Aspecte specifice ale relaţiilor intercomunitare în Covasna şi Harghita din perspectiva societăţii civile româneşti din aceste judeţe

Zona Covasna – Harghita este o zonă cu o compoziţie etnică deosebită, în care “minoritarii” sunt, numeric, majoritari, iar “majoritarii” sunt, numeric, minoritari. Românii, care la nivel naţional sunt majoritari, sunt aici minoritari, din punct de vedere numeric, iar maghiarii, care la nivel naţional sunt minoritari, aici sunt, din punct de vedere numeric, majoritari. De-a lungul timpului, raportul majoritate-minoritate în zona Covasna-Harghita a cunoscut o evoluţie contradictorie, influenţată de schimbările organizării teritoriale şi politice.

După 1848/1849, din punctul de vedere al elitei româneşti, caracteristica dominantă a climatului de convieţuire interetnică a fost intoleranţa care venea din partea maghiară (secuiască), numeric majoritară faţă de românii din zonă. “Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi credinţa noastră ca în Secuime” – Andrei Şaguna. În acelaşi timp au existat percepţii nefavorabile faţă de românii din Secuime ale unor fruntaşi maghiari: astfel, în memoriul baronului Ştefan Daniel de Vargyas asupra relelor interne ale Transilvaniei şi remediile necesare, datat Sibiu, 3 mai 1744, după ce enumeră câteva probleme economice, administrative, juridice, autorul trece la problemele politice ale Transilvaniei, ocupându-se mai îndelung de problema românească. Apreciind că sistemul principatului Transilvaniei din strămoşi îl constituie trei naţiuni şi patru religii recepte, în uniunea lor stând fericirea şi bunul mers al ţării, baronul Daniel din Vârghiş afirma: “Se găsesc totuşi şi cetăţeni neruşinaţi care, nesocotind fericirea ei de obşte şi legile ei fundamentale, vor să introducă acea josnică plebe românească drept a patra naţiune receptă, străduindu-se cu toată nelegiuirea să sfarme uniunea, să introducă silnic o naţiune străină”.   

Peste 150 de ani, cu ocazia serbărilor milenare, în Raportul Sfatului deputaţilor oraşului Sfântu Gheorghe, referindu-se la români, primarul Godri Ferenc spunea, cu aroganţă şi cinism: “Cu toate astea suflete de servitori, piperniciţi, mărunţi, degeneraţi, cu un trecut istoric dubios, pe care le place să-l tăgăduiască, ei, care sub aripile noastre s-au adăpostit şi s-au întărit, acum, cu neruşinare, caută să parvină şi să pătrundă ca naţie între naţiile lumii şi cu îndrăzneală să apară în nobila noastră societate: turbaţi de ruşine, că nu demult au fost servitorii noştri şi mai mult nimic, fiindcă din îndurarea noastră au trăit şi de la masa noastră domnească pe ascuns şi-au însuşit rămăşiţele cu care s-au îngrăşat”. După 1990, o stradă centrală din Sfântu Gheorghe şi o şcoală dintr-un cartier nou al oraşului poartă numele Godri Ferencz… Cronica protopopului Boian, relevă prezenţa unor clişee negative despre români, întreţinute de unii maghiari din Cristuru Secuiesc, precum : “Acest lucru numai un român îl poate face”, “Numai la ortodocşi”, sau “Numai la ei se poate întâmpla aşa ceva”. (Boian, 2001).

