„Capul lui Moţoc” – un trofeu pe biroul premierului

Măcar ceilalţi păreau a fi venit nemânjiţi la troacă… S-au întins ei acolo cu ce au găsit prin blide şi doar au sfârşit prin a se mulţumi cu lăturile primite. „Buda(i)ponta” a venit însă gata mânjit. Sau cel puţin aşa a dat impresia… Plin de bubele infatuării, aidoma unui cârlan ajuns, dar cu furunculii mascaţi de o groasă unsoare, el a împlinit din prima tresărire poftele pelagrei de „pestă”. Şi nu a pus doar propriul partid gaj la plăcuţele bilingve, ci a înghenucheat servil şi mamutul USL în faţa şobolanilor verzui (parcă tot mai simpatic era destrăbaltul guzgan rozaliu, nu?!), mai rău, făcând preş la picioarele maghiarimii politice și votul dat de români.

Indiferent dară faţă de sacrificiile ori riscurile la care s-au expus marii capi ai PSD pentru menţinerea în circulaţie a autobuzelor electorale, lideri deveniţi azi „capi” doar pe listele Europei, premierul a terfelit toată strădania uslistă printr-un singur telefon. Un telefon dat de centralistul guvernului (pentru că, de fapt, asta e el – dar nu atât pe firul scurt al Cotrocenilor, cât, mai ales, pe cel al Budapestei) direct şefului” de husari și chiar în seara victoriei! Un telefon de confirmare dat în faţa naţiunii electorale la ceas de prime-exit poll, ca mesaj de umilire a țării, şi care fusese prevăzut cu multe luni înainte chiar prin rechizitoriul „acordului” tacit Ponta’ SD – UDMR.

Atunci i s-a găsit o scuză, că aşa-i românul (parcă nu-i vine a crede până nu i se ia şi pământul de pe osemintele strămoşilor!), dar au urmat de grabă şi alte măscări la punga arginţilor „pontieni”… Inclusiv prin asigurarea continuității maghiarimii politice la capul unei guvernări pe post de cioclu al românismului, prin prezervarea unor pioni ai UDMR-ului în instituţiile statului, deşi Uniunea – tocmai perdantă în alegeri, ar fi trebuit expulzată în propria-i umoare măcar pentru un mandat, dar mai ales prin aducerea avocatului Gyorgy Frundo, apărător acum două decenii al criminalilor care l-au linşat, pe 22 Decembrie ’89, la Târgu Secuiesc, pe maiorul Aurel Agache, în funcția de consilier personal al premierului. Iar în cazul detractorului Frundo, motivaţia nu a fost puerilă, ci special construită pentru a le da peste nas românilor care au îndrăznit să voteze şi cu speranţa trimiterii UDMR-ului la locul de veci al politicii, menţionându-se că personajul tocmai îşi pierduse fotoliul de senator. Şi pentru a nu se „risipi” o asemenea „capacitate” i s-a găsit, după cum promisese maghiarimea politică peste capul câştigătorilor din alegeri, un loc sigur. Sigur pentru atingere Constituţiei în articolele care îi împiedică pe revizioniştii să transforme ţara într-o federaţie.

Erau primle dovezi că maghiarimea politică nu se va dezlipi de loja de influenţă din sfera puterii. Nu în anul pe care UDMR l-a declarat „anul autonomiei”! Au fost primii pumni trântiţi în ceafa românilor chiar de la „centru”. Şi chiar de către aceia care ar fi trebuit să vegheze ca pe umerii ţării să nu mai apese ceardaşul revizioniştilor.

A urmat marea nedreptate adusă românilor la Sfântu Gheorghe, de la centru, guvernarea scriind încă un ferpar la adresa românismului. Pentru că, în orașul în care nu mai există nici măcar o singură librărie românească, iar asta de 20 de ani, acolo unde husarii defilează în mod provocator, unde se ridică cârpa secuiasă şi se demontează simbolurile noastre, acolo unde s-a pus în centrul urbei un panou „SIC” pentru a marca borna „zero” a zonei autonomiste cu monedă proprie, unde primarul iredentist a inscripţionat maşinile poliţiei şi ale pompierilor în maghiară şi vrea astăzi şi uniforme proprii, acolo de unde a plecat şopârla definirii ţinutului secuiesc într-un document oficial, prin descrierea limitelor „ţinutului” într-o Hotărâre de Guvern (!), acolo iredentiştii au ţipat că vor capul „lui Moţoc”. Şi l-au obţinut!

Românii au avut în Covasna un prefect cu adevărat al lor. Codrin Munteanu. Acum nu-l mai au. Cum nu mai au nici librărie românească, nici efigii naţionale. Pentru că nu au ştiut să-şi apere drepturile în vreme ce iredentiştii băteau cu pumnul în biroul premierului. Cei drept, Potera maghiară sătea la pândă de multă vreme, iar când prefectul a dispus acoperirea „bornei” SIC din mijlocul urbei cu un superb triclor, pelagra a luat foc. Avea motivele pentru seria de provocări. S-a sfâșiat drapelul ţării, iar când prefectul a ripostat s-a mimat o presupusă încercare a acestuia de a-i învinovăţi pe maghiarii de rând. Totul pentru a se demonstra Bucureştiului rolul destabilizator pe care l-ar fi jucat prefectul al cărui cap îl vroia maghiarimea iredentistă. Iar faptele s-au derulat extrem de repede, premierul neavând nici măcar pornirea de a trimite un consilier la faţa locului, să vadă cum stau lucrurile de fapt. A ascultat, din nou, husarii pelagrei maghiare și le-a dat ce au poftit. Or, ce dimensiune va atinge în fapt și ale căror interese va servi regionalizarea sub pixul lui Victor Ponta dacă el a dat afară un prefect doar pentru că aşa au ţipat bocitoarele maghiarimii?

Şi, aşa cum nimeni nu a umplut ecranele televizoarelor cu „Breaking News” când se desfiinţa ultima librărie românească din Sfântu Gheorghe, când se demontau plăcuţele cu nume româneşti şi se cobora tricolorul în bernă de „1 Decembrie”, nici acum nu s-a dat măcar o veste. Ceea ce arată uriaşul control media pe care îl are deja actuala putere…

P.S.:

Şeful cel mare nu s-a băgat niciodată „la lături” precum argaţii de care a avut parte… Mai rafinat, prezidenţial, el a servit doar delicatese, de la gulaşul iredentist la kurtoskalacs-ul de care i se lipeau buzele atât de strâns că nu mai putea nici măcar să mormăie  un anemic „Nem!”. Dar, în general, şi el tot ca la troacă s-a comportat…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*