Un posibil spion KGB în Guvernul Israelului? (2)

Vreme  de  un  an  și  ceva  nu  am  mai  auzit  nimic  despre  Lieberman. Apoi,  în  decembrie  2012, au  loc  alegeri în  Federația  Rusă, alegeri  evident  ”furate  și  trucate”de  regimul  Putin. Deși  este  frig  în  decembrie  2012,  zeci  de   mii  de  manifestanți  se  adună  la  Moscova  să  protesteze  împotriva  regimului  opresiv  al  lui  Putin. Mass-media  americană  și europeană  denuntă  zi  și  noapte,  la  unison,  “fraudele  uriașe” făcute  la  alegerile  din 2012  din  Rusia  de  către  “regimul  dictatorial al lui Putin”. Reacțiile  presei occidentale  sunt  extrem  de  vehemente, acuzațiile  ating  praguri  nemaiîntâlnite  în  ultimii  ani.  Președintele  Putin  și  apărătorii  săi  intră  “într o mică  vrie” și  sunt  obligați  să-și  regândească  strategiile. Brusc, administrația  de  la  Kremlin  își  scoate  “marele  as”  din  mânecă… Lovitură  de  teatru!  În  ciuda  protestelor  repetate  nu  doar  ale presei, dar  și  ale  cancelariilor  occidentale și  ale Secretarului  de  Stat  american  însuși,  brusc  apare  la  Moscova  însusi  ministrul  de  Externe  al  Israelului,  Avigdor  Lieberman! Acesta  apare  degajat  și  zâmbitor  lângă  Vladimir  Putin  și  explică  la  posturile  TV  rusești,  dar  și  occidentale,  că, de  fapt,  “ultimile  alegeri  au  fost  cele  mai  corecte  și mai  democratice  din  toată  Istoria  Rusiei”. Declarațiile  lui  Avigdor  Lieberman  declanșează  “reacții  furibunde” în  SUA  și  Europa  de  Vest, atât  din  partea  mass – media cât  și  a  politicienilor.  Lucrurile  continuă  și  se  amplifică  în  ianuarie  2012  când  mai  multe  cercuri  de  dreapta, formate  din  evrei-americani, dar  și  din  evrei-francezi, încep  să-l  acuze  pe  Lieberman  că  este  “omul  Moscovei”. Tot  în  ianuarie  2012, Parchetul  General  din  Tel  Aviv  anuntă  public  la  tv  că  “au  fost  deschise  mai  multe  dosare  penale  pe  numele  lui  Avigdor  Lieberman  pentru  spălare  de  bani, fraudă  și  abuz  de  încredere “.  Prietenii  mei  ziceau  : “Vedeți-vă  de  treabă, dosarele astea  sunt  deschise  așa, de  ochii  lumii, cum  or  să  vrea  autoritățile  israeliene  să-l  aresteze  pe  Lieberman ? Corb  la  corb  să- și  scoată  ochii? Nu  se  va  întâmpla nimic!  Așa  cum  au  fost  deschise  dosarele  astea,  tot  așa  se  vor  închide, după ce se  mai  liniștesc  apele  un  pic, după  ce  mai  uită  lumea  de  ele…”. Dar,  iată  că  toate  calculele  pesimiste, desigur  inspirate  din  lungile  noastre  experiențe  negative, nu  s-au  mai  adeverit de  data  asta.  Înainte  de  Sfintele  Sărbatori  ale  Crăciunului  din  2012, toate  posturile  TV  din  Europa  de  Vest, inclusiv  din  Romania, au  anuntat  cu  emoție: “Ministrul  de  Externe  al  Israelului,  Avigdor Lieberman,  a  fost  obligat  să  demisioneze  din  toate  funcțiile  de  partid  și  de  stat. Parchetul  General  din  Tel  Aviv  a  anuntat  deja  că  fostul  ministru  este  “inculpat  pentru  mai  multe  capete  de  acuzare  și  că  va  fi  prezentat  instanței  de  judecată  cu  propunerea  de  arestare  preventivă… Lieberman  declara  că  nu  va  mai  reveni  în  viața  politică” .  Ascult  de  mai  multe  ori  jurnalele  de  ștri  și nu-mi  vine  să  cred  că  este  adevarat. Da, Dumnezeu  și  Istoria  nu  au  mai  avut răbdare” cu  cel  rău… ”  Este  adevărat  că  până  la  urmă, probabil  în  urma  unei “înțelegeri  la  nivel înalt”, Lieberman  nu  a  mai  fost  inculpat  pentru “crima  de  spionaj “, ci  doar  pentru  “infractiuni  de  drept  comun”, dar  este  important  că  s-a  dat  “un  semnal  pozitiv”: vechiul  colaborator  al  KGB   a  fost  “eliberat  din  toate  funcțiile” și  a  fost  adus  în  fata  Justiției. Am  vorbit  cu  niște  prieteni din  R. Moldova  care,  ”auzind      noutățile” de  la  Tel  Aviv,  au  răsuflat  ușurați  și  au  exclamat: “S-a  făcut  dreptate! “