Prejudecăţile faţă de români sunt prezente şi în lucrări “ştiinţifice”. Deşi studiile întreprinse de Traian Rotariu şi colaboratorii săi au clarificat problema aportului sporului migratoriu la configuraţia etnică actuală a judeţelor Covasna şi Harghita (faptul că majoritatea celor stabiliţi în zonă provin din judeţele vecine – Braşov, Mureş, Bacău), A.Varga afirmă: “În ţinuturile secuieşti e un lucru cert că dintre cei sosiţi în această perioadă din alte judeţe majoritatea o formează cei de dincolo de Carpaţi. (Varga, 1998)

În planul discursului şi comportamentului public al unor lideri maghiari din zonă faţă de români şi românitate se poate sesiza o raportare “în două trepte”: una favorabilă faţă de românii trăitori în afara “ţinutului secuiesc” şi alta cu accente de intoleranţă faţă de românii locuitori ai zonei şi îndeosebi faţă de cei care se stabilesc definitiv în “secuime” şi care, în viziunea liderilor etnocentrişti maghiari ar contribui la “schimbarea structurii etnice şi confesionale a zonei”.

Procesul de maghiarizare pe cale naturală a fost favorizat de faptul că peste jumătate din numărul total al comunităţilor româneşti au fost comunităţi mici, sub 200 de membri, ceea ce a făcut ca acestea să fie foarte “vulnerabile”.

Pe parcursul anilor, relaţia dintre cele două etnii – română şi maghiară – a fost tulburată de mai multe ori de evenimente regretabile; în toată această perioadă, în localităţile mixte au existat conflicte interetnice mocnite, care au izbucnit cu violenţă în 1848, 1916, 1940, 1989 ş.a.; confruntările mai mari au apărut când s-au schimbat radical raporturile politice, sociale, economice, bunurile materiale şi simbolice au fost reîmpărţite; în localităţile cu populaţie mixtă este absolut firesc să existe o competiţie, o rivalitate, simbolică sau reală. (Pozsony, 2000)

În ultimul secol şi jumătate, perioadele de pace interetnică relativă, care în fond acumulau “conflicte etnice înăbuşite”, au fost însoţite de răbufniri, unele de o maximă violenţă împotriva comunităţilor româneşti. Aceste momente au fost 1848-1849; 1816-1918; 1940-1944;1944-1945; 1989-1990. De fiecare dată s-a aplicat un scenariu aproape identic: treceri forţate la confesiunile de expresie maghiară a românilor asimilaţi lingvistic, dar nu şi confesional; îndepărtarea liderilor (îndeosebi a preoţilor, învăţătorilor şi a funcţionarilor administrativi) – prin detenţie, expulzare sau marginalizare; eliminarea sau slăbirea instituţiilor generatoare de identitate: biserică, şcoală, cultură; “curăţirea” spaţiului public de tot ce simbolizează prezenţă şi cultură românească (biserici, monumente, denumiri de străzi etc.).

Există o diferenţă esenţială dintre comportarea majorităţii românilor faţă de maghiari şi cea a majorităţii maghiarilor faţă de români, în momentele de schimbare a apartenenţei de la un stat la altul, sau de regim politic. Astfel, momentele Unirii din 1918, cel al revenirii Ardealului de Nord la Patria mamă din 1944, nu au fost însoţite de acte de răzbunare ale românilor la adresa maghiarilor pentru suferinţele şi umilinţele reale trăite “sub stăpânire maghiară”. Aceste evenimente, resimţite atât de dureros de maghiari, în plan simbolic şi cel al psihologiei colective, au fost indiscutabil urmate de anumite greşeli şi excese în gestionarea de către autorităţile româneşti a unei zone cu o populaţie maghiară numeric majoritară. Dar, la nivelul comunităţilor locale, românii nu au comis acte de violenţă asupra persoanelor sau instituţiilor identitare maghiare. Nu a fost dărâmată nici o biserică maghiară, nu au avut loc expulzări, deportări, acte de tortură ş.a.

În schimb, evenimentele ce au urmat Dictatului de la Viena (septembrie 1940), instalării administraţiei sovietice (noiembrie 1944) şi revoluţiei din decembrie 1989, au fost însoţite de acte de o maximă intoleranţă faţă de români şi românitate. Şi de fiecare dată, elita maghiară caută cele mai diverse justificări. Până în prezent nu a existat o exprimare clară a regretului pentru cele întâmplate, sau aşa cum au procedat alte naţiuni şi naţionalităţi în situaţii asemănătoare, nu s-au cerut scuze românilor pentru suferinţele pricinuite.

