Arhiva zilnică: 16 august 2012

Clica infractorilor „de lèse Europe” de la Bruxelles (împotriva noastră, împotriva altora…), dar și de la București (doar contra noastră)…

Înăsprirea statusului fiscal în România, atât prin inventarea de noi și noi motive de a mai pune câte o taxă în spatele românilor, dar și prin justificarea impunerilor, tot mai abuzive, prin necesitatea conformării „pentru țară” (dar nu a noastră!), nu are nici o legătură directă cu aducerea de bani la buget… Nu este scopul în sine al măsurilor de strângere „cu șurubul” a contribuabililor, prin amenințări la tot pasul pentru orice neconformare în achitarea rapidă a taxelor și impozitelor (cu atenționări și amenințări pentru achitarea acestora cât mai repede, fără crâcnire, ba, chiar înainte de expirarea termenului legal de plată!), ci este un mecanism de punere în aplicare a diabolicului plan de supracontrol al societății… Și nici măcar nu de către proprii tirani de țară, ci de cei ai Bruxelles -ului… Acolo unde a fost mutat, „descentralizat”, „delegat”, prin cedările și vânzările guvernanților pentru felurite, uneori și doar ipotetice funcții (precum „posturile” postpreședenție ale lui Iohannis, în orice fel de păpușoi de fotoliu european sau de alianță NATO ar fi fost „garat” acesta!), dar și direct pentru bani, mascați în lefurile și indemnizațiile unor funcții gras plătite ori în comisioane „confidențiale”… De altfel, ar trebui să vedem cândva toate contractele de achiziții centralizat-girate de către clica infractorilor „de lèse Europe” de la Bruxelles! Pentru că, aparenta nepricepere juridică de a face măcar minime întâmpinări juridice față de furtul banilor țării, de exemplu, pentru achitarea a mii de seruri „de nimic”, și la propriu, ca doze nelivrate, și la figurat, ca rezultate nedocumentate medical (măcar pentru a demonstra presupusa eficiență a unui vaccin la luni bune de la adaptarea naturală a organismului uman la agresorii „patogeni”, fie ei și de laborator), maschează, de fapt, inacțiunea intenționată pentru protejarea intermediarilor de acuza crimei de țară (atât a acelora de la Bruxelles, dar mai ales a acelora de la noi)…

Un supracontrol al societății ce va apela întotdeauna la brațul polițienesc (și juridic) aflat mereu la îndemână și discreție… Pentru că punctul de toleranță a abuzurilor guvernanților, și ale clicilor lor „politice”, „de coaliție”, „de alianțe”, „de guvernare”, a fost demonstrat ca fiind inexistent, nici măcar difuz raportat la masa societății (și nu atât ca dimensiune, cât mai ales la nivel de falii apărute în ea, de la incidente de comunicare în mediile virtuale la reîntoarcerea la acțiunile de delațiune din mințile tot mai frustrate, și nefrecventabile, ale mult prea multor concetățeni de ai noștri), a fost dovedit, dară, prin pasul abuziv făcut de guvernanți în stabilirea metodologiei amenzilor aproape drept acte cu titlu executor… Un abuz în fața căruia societatea a tăcut, deși prima încălcare constituțională a reprezentat-o chiar nerespectarea termenului legal de prescripție… O nesocotirea a legii supreme ce a continuat, apoi, prin legiferarea transformării amenzilor neplătite în purtătoare, nu doar de dobânzi și penalități (și penalități la dobânzi și dobânzi la penalități, în circuitul fără fund al vârtejului fiscal de acaparare al ultimului bănuț, practic, de dublări și triplări guvernamental-cămătărești ale sumelor inițiale!), dar și căpătând o greutate penală ca titlu de creanță în beneficul statului… Inclusiv prin suspendarea unor drepturi cetățenești nelegate legal constituțional cu faptele în sine, prin suspendarea permisului auto pentru neplata amenzilor fără ca această sancțiune să șteargă sumele datorate, mai mult, dublându-le la nivel de cuantum, fără a mai exista nici măcar principiul juridic al neaplicării a două (chiar trei!) sancțiuni și pedepse pentru aceeași faptă… Iar societatea a tăcut, chiar dacă era vorba despre atingerea unui drept fundamental: libertatea de mișcare… Chiar dacă vorbeam despre amenzi (de circulație) transformabile în amenzi penale, zile de închisoare și având același titlu repetitiv de creanță în beneficiul statului… Chiar dacă era vorba despre o altă gravă malversațiune, acoperind un alt grilaj pus nouă… Am stat, din nou, „în banca noastră”… Am tăcut, deși era vorba de mult mai mult decât un atac grosolan la drepturile și libertățile noastre constituționale… Pentru că eram deja în fața impunerii unei paradigme scrise de către oricine altcineva (guvernanți, politicieni, analfabeți funcționali), dar nu de către juriști… Or, în momentul în care guvernanți au sancționat țara pentru mersul ei greșit, fapt datorat tot lor, inclusiv ca responsabilitate ministerială, ar fi trebuit să reacționăm! Pentru că aceștia nu mai sunt lideri, prin ale căror fapte, acțiuni, idei, deschideri de orizonturi, s-ar putea lumina drumul unei națiuni, ci sunt demolatori, detractori și infractori de cea mai joasă speță… Căci, în orice clipă a Istoriei ne-am afla, în momentul în care țara merge prost, nu poporul este de vină! Și nu el trebuie hărțuit și pedepsit, ci aceia care au adus-o în această situație…

