65 de ani de la abdicarea Regelui Mihai

Procesul odios organizat împotriva liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc de către guvernul condus de dr. Petru Groza (în vara şi toamna anului 1947), arestarea cetăţenilor care se opuneau în diferite moduri noului regim, precum şi intervenţia brutală a autorităţilor de la Bucureşti în chestiunile religioase (prin reorganizarea impusă Bisericii Ortodoxe Române şi dizolvarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice din România) au constituit principalele motive pentru care reprezentanţii din România ai guvernelor Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii au depus memorii de protest la Ministerul român al Afacerilor Externe, în perioada 1947-1950. Pe bună dreptate, autorităţile din Occident au considerat că articolul 3 din Tratatul de Pace de la Paris nu era deloc respectat de comuniştii de la Bucureşti.

Deoarece bibliografia dedicată perioadei 1944-1950 este extrem de bogată – istoricii din România şi din străinătate reuşind ca, după lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, să dezvăluie treptat opiniei publice o parte din calvarul celor care s-au opus comunizării României – ne limităm la semnalarea şi comentarea succintă a unui fragment din lucrarea de licenţă a fostului ambasador al Republicii Austria la Bucureşti, Excelenţa Sa domnul dr. Paul Ullmann. Publicat în anul 2003 de către Institutul European din Iaşi, volumul respectiv – intitulat „Relaţiile Austriei cu România între 1944 şi 1955″ – a fost realizat în versiune bilingvă româno-germană, prima sa parte fiind tradusă în limba română de către Rudolf Gräf şi Mihai Grigoraş. Ceea ce atrage atenţia în mod deosebit este un fragment dintr-un raport trimis la Viena (probabil la începutul anului 1948) de către Friedrich Meisel, cancelarul reprezentanţei politice a Republicii Austria la Bucureşti, fragment pe care îl redăm în continuare: „În anul 1947, Austria a încheiat relaţii diplomatice cu România. La Bucureşti a fost deschisă o reprezentanţă în data de 1 octombrie 1947. Am fost transferat de «Cancelaria federală. Chestiuni externe» de la Viena la Bucureşti şi am condus acolo serviciul consular, fiind răspunzător şi pentru administrarea sediului reprezentanţei. Aceasta era condusă de consulul general [Herbert] Schmidt. El şi-a prezentat scrisoarea de acreditare ministrului de externe de atunci, doamna Ana Pauker.

La 29 sau 30 ianuarie 1947 (corect: 29 sau 30 decembrie 1947 – n.a.), consulul general şi cu mine am fost sunaţi noaptea din partea Ministerului de Externe român şi rugaţi să venim la sediul reprezentanţei austriece datorită unor chestiuni urgente. Sosiţi acolo, un înalt funcţionar al Ministerului de Externe român ne-a prezentat pe un anume consul Naum. Acesta fusese la Palatul Regal şi ne-a comunicat că, la cererea ruşilor, regele Mihai împreună cu 31 de persoane vor trebui să părăsească România în decurs de 48 de ore. Consulul Naum avea asupra lui 32 de paşapoarte diplomatice pe care era deja aplicată viza elveţiană. Ni s-a solicitat viza de tranzit prin Austria spre Elveţia. După cum se ştie, Austria se afla pe atunci sub ocupaţia celor patru puteri aliate (S.U.A., Marea Britanie, Franţa şi U.R.S.S.) şi, cu de la sine putere, fără aprobarea aliaţilor, nu puteam elibera vize. Comisia Aliată (de Control) de la Viena ţinea şedinţe de două ori săptămânal. Acolo, cererile de viză, trimise de noi prin telegraf, erau aprobate sau refuzate. Preşedinţia Comisiei Aliate o deţineau în acel moment ruşii, deci ştiam că, în acest caz, nu vom întâmpina greutăţi.

În aceeaşi noapte, am purtat o discuţie fulger cu trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar (Edwin) Versbach-Hadamar (la domiciliul său), relatându-i întreaga situaţie şi rugându-l să ne spună ce era de făcut. Versbach-Hadamar ne-a comunicat că, în cazul de faţă, putem acorda vizele, deoarece ruşii vor să-l ştie pe rege în afara ţării şi pentru că deţin preşedinţia Comisiei Aliate [de Control de la Viena]. Celelalte puteri aliate nu se vor opune.