Lucrările maghiare care abordează aceste aspecte, diminuează la maxim suferinţele românilor (sau chiar contestă existenţa lor, considerându-le “opera” naţionaliştilor români), punând accentul exagerat pe “suferinţele şi umilinţele maghiarilor” suportate din partea “statului român” în perioadele 1919-1940 şi 1968-1989. Aşa cum “catedralele ortodoxe ce au răsărit pretutindeni în oraşele mai de seamă ale Transilvaniei – constituie în acelaşi timp un simbol al stăpânirii româneşti şi în centrele urbane bisericile ortodoxe şi greco-catolice înălţate în perioada interbelică în localităţile din zonă, defineau, în plan simbolic, noile raporturi dintre românii şi maghiarii din spaţiul est-transilvan. (Marica, 1997)

După schimbările teritoriale din toamna anului 1940, maghiarii, recâştigându-şi statutul pierdut în 1918, nu au “suportat” prezenţa simbolurilor “stăpânirii româneşti” în centrul acestor localităţi şi au trecut la demolarea lor.

O analiză comparativă a situaţiei românilor din judeţele Covasna şi Harghita, din anii 1940-1944, şi din perioada de după 1989, oferă surprinzătoare similitudini şi motive de reflecţie.

Pentru prima perioadă am folosit date şi aprecieri cuprinse în Raportul asupra Comisiilor speciale italo-germane trimise în Ungaria şi România (Raportul Comisiei Roggeri-Hencke – 8 februarie 1943) – (Transilvania şi aranjamentele europene, 1995), iar pentru perioada prezentă, documente ale societăţii civile româneşti şi mass-media locale. Iată câteva exemple:

– “Românii s-au simţit în mod deosebit  atinşi de atacurile presei ungare, în special ale celei din provincie, adresate Armatei Române, cât şi de publicaţii ungare în domeniul istoric şi cultural”.

– “Tonul arogant şi lipsit de respect faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românilor este o prezenţă constantă în publicaţiile de limbă maghiară din zonă. Ex. … Presa locală de limbă maghiară practică un discurs hiperetnicizat şi o politică identitară agresivă, care alimentează sentimente de intoleranţă şi acţiuni discriminatorii faţă de etnicii români.

– Un alt motiv al crescândei nemulţumiri a populaţiei române din Transilvania de Nord este politica de maghiarizare desfăşurată de autorităţile maghiare, care urmăresc în mod evident să şteargă, cât mai mult posibil, urmele celor 22 de ani de dominaţie română, punând serioase piedici cetăţenilor de origine etnică română, în drepturile lor.

– Asistăm la lansarea deschisă a unei strategii politice speciale pentru “Ţinutul Secuiesc, menită a asigura puritatea etnică şi enclavizarea prin autonomizarea zonelor în care UDMR râvneşte a-i fi recunoscută calitatea de autoritate statală autonomă”.

– Un alt motiv al plângerilor tot mai numeroase din partea românilor trebuie căutat în neîncrederea generală şi profundă ce separă autorităţile ungare şi poporul ungar de concetăţenii lor români… Pe de altă parte, românii trăiesc cu impresia înrădăcinată  că sunt lipsiţi de tutelă legală.

– În zonă, a fost iniţiat un proces de “deromânizare”, prin excluderea elementului românesc din procesele de decizie la nivel local şi, astfel, determinarea acestora să părăsească judeţele în cauză. … Se constată o diminuare a capacităţii de a asigura exercitarea autorităţii statului pe întreg teritoriul ţării…

– Este vorba apoi de o politică de retorsiuni contra elementului etnic român. Se recurge mereu şi în orişice domeniu la represalii pentru a se obţine ca să fie revocate măsuri româneşti contra ungurilor, considerate inechitabile.