Nu am reacționat dară, iar totul s-a transformat, pentru guvernanți, într-un punct de referință… Momentul de blocare definitivă a posibilității de întoarcere a țării la punctul inițial: punctul de dovedire a toleranței oarbe a societății, inclusiv prin nevrednica ei inacțiune (fie și din dezgust, tot nescuzabilă)… Pentru că transformarea amenzilor în suspendări de drepturi legitim obținute, dar și în posibile zile de închisoare, asta a făcut… De aceea, faptul că, astăzi, aceiași guvernanți ai urii față de noi, pun pe masă, tot printr-un pretext de la marginea preocupărilor noastre, sancționarea lipsei polițelor de asigurare ale locuințelor pentru dezastre naturale (cutremure, inundații, alunecări de teren) nu mai miră… Chiar dacă, prin trasarea dreptului poliției de a verifica existența (posibil, chiar la domiciliu) a acestor polițe, lucrurile au fost împinse spre un statut al Statului de următor mare torționar… Și în care, doar într-o primă etapă, se vor aplica numai amenzi, pentru că, pe același calapod al amenzilor rutiere, va putea urma oricând și transformarea lipsei PAD în zile de închisoare… Poate și cu arogarea (despotică) a statului a „dreptului” de a impune transformarea și acestor nesupuneri de plată ale societății în titluri executorii… Direct executorii, ca impunere asupra caselor noastre (căci, guvernanții nu vor ca acestea să mai fie ale noastre, având alte indicații de la Bruxelles), apoi asupra mașinilor, și, în cele din urmă, asupra oricărui bun aflat într-un tot mai străveziu drept de proprietate…

Pretextul va fi același: nu sunt bani la buget… Și va fi în continuu extins până la impunerea unei zone de inacțiune dinspre popor… Fără nici o fereastră de minimă clipă astrală recuperatorie, guvernanții acționând împotriva noastră tocmai prin cavernele pe care ei le-au produs în societate… Iar zilele în care mai puteam face un minim pas rămân în urmă… Ocaziile de a invoca incompetența și trădarea, pe care le afișează când și când guvernanții și politicienii între ei, generate de frustrări dar și de continua devorare a peștilor „mai mici”, vor fi și ele tot mai rare… Inclusiv cele aidoma recentei acuzații publice de devalizare a bugetelor țării făcută de către BNR (motivul intrinsec nici nu mai contează: frustrare, asigurarea unei polițe de extensie a propriilor beneficii etc.), instituția reclamând faptul că „fondul de rezervă al guvernului a fost epuizat”, iar țara a fost lăsată „fără resurse bugetare, chiar și în caz de criză”. Or, unde sunt plângerile penale pentru proasta gestiune a bugetelor țării și deloc interpretabila, ca mod de execuție „bugetară”, devalizare a acestora?… Pentru că, dacă tăcem și acum, noi, cel puțin noi cei de azi, vom tăcea, în fapt, pe veci…


Discriminare în Bavaria…

Ca întotdeauna, statele membre ale UE cu economii și civilizații consolidate, statele – surori mai mari ale României, practică un dublu standard extrem de deranjant față de cetățenii români care lucrează ori s-au stabilit pe teritoriul acelor state membre. Ca întotdeauna, ignorăm aceste realități sau, dacă le percepem, decidem să le trecem sub tăcere, ca să nu deranjăm, ca să „nu ne facem țara și poporul de râs”. Lucrătorii români sunt tratați ca europeni de rang doi: muncesc în Germania, contribuie în Germania la sistemele de asigurări sociale, dar pentru copiii lor statul bavarez a prevăzut cel mai mic nivel de sprijin din toată lista de cetățeni UE. De unde aflăm asta? Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg se află o foarte, foarte interesantă speță, cu numărul C-642/24, în care Comisia Europeană a dat în judecată Germania pe motiv că legislația landului Bavaria discriminează cetățenii UE care nu sunt originari din Bavaria. Comisia solicită Curții să declare că, prin introducerea și menținerea unui sistem de prestații familiale în Statul Liber Bavaria, în cadrul căruia lucrătorii ai căror copii au reședința permanentă într-unul dintre statele membre enumerate în dispozițiile de punere în aplicare relevante ale Statului Liber Bavaria primesc sume mai mici, Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004, al Regulamentului (UE) nr. 492/2011 și al art. 45 din TFUE.

