrare unitară: Teatrul absurdului între revelație estetică și necesitate filozofică. Am abordat aceste teme în numele unei morale, a unei etici, în numele adevărului. Și, ca să nu fiu înțeles greșit, nu înseamnă că eu aș fi fost un prototip al moralei sau al eticii sau al adevărului. Nu. Sunt un militant pe acest câmp. Atât. Și, sigur, comentând atât de des aceste teme, acestea lasă urme și în tine, nu numai în spectatori sau cititori. Sunt urme. Și mă bucur că astăzi pot să spun că dacă știu ceva clar despre mine este că nu am trădat; și încă una: că îi iubesc pe oameni aproape la fel ca pe câini.

– Cineva spunea că un scriitor care nu iubește nu poate fi un scriitor bun.

– Fără iubire nu poți să fii un om bun. Nu poți să fii un om întreg.

– Mă gândeam la ce oameni buni și întregi am atins în viața mea. Și de la distanța măsurabilă prin respect îmi vin în minte Miluță Gheorghiu, Gică Popovici, Adina Popa, Costache Sava și alții și alții. Și-i așezam, ca pe niște statui, în Piața Unirii din inima mea. Oamenii aceștia circulau purtând în ei înșiși efigia Teatrului Național. Ofereau gratuit, pentru cine avea ochi să vadă, modele de expresie, de ținută, de comportament. Un actor nu e un fieștecine.

– Da. Fiindcă Actorul reprezintă cota, nivelul, modelul. Dar înainte de comunism actorii nu se duceau la piață cu sacoșa, abia ghiciți după cartofi și zarzavaturi. Și nu pentru că ar fi fost mândri dar nu aveau voie să devalorizeze modelul, să încurce reperele pentru ceilalți. Și nu că erau fuduli. Dar trebuiau să impună nu doar reperul ci încrederea în reper. Rămânea la latitudinea actorului să se miște în lume, să-și caute personajele, structurile umane necesare unui rol sau altuia.

– Constantin Popa și rolurile sale. Nenumărate dar posibil și pe numărătoare. Mie nu-mi iese din minte spectacolul cu Becket. Regia, dacă nu mă înșel, semnată de Crin Teodorescu. Rula pe atunci celebrul film cu Peter O′Toole, Richard Burton ș.a. Era altceva, mare și în rece pe când pe scena Naționalului din Iași erai transportat în epocă, deveneai tu însuți, ca spectator, un personaj. O realizare copleșitoare.

– Așa este. Îți spuneam că mergeam des, cu spectacolele, la București și peste tot. și peste tot o unică apreciere: Jos, pălăria! Regia însă aparținea Soranei Coroamă. Crin pusese, tot atunci, Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O Neil. Excelent regizor!

– Rolurile. Pe o imagine suprarealistă, tot atâtea pietre de moară, de polizor, concatenate și care, mișcate în biografia profesională a actorului pot să polizeze sau să ucidă.

– Meseria de Actor este extrem de grea. Se încadrează între o limită pur și simplu științifică și o alta, aparținând necunoscutului. Și când spun asta mă gândesc la Laurence Olivier care juca Hamlet la Londra. Într-o seară a ieșit din scenă, după final, bufnind și trântind, bolborosind și mârâind și parcă ascunzându-se în cabină. Cei din culise, martorii unui spectacol de o forță uimitoare, regizorul, au rămas contrariați de starea actorului. Atent, să nu supere vulcanul, regizorul s-a dus și l-a întrebat: De ce ești supărat? Ai jucat excepțional în seara asta! Răspunsul este cât greutatea unui munte. ”Știu, a răspuns actorul, dar nu știu cum am făcut. Nu știu.” Adică a trecut dincolo de științific, de rațional, de proporțiile de matematică afectivă, proporții care te fac să ratezi un rol sau să treci dincolo de ce se poate închipui ca profesiune.

– Ascult și notez efortul și victoriile lui Constantin Popa în efortul colectiv de a face cu adevărat un Institut de Teatru la Iași mai ales în condițiile în care aici nu erau pedagogi de teatru, ne-actori, cei care aveau o altă știință asupra paradigmelor umane, sociale, volitive, matematice ale rolului. O combinație între iubitorul de teatru-criticul de teatru și psihopedagog.  Din frică de a-i fi frică actorul și-a asumat sacrificiul, un anume eroism insuficient măsurabil prim pomenitele aproape opt ore de muncă robace.

– Aproape că am și căzut în două rânduri. Mă rog, mi-a plăcut asta să fac asumându-mi poate și inconștient orice consecință. E foarte frumos să vezi că din efortul tău, din iubirea ta, din priceperea ta pleacă niște coloane, niște oameni care se vor bucura de ce au învățat de la tine.

– Recunosc o aparentă criză (indusă) a profesiunii de actor: prost plătită, cu prea multe și nesigure câtimi de rol pe fondul unei politici repertoriale deloc tasată de legități culturale și mai puțin de cele economice, etc, etc.   Or actorul, ca practician filosof al comunicării, ca profesionist al comunicării este total absent din alte domenii unde ar putea să-și completeze ”norma”: la seminarii de comunicare de la ASE, de la Științe Politice, inclusiv  la iluzoriile cursuri facultative pentru parlamentarii în criză de alfabet sau de fond personal de cuvinte.

– Ai atins notele grave ale partiturii sociale. Printre consecințele pe care le suportăm în urma comunismului ca urmare a acestuia este tocmai pierderea a ce se cheamă misiune.  Oamenii nu mai știu ce este aceea  m i s i u n e. Ei știu, la maximum, dacă au un salariu bun și nu-l au, ok, și-și fac o anume dreptate: șifură, delapidează, înșeală pentru a obține atâta cât îl face să fie că celălalt. Dar în special faptul că oamenii nu sunt bine conduși într-o meserie. Cum poți să fii Învățător, cuvânt scris cu litere îngroșate, cum poți să fii Învățător dacă nu ai misiune? Cum adică? Tu nu gândești la copilul acela care învață de la tine și rugăciunea și curățenia și respectul și cumințenia… Cum poți să fii profesor universitar dacă nu ai misiune? Ce fel de studenți or să fie aceia? Ce fel de actor poți să fii dacă nu ai sentimentul că pe scenă ești în misiune? Dar trebuie să înțelegi adevărul acesta. Pentru că oamenii de aceea au venit acolo: să te vadă, să te asculte și să plece acasă cu ceva care poate să-i urmărească o zi, un an, o viață. Și asta fiindcă s-au regăsit ideatic în ce a văzut pe scenă și i s-a comunicat descifrându – le propriile comunicări indecis formulate.

– Clar, concis s-a iscat între noi genericul acestui dialog: Constantin Popa – un misionar al Cuvântului. 

– Totdeauna a fost așa. Fără misionarii de acum 3,4,5 – 1000 de ani, noi n-am mai fi cei ce suntem astăzi. Am fi mult mai săraci, amorfi, cenușii și fără expresie.

– Misionarii fără vocația mesajelor copleșitoare ies din categorie. Și am aflat că tocmai ați scos de sub tipar o carte a mesajelor.

– Aforisme: Lumină din lumini. Acolo sunt concentrate gânduri, frânturi, meditații, concluzii, finaluri de experiențe, la care de 45 de ani încoace tot scriu. Sper că n-a fost prea devreme să le public.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*