– Din analiza discursului şi comportamentului public al liderilor UDMR, rezultă faptul că o serie de acţiuni întreprinse faţă de români sunt un “răspuns” la acţiuni asemănătoare ale românilor faţă de etnicii maghiari unde aceştia sunt numeric minoritari.

Autorităţile maghiare locale întreprind constant măsuri de intimidare, descurajare şi anihilare a acţiunilor de menţinere şi cultivare a identităţii româneşti. Atitudinea agresivă a majorităţii autorităţilor maghiare din estul Transilvaniei faţă de populaţia românească din zonă se defineşte şi prin următoarele aspecte: practicarea de măsuri discriminatorii de ordin politic, economic, social şi cultural faţă de români; atitudini de indiferenţă şi încercări de împiedicare a “manifestărilor naţionaliste” româneşti; acţiunile identitare româneşti, de regulă, generează “iritarea” şi “adversitatea” autorităţilor locale maghiare, care, în mod consecvent, tergiversează sau descurajează finalizarea unor asemenea acţiuni.

Principalele teme prezente în discursul public maghiar din Transilvania referitoare la convieţuirea interetnică sunt: contestarea statului naţional românesc, socotit ca un stat balcanic conjunctural, opus modelului “statului de tradiţie şi inspiraţie europeană”; definirea identităţii: transilvanism versus românism, minoritate etnică şi culturală; tema cuceririi etnice româneşti, preponderent urbane, prin mari fluxuri migraţioniste extracarpatice dirijate spre Transilvania; ambiguitatea sociologică a ideii autonomiste; separaţia şcolară reprezintă o recuperare a identităţii etnice sau segregaţionism; diferenţe în percepţia sinelui etnic. Cercetătoarea Maria Cobianu-Băcanu de la Institutul de Sociologie al Academiei Române din Bucureşti a studiat ani de zile relaţiile interetnice din judeţele Covasna şi Harghita. Iată câteva concluzii :

– Diversitatea etnoculturală sau plurietnicitatea este incompatibilă cu tendinţa de constituire de asociaţii monoetnice: exclusive, cu caracter de enclave.

– Modelul mental de conlocuire al românilor diferă fundamental de cel maghiar. Românii îşi doresc şi propun o convieţuire armonioasă, paşnică, bazată pe respectul identităţii etnice şi culturale, maghiarii acţionează în sensul segregării fizice, sociale, culturale pe principii etnice.

– Societatea românească nu manifestă propensiunea sau tendinţa de izolare sau respingere a ungurilor, nici prin români, nici prin celelalte minorităţi. Tendinţa de autoseparare, de autoizolare a grupului etnic maghiar vine din interiorul lui, din ideologia liderilor grupului, inoculată şi transpusă în practică la nivelul grupurilor şi a indivizilor.

– Limba română, din această perspectivă, ca limbă a populaţiei majoritare, este limba naţională, iar pentru minorităţile naţionale este limba de contact şi nu mai puţin limbă de cultură. Însuşirea ei de către orice minoritar nu constituie în nici un fel o ameninţare la identitatea proprie, naţională sau etnică, ci, dimpotrivă, o deschidere spre societatea şi cultura română ca mediu integrator. Ea permite integrarea reală, profundă, autentică în societatea largă românească, nu ca un acord formal asupra regulilor unui joc, ci ca proces bivalent – român şi maghiar, deopotrivă – de interacţiune organică a experienţelor naţionale proprii, de articulare şi conjugare a intereselor şi priorităţilor comune în cel mai deliberat stil democratic. Învingând tendinţele centrifuge, orientate spre segregare, autonomizare, integrarea lingvistică şi culturală reală trebuie să consolideze forţele comunitare cu spirit integrator, cooperant, conştient formulat..

