Coloana Infinitului este opera prin care ne-am obișnuit să îl amintim și să îl definim pe Brîncuși, dar faima creativității marelui artist pătrunde departe în istoria artei universale, având un loc unic, incomensurabil. Asistăm fascinați la dastinul parcurs de către artist, într-un zig-zag uimitor de experiențe, trăiri și prietenii cu alți titani iluștri ai artelor, precum Auguste Rodin, Marcel 
Duchamp, Matisse, Amedeo Modigliani, Picabia, Tzara. Brâncuși, însă, a conservat cel mai bine propriul stil, nelăsându-se furat de Dadaism și alte curente artistice. Colaborarea artistului român cu Rodin este legendară, prin faptul că marele maestru i-a oferit privilegiul de a fi ucenic în atelierul său, ofertă pe care Brîncuși a refuzat-o elegant, enunțănd un adevăr dezarmant: „sub arbori mari nu creste nimic”.
Sculpturile genialului român sunt rodul curiozității și al fructificării studiului diverselor culturi ale umanității, izbutind să se identifice acestora în forme armonice solide, elementare, ancestrale și cosmice între care, de pildă, sfera, oul și trapezul, modelate în 
materiale uzate, pure: lemnul, piatra și bronzul sub forma unor module multiplicate, sau a unui simplu impact primitiv. Universul plastic și poetic al lui Brîncuși este emblematic și optimist. Din repetivitatea brâncușiană se remarcă voința artistului de a nu abandona total România și tot ce este românesc. Operele realizate în parcul din Trgu-Jiu sunt purtătoarele prin timp ale 
expresivității nu doar a unui artist singular, ci și a națiunii de origine a artistului, deschisă și expusă într-o lume despovărată de prejudecăți, într-o lume modernă în care posibilitatea de a admira infinitul, tăcerea, imubailul ar putea fi înfiorător de simplă și fascinantă, ca visul unui adolescent sub poarta magică a timpului.
Formele plsatice date prin muncă asiduă materialelor nu devin stereotip în viziunea trăsăturilor dinamice al autorului, dar devin o perenă și exigentă cercetare, de la prima până la ultima operă, impunând o limită generoasă a identității creative, modelând și șlefuind bucăți de idei aspre de la primitivismul brut până la eleganța 
strălucitoare a muzei care, la un moment dat, se abandonează somnului. Din pacate visele se spulbera. După expoziția de la Guggenheim Museum, New York, 1955, Brîncuși își scrie propriul testament, atelierul și operele sale din Paris fiind donate statului francez, care i-a acordat cetățenia onorifică.
În 1957 se stinge din viață. Lăsând la parte orice tip de cinism ce poate fi extras din frazele lui Brîncuși, mesajul său postum este încrederea în amestec sublime cu speranța că noile generații vor fi confluente prin unicele șanse ale viitorului: creativitatea si cultura.
Lasă un răspuns