Unii  îl  cunoşteau  bine  pe  “inculpatul  Lieberman”…  Îl  sun pe  amicul  meu, care  îmi  povestise  toată  istoria  asta de  la  bun  început, şi  îl  întreb  dacă  pot  să  public… Amicul zice  ca  da,  pentru  că,  finalmente,  “Lieberman  a  fost  adus  în  fața  instanței, nici  nu  mai  contează  pentru  ce…  Așa  s-a  convenit… Mai  departe  nu  mai  este  treaba  noastră, mai  departe  este  treaba  instanțelor de  judecată “.  Mai  primisem  un  uriaș  cadou  de  Crăciun: in Ucraina, în  Regiunea  Transcarpatia  (fostul  Maramureș  Istoric ), prin  votul celor  din  Consiliul  Regional, Limba  Română  tocmai  devenise  limba  regională  de  stat!  După  zeci  de  ani  de  suferințe, Dumnezeu  începea  să- și  întoarcă  iar  fața  spre  Români!  Bunica mea  maternă  fusese  deportată  între 1949 – 1954  în  Bărăgan  fără  nici o  vină  și  fără  nici  o  acuzație  concretă, alături  de  alți  peste  40.000 de  români  din  Mehedinți, Caraș- Severin și  Timiș, sub  fantomatica  acuzație  că  erau  “titoişti”, adică  “un  fel  de  simpatizanți  de-ai  lui  Tito”, ceea  ce  era  cu  totul  fals, dar  trebuia  găsit  un pretext  pentru  a-i  deporta  pe  cei  mai  avuți  români  din  Vestul  României. De  altfel,  au  fost duși  în  lagăr  și  apoi  eliberați  cei care  au  supraviețuit  făă  ca  măcar  unul  din  cei  peste  40.000 să  fie  trimis  în  judecată! Au  fost  deportați  și  apoi eliberați  fără  nici un  proces!  Azi  trebuie  să  avem  mare  grijă  și  să strângem  multe  probe  ca  să  aducem  în  fața  instanțelor  dușmanii  democrațiilor  occidentale, dar  pe  vremea  bunicii  mele  materne  nu  era  așa. Bunica  a  murit în  1987  la  90  de  ani  și  în  vacanțele de  varaă petrecute  la  țarî  ne  povestea  nouă, nepoților: “…A  dat  ordin  Stalin  în  1949 și  au  venit  cu  armata  și  cu  jandarmii  și  ne-au  luat  ca  din  oală. Ne-au  suit  în  trenuri  și duși  am  fost. Nouă  ne  era  frică  să  nu  ne   ducă  în  Siberia, cum  duseseră  deja  și  pe  români,  dar  și  pe  saşii  din  Transilvania.  Şi  între  noi  erau  câţiva  şvabi  din  Banat,  şi  de  Siberia  ne  temeam  cel  mai rău. Dar  am  avut  noroc, ne- au  deportat  în  Bărăgan. Maica -ta  era  tînără, era  studentă  la  București  și  a  sărit  pe  geam  când  au  căutat-o și  s-a  ascuns  la  un  văr  de-al  nostru  din  București  unde  a  stat  ascunsă  un  an… Din  sat  m-au  luat  pe mine  și  pe  Silvia – sora  mai  mare  a  mamă-tii care  era  deja  măritată  și  cu  un  copil  mic  de  gât. Au  luat-o  pe  Silvia  și  cu  bărbat  și  cu  copil. După  ce  am  plecat,  ne-au  furat  de  la  conac  salbele  de  aur  și  toate  cărțile  franțuzești  legate  în  piele  de  viţel .. Ce-or  fi  făcând  cu  ele? se  mira  bunica. Că  doar  comuniştii  abia  ştiau  să  se  semneze, dar  nu  toţi “… povestea  ea.  “În  lagăr  ne-au separat  unii  de  alții după satele  de  unde  proveneam. Ne -au  pus  să  construim  alte  sate  cu mâinile  goale. Ne-am  construit  case  din chirpici, ce  era  să  facem. Apoi  ne -au  pus  să  ne  săpăm  singuri  fântâni, ca  să  avem apă. De  noi  era  greu, eu  nu  puteam  să  muncesc, eram  bolnavă, Silvia  alăpta, muncea  doar  Dinu, ginerele  meu. Tac-tu  mare, Dumitru, a  murit  la  Stalingrad,  iar  pe  singurul  fecior,  Virgil, mi  l-au  luat  prizonier  la  Cotul  Donului. S- a  întors  unul  singur  din  prizonierii  din  comuna  noastră  în  1958,  dar  și  acela  era  pe  jumătate  nebun. Dar  știa  de  Virgil, fusese  cu  el  în  lagăr  în  Siberia  și  murise  prin  1953  sau  1954, nu  mai  știa  precis. Deci, în  Bărăgan, eu și  cu  alții  am  înființat  satul  Olaru Nou. După  eliberarea  noastră, satul  a  fost ras cu  buldozerele,  ca  și  celelalte  sate din  Bărăgan, construite  de  deportați, regimul  comunist  nu  dorea  să  rămâă nici  o  probă  materială de la  acel genocid. Nu  aveam  decât extrem  de  putină  apă  și  extrem  de  puțină  hrană.  Zilnic eram  anchetați  de  ofițeri  de  Securitate  care  voiau  sa  mărturisim  crime  pe  care  nu  le  comiseserăm. Aproape  toți  ofiteții  de  Securitate  erau evrei-ruși. Vorbeau  prost  românșste, în  schimb  băteau  cu  bestialitate bătrâni, femei, copii, nu  conta… ” povestea  bunica  în  timp  ce  își  ștergea  o  lacrimă  în  colțul  ochiului. “Să nu  uitaţi  niciodată, maică, ce  ne-au  făcut  nouă   ruşii, dar  şi  ajutoarele  lor  cele  mai  de  nădejde, evreimea- rusă bolşevizată !”

După  Crăciun  am  fost  la  cimitir, am  curăţat  puţin  mormântul  bunicii, am  vărsat  câteva  lacrimi  şi  am  spus  tare : “Să  ştii  că  n-am  uitat  nimic,  bunică, din  tot ce  ne-ai  spus!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*