– Pe românii minoritari din secuime, jocul democraţiei nu-i favorizează. Ei nu au nici drepturile fraţilor lor majoritari, nici drepturile “de care se bucură toţi ceilalţi minoritari din ţară. Ei sunt dincolo de toate drepturile”. De aceea,  nu pot supravieţui decât dacă sunt sprijiniţi. Altfel, se declară maghiari, ca să trăiască bine şi liniştiţi. Şi dacă ajung aici, nu ei sunt de vină. Cauzele rezidă în slăbiciunea măsurilor de protejare a lor, în lipsa de control a modului cum se aplică legile în această zonă a ţării, în lipsa de fermitate în aplicarea Constituţiei.

– Spiritul de frondă, de nerespectare a hotărârilor de guvern şi a legalităţii de către oficialii maghiari, aşa cum se observă din raportul Prefectură/Consiliu Judeţean, este una din multiplele forme de manifestare a politicii de forţă, de intimidare pe care liderii maghiari intenţionează s-o impună pe întreaga scară ierarhică, de la Parlament, Guvern, Prefectură, până la Consiliul Local, în structurile administrative şi politice ale ţării. El începe să se constituie ca o trăsătură, model cultural etnic post-decembrist, mai ales în viaţa socială şi politică, sesizată de toţi cetăţenii ţării şi de subiecţii cercetării.

– Destinul românilor şi al românităţii din zona Covasna şi Harghita rămâne sub zodia incertitudinii, atâta vreme cât Puterea şi Ţara nu intervin în păstrarea şi menţinerea lor prin dezvoltarea economică şi culturală a zonei, ca şi prin formarea unei intelectualităţi puternice, conştientă de identitatea sa naţională, dornică să contribuie la dăinuirea şi înflorirea peste veacuri a acestei identităţi. Împlinirea nevoii de demnitate a românilor, departe de a împieta asupra identităţii naţionale maghiare, va deveni un liant al bunei convieţuiri şi înţelegeri ca şi în celelalte zone cu populaţie etnică mixtă din ţară.

– Modelul cultural al relaţiilor interetnice din Covasna şi Harghita este unul piramidal, cu vârful format din structuri de conducere politice, etnice, administrative, bântuite de aspiraţii şi acte separatiste, discriminatorii, iar la bază constituit din oameni care convieţuiesc în înţelegere, bună vecinătate cu românii, ca şi cu cei de alte etnii. (Cobianu-Băcanu,1998).

Aşadar, realităţile din judeţele Covasna şi Harghita nu sunt cunoscute în întreaga lor complexitate şi profunzime. Multe instituţii ştiinţifice şi de cultură, dar şi personalităţi marcante ale vieţii publice româneşti ocolesc zona, considerând-o “delicată” şi aşteptând ca starea de normalitate să se instaleze de la sine. Repetatele demersuri pe care societatea civilă românească din Covasna şi Harghita le face către autorităţile centrale ale statului vin să suplinească lipsa reprezentării legale la nivel parlamentar şi guvernamental şi se doresc a contribui la normalizarea climatului de convieţuire interetnică în consens cu normele democratice promovate de Guvernul României în realizarea interesului naţional. Majoritatea acestor demersuri nu şi-au găsit din păcate ecoul scontat.

Cercetările recente au pus în evidenţă o fractură identitară determinată de modul în care se trăieşte efectiv statutul simultan de majoritate-minoritate în acelaşi timp. Populaţia românească majoritară în România, în judeţele Covasna şi Harghita are statut de minoritate şi este supusă unei presiuni puternice de către tendinţa autonomistă manifestată la toate nivelele societăţii maghiare. De fapt aceste judeţe funcţionează autonom, doar formal ele se supun administraţiei centrale. Sunt zădărnicite toate tendinţele centraliste ale administraţiei centrale, de la amplasarea unei cazărmi de jandarmi până la funcţionarea unui aşezământ de asistenţă socială patronat de un ordin religios condus de călugăriţe de etnie română.

De fiecare dată argumentul rostit oficial sau nu este acelaşi – păstrarea echilibrului, de fapt dezechilibrului etnic existent. Programul segregaţionist promovat politic şi administrativ a prins foarte bine la nivelul opiniei publice maghiare din judeţ. În plus, visul Ungariei mari sau unei Ungarii mici, în mijlocul României mari, este o himeră întreţinută continuu dinspre clasa politică şi elita intelectuală.