A trebuit însă să telegrafiem cele 31 de nume, ca şi pe cel al regelui [Mihai I] la Ministerul de Externe, la Viena, pentru ca, la următoarea şedinţă a Comisiei Aliate [de Control] de la Viena, aprobarea să poată fi obţinută retroactiv. Astfel că am eliberat cele 32 de vize de tranzit, iar regele Mihai a putut părăsi ţara”. Menţionăm faptul că greşeala de datare din fragmentul respectiv aparţine traducătorilor volumului, în partea a doua a lucrării fiind consemnată în mod corect (în limba germană) luna decembrie. De asemenea, precizăm faptul că textul pe care l-am redat poate fi găsit la paginile 44 şi 45, respectiv 182 şi 183 (în partea a doua a volumului).

Concluzia, în acest caz, este fără echivoc. După cum spunea Friedrich Meisel în documentul trimis lui Max Demeter Peyfuss (acesta fiind, printre altele, un reputat istoric şi lingvist austriac, de origine aromân), regele Mihai I a fost forţat de către sovietici să părăsească România în maxim 48 de ore de la abdicarea sa. Cu alte cuvinte, a fost vorba despre un act de forţă premeditat, săvârşit de sovietici împotriva şefului statului român şi realizat prin intermediul lui dr. Petru Groza şi a liderilor comunişti români (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.). Mărturia cancelarului reprezentanţei politice a Republicii Austria la Bucureşti din perioada respectivă nu poate fi bănuită de rea credinţă sau partizanat politic faţă de vreunul dintre liderii partidelor româneşti din zilele noastre. Faptele relatate de Friedrich Meisel la începutul Războiului Rece au un grad foarte mare de veridicitate, comparativ cu opiniile exprimate de admiratorii unui preşedinte al României suspendat de două ori din funcţie (care îl consideră trădător pe regele Mihai I) şi de liderii unui partid (zice-se democrat-liberal) care nu exista în urmă cu 65 de ani.

De asemenea, dorim să semnalăm o informaţie inedită pentru publicul român şi care are legătură cu evenimentele dramatice din anul 1947. Ironia sorţii a făcut ca o scurtă ştire despre şeful statului român să apară marţi, 30 decembrie 1947, în pagina 6 a ziarului „The Washington Post”, chiar în ziua în care dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi (din umbră) Emil Bodnăraş l-au forţat pe regele Mihai I să abdice. Ştirea respectivă a avut următorul conţinut: „Londra, 29 dec[embrie]. – Seara, «The Evening Standard» a spus că guvernul român a respins o cerere a regelui Mihai I de a i se acorda permisiunea de căsătorie cu prinţesa daneză Anna de Bourbon-Parma.
Ministrul de Externe comunist, Ana Pauker, a explicat că «Romania nu-şi poate permite cheltuielile unei nunţi regale» (subl.n.)”.

Cu această explicaţie lipsită de respect, Ana Pauker a trimis în derizoriu un eveniment normal din viaţa unui şef de stat care dispunea de resursele materiale şi financiare necesare organizării căsătoriei respective, fără a se afecta bugetul ţării. Evident, regele Mihai I deţinea o poziţie politică râvnită de liderii P.C.R., iar prestigiul său în rândul cetăţenilor şi calităţile sale contrastau cu primitivismul impus de sovietici după ocuparea ţării. În consecinţă, regele trebuia eliminat în cel mai scurt timp, iar proprietăţile şi alte bunuri pe care le deţinea acesta în România trebuiau confiscate. Astfel, Ana Pauker şi ceilalţi lideri comunişti români au acţionat la sfârşitul anului 1947 la fel ca într-o glumă sovietică, în care ascultătorii postului de radio „Erevan” ar fi întreabat dacă este adevărat faptul că Ivan Ivanovici a primit gratuit un autoturism „Volga” de la conducerea statului sovietic. Răspunsul la întrebare era simplu, clar şi precis: „Nu este vorba de o «Volgă», ci de o bicicletă şi nu a primit-o cadou, ci i s-a confiscat”.