Sunt invocate obsedant unele “drepturi istorice” exclusive, de fapt unele privilegii. Aşa cum sublinia publicistul Ion Ciurea, în zonă există falsa percepţie a realităţii configurată în aberanta schemă potrivit căreia integrarea europeană ar putea însemna şansa localnicilor de a se înfrupta din roadele întregului continent pe care să se deplaseze şi să se aşeze nestingherit fără ca “alţii”, “străinii” să aibă dreptul să pună piciorul pe tărâmul propriu, dorit numai al lor. Împrejurare absurdă şi revelatoare se regăseşte în formula: “România, ţara tuturor cetăţenilor ei, aşa zisul “pământ secuiesc”- numai al secuilor. (Ioan Ciurea, 2000). Apelarea la argumente ce aparţin trecutului secuimii, reprezintă de fapt o încercare de transfer în viitor a unui trecut favorabil”

Liderii maghiari din zona Covasna-Harghita folosesc o “inflaţie de concepte neconstituţionale şi tendenţioase: “autonomie comunitară”, “autodeterminare internă”, “autoguvernare locală”, “ţinut secuiesc”, “secui-român” (Maria Cobianu-Băcanu, 2000). În zonă, liderii maghiari practică un cult al etnicităţii, care “exagerează diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele, adâncind separările dintre etnii. Rezultatul înseamnă autocompătimire şi autoghetoizare (A. Schlesinger).

Existenţa partidului constituit pe criterii etnice şi a “votului etnic” stimulează separatismul etnic şi prin aceasta există o mare diferenţă între discursul cu tentă europeană al unor lideri maghiari şi etnocentrismul, naţionalismul şi intoleranţa promovate în fapt în cele două judeţe. Există o diferenţă între comportamentul maghiarilor din zonele unde aceştia sunt minoritari şi cei din aceste judeţe unde sunt numeric majoritari.

În cele două judeţe există trei situaţii distincte: zone cu localităţi monoetnice româneşti; aşezări etnic-mixte; localităţi monoetnice maghiare în care trăiesc mici comunităţi româneşti supuse unui puternic proces de deznaţionalizare. Preocupările pentru conservarea etnicului, împreună cu cele îndreptate spre izolaţionism, separatism, autarhie, alunecă frecvent spre intoleranţă etnică, cu atât mai grav spre şovinism. Populaţia românească trăieşte mai intens frustrarea, românii ştiindu-se minoritari deşi sunt majoritari. Astfel românii ezită în a cere statutul de minoritari şi protecţia de care benficiază celelalte etnii (au nevoie de apartenenţă simbolică la majoritate) care nu are însă acoperire în protecţie sau avantaje diferite de statul român.

În ceea ce priveşte dezbaterea problemelor referitoare la convieţuire, la nivelul fiecărui judeţ încă nu s-a găsit cadrul adecvat desfăşurării unui dialog pe tema convieţuirii interetnice. Există încă tendinţe de neîncredere şi suspiciune, dublate de o necunoaştere a dorinţelor concrete ale “celuilalt”. Nu s-a întocmit un inventar de probleme ce se cer soluţionate, din punctul de vedere al fiecărei părţi, într-o anumită ordine de prioritate. Sau, mai exact, aceste “inventare” – sub forma unor memorii şi petiţii – au fost înaintate unor foruri naţionale şi internaţionale (îndeosebi de către reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară).

Insistenţele conducerii UDMR pe aspectele ce ţin de autonomia pe criterii etnice, cât şi raporturile interetnice deteriorate au condus, în unele cazuri, printre altele, la un mod negativ de reacţie a populaţiei din celelalte zone ale ţării faţă de judeţele Covasna şi Harghita, manifestat spontan prin suspiciuni şi rezerve faţă de zonă, cât şi la perpetuarea unor stări de lucruri în convieţuirea de zi cu zi.

Astfel, în prezent, cazurile de violenţă fizică ce s-au manifestat în perioada decembrie 1989 – martie 1990 faţă de populaţia românească au fost înlocuite cu persuasiunea psihologică, ce urmăreşte crearea unor stări de disconfort şi frustrare şi conduce la izolarea în familie şi în cercul de prieteni sau la plecarea din zonă a românilor.

Există, în continuare, o atmosferă antiromânească în unele localităţi şi colective de muncă din cele două judeţe. În satele cu populaţie majoritară maghiară se manifestă o reacţie negativă faţă de intelectualii şi funcţionarii români care ar urma să se stabilească în localitate, motivată prin teama modificării compoziţiei etnice şi “românizării” comunităţilor respective. Această stare de lucruri, asociată cu plecările masive de după revoluţia din 1989, a condus la o lipsă acută a intelectualilor în majoritatea satelor din judeţele Covasna şi Harghita.

Presa locală de limbă maghiară promovează o stare de nemulţumire permanentă. Anumite greutăţi inerente perioadei de tranziţie sunt prezentate cu o satisfacţie nedisimulată. Mesajul majorităţii editorialelor şi al celorlalte articole este de a convinge cititorii despre tradiţiile istorice ale autonomiei secuieşti şi despre justeţea dezideratului stabilit de conducerea UDMR.

În contrast cu realităţile din zonă este prezentată denaturat condiţia prezentă şi de perspectivă a cetăţeanului maghiar din România, cetăţean ameninţat permanent de “teroarea paşnică a românilor, care poate transforma viaţa intelectualului maghiar într-un adevărat iad”.

Statul român naţional unitar este prezentat ca un stat intolerant, dominat de obiceiuri balcanice. De regulă, se manifestă repulsie împotriva a tot ceea ce este “naţional” şi se pune în evidenţă incompatibilitatea dintre semnificaţia ce o are Ziua Naţională a României pentru cetăţenii români de naţionalitate română şi pentru cei de naţionalitate maghiară.

“Pentru una din naţiuni – ţine să precizeze publicistul Szilvester Lajos de la cotidianul „Haromszek” din Sfântu Gheorghe – Ziua de 1 Decembrie este sărbătoare naţională, pentru celălalt grup etnic însă, o traumă greu suportabilă… Numai că pentru noi, legat de 1 Decembrie, Dictatului de pace de la Trianon i se asociază faptul că şi-au încălcat propriul cuvânt şi, de atunci, fiecare Constituţie se naşte sub semnul nesocotirii propriilor angajamente. Încălcarea cuvântului şi neîncrederea fac imposibilă şi convieţuirea între oameni (1 Decembrie, în “Haromszek” nr. 1601 din  1. 10. 1995)”.

Acuzaţia de nerespectare a promisiunilor şi de minciună, însoţită de altele referitoare la agravarea dramatică a drepturilor ce li se cuvin maghiarilor, sunt frecvente în paginile ziarului la care ne referim: “Minciuna în România este un fenomen de masă”, “Zilnic pierdem câte ceva”, “Dacă lucrurile ar fi depins de actualii demnitari, ne-ar fi gazat de mult sau ne-am aştepta la raţia de hrană în vreun gulag”.

Tonul arogant şi lipsit de respect faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românilor este o prezenţă constantă în publicaţiile de limbă maghiară din zonă: “Impunerea limbii de stat este absurdă”, “Românii sunt dominaţi de complexele lor de inferioritate istorică şi de xenofobia lor nemărginită”, “Maghiarimea din Transilvania este de orientare occidentală, deci nu putem accepta o altă influenţă, în special balcanismul”. 1 Decembrie, în “Haromszek” nr. 1601 din  1. 10. 1995)”.

Se recunoaşte că multe din neîmplinirile şi stările de lucruri anormale existente în Harghita şi Covasna sunt cauzate de propriile slăbiciuni ale societăţii civile româneşti. S-a formulat dezideratul potrivit căruia până la începerea dialogului local româno-maghiar trebuie să se asigure desfăşurarea  dialogului româno-român. Nu este mai puţin adevărat că există numeroşi factori care nu doresc o evoluţie pozitivă a raporturilor interetnice din zonă şi se pronunţă din ce în ce mai clar pentru statuarea unei enclave etnice maghiare în ţinuturile Covasnei şi Harghitei.

Dacă admitem definiţia conform căreia “minoritatea este un grup social ai cărui membri consideră că suferă din partea altor grupuri prejudicii – discriminare, segregare, persecuţie sau orice combinaţie a acestora şi dacă ne însuşim şi observaţia că minoritatea nu este aşa cum pare să arate numele ei, o categorie statistică, ci una social-politică – fiind deci definită prin statutul ei, nu prin cantitate (Camil  Mureşan, 1996), atunci putem constata că şi în zona Covasna-Harghita există o interpenetraţie a condiţiei minoritate şi majoritate, a unui individ sau a unui grup. Încercând o concluzie, apreciem că  românii  din Covasna şi Harghita reprezintă o majoritate cu status scăzut, o comunitate dezavantajată, supusă unor numeroase discriminări instituţionale şi de facto, care poate deveni o “minoritate de jure” odată cu transferul în sfera de competenţă locală a unor prerogative sporite în domeniul administrativ, economic, cultural ş.a.  Maghiarii din zonă  reprezintă o minoritate cu status ridicat, o comunitate aflată în situaţia de minorat simbolic (Achim Mihu, 2002) şi nu unul efectiv, o comunitate dominantă, aflată perpetuu la putere pe plan local, ce deţine monopolul resurselor şi are puternice trăsături etnocentriste. În situaţia în care minoritatea maghiară din zonă domină politic, necesitatea ca ei să  beneficieze de protecţie juridică specială dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de protecţie, pentru a-şi conserva identitatea etnică, sunt românii şi nu maghiarii.

Aprecierile făcute de Gheorghe Şişeştean referitoare la dimensiunile definitorii ale convieţuirii româno-maghiare din Transilvania sunt, în mare, valabile şi pentru judeţele în care raportul majoritate-minoritate este inversat. În timp ce diferenţa dintre cele două etnii s-a manifestat cu precădere la nivelul lingvisticului şi religiosului, similitudinile sunt vizibile peste tot, la nivelul tehnicilor de habitat, organizarea teritoriului, practicile economice, inclusiv cele ale universului economiei tradiţionale. Dacă la nivel comunitar, pe lungi perioade istorice se poate constata dominanţa toleranţei şi coabitării în termenii similitudinilor şi complementarităţilor, la nivelul elitelor politice, cu intensităţi şi variabilităţi istorice se poate constata modelul cultural-politic divergent, resuscitat periodic şi reconfigurat societal în mentalul colectiv de către unele elite politice şi intelectuale maghiare.

Cu cât realităţile din judeţele Covasna şi Harghita vor fi cunoscute în întreaga lor complexitate, inclusiv prin apelul la cercetarea ştiinţifică interdisciplinară, cu atât situaţia va putea fi stăpânită şi influenţată în sensul dorit, cel al unei convieţuiri normale într-un areal caracterizat prin pluralism etnic şi confesional, convieţuire bazată pe legislaţia românească privind autonomia teritorială şi pe normele europene în materie, unanim acceptate în statele cu tradiţie democratică.

Există o întreagă bibliografie maghiară despre problematica interetnică din Secuime. În schimb sunt mai puţin cunoscute punctele de vedere ale liderilor populaţiei româneşti din judeţele Covasna şi Harghita despre convieţuirea interetnică din zonă. De aceea am considerat util să prezentăm opiniile, frământările şi poziţia  acestora despre tema în dezbatere, aşa cum  rezultă din analiza discursurilor prezentate  în presa locală şi în documentele societăţii civile.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*