Așadar, Comisia Europeană consideră că Germania încalcă tratatele și regulamentele UE și o face prin discriminare pe temei de origine națională. Comisia Europeană susține că Germania a încălcat articolele 7 și 67 din Regulamentul nr. 883/2004. Alocația familială, astfel cum este acordată de Statul Liber Bavaria, este o prestație familială în sensul acestui regulament. Dar regulamentul interzice ca acordarea sau cuantumul prestațiilor familiale să depindă de originea națională sau etnică a membrilor familiei lucrătorului care are reședința în statul membru care furnizează prestațiile. Cu toate acestea, Statul Liber Bavaria prevede o reducere a cuantumului alocației familiale pentru copii, dacă aceștia au reședința în 15 state membre enumerate exhaustiv, în afara Germaniei. Prin urmare, Statul Liber Bavaria tratează prestațiile familiale pentru copii exact în funcție de statul membru în care acești copii au reședința și nu ca și cum ar avea reședința în Germania.

În al doilea rând, Comisia Europeană susține că Germania nu a respectat principiul egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la art. 4 din Regulamentul nr. 833/2004 și la art. 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011. Prin reducerea alocației familiale pentru copiii care locuiesc în cele 15 state membre enumerate exhaustiv, Statul Liber Bavaria tratează persoanele în mod diferit în funcție de locul în care locuiesc copiii lor și, în special, mai rău, dacă acești copii locuiesc într-unul dintre cele 15 state membre enumerate exhaustiv. În cele din urmă, acest lucru dă naștere unei discriminări indirecte în detrimentul lucrătorilor migranți din aceste state membre, fără a fi justificată de niciun obiectiv legitim.

Principala categorie de astfel de cetățeni discriminați este cea a românilor. Conform statisticilor oficiale din Bavaria*, la 31.12.2024 locuiau în Bavaria 174.371 de cetățeni români, dintre care 142.347 adulți. Numărul efectiv al beneficiarilor afectați de măsura discriminatorie este, probabil, mai mic, deoarece schema de asistență socială privește doar copiii de în vârstă de până la 36 de luni aflați în situație transfrontalieră. Asistenții mei de la Parlamentul UE nu au găsit cifre care să ofere posibilitatea de a calcula numărul copiilor cu părinți români stabiliți sau muncind în Bavaria. Prin comparație, doar comunitatea turcă în Bavaria era peste cea românească (aprox. 183.000), pe locul trei fiind Ucraina (aprox. 157.000). Niciuna dintre aceste comunități nu provine din țări membre UE. Comunitatea de bulgari, cu care suntem tratați egal, este puțin sub 54.000. Precizez că, din calendarul CJUE, rezultă că pronunțarea hotărârii este programată pentru data de 16 aprilie 2026. Până una – alta, să reținem că, în (de)favoarea copiilor de migranți români, landul Bavaria alocă suma de 125 euro, sumă care este, efectiv, cea mai mică din lista de 15 state (suntem egali, la această discriminare, cu cetățenii născuți în Bulgaria). În 2018, când a fost implementată prevederea atacată, mai figurau cu alocații de 125 de euro per copil și Croația, Polonia și Ungaria. Între timp, acestea au urcat la 187,5 euro, similar cu restul statelor membre afectate. Sumele sunt aferente unui copil; la doi copii, sumele cresc la 150, respectiv 225 euro (în cazul statelor mai „răsărite”). Germania susține legea din Bavaria și este destul de probabil să câștige – dar dacă asta se va fi întâmplat, atunci democrația și încrederea în UE nu vor avea de câștigat, ci de pierdut.


Super-continentul.. ne-euro-atlantic…

Suntem în 2019, în primul mandat Trump. La jumătate de deceniu de la „pivotarea” spre Asia a SUA (Obama), care simte că ceva se întâmplă și trebuie să stopeze puterea asiatică. În februarie 2012, viitorul președinte al Chinei, Xi Jinping, revine din SUA spre casă și face două escale: în Irlanda și în Turcia… Recep Tayyip Erdogan, ca urmare a ultimei escale a lui Xi, face o vizită în China, inițial în provincia Urumki, fără să procedeze ca Charles de Gaulle în Quebec: el vorbește despre „o singură Chină”, nu despre o regiune uigură liberă… deși înainte avea astfel de abordări separatiste. Contactele dintre Turcia și China se înmulțesc enorm din punct de vedere economic. Pentru China, Asia nu este doar Asia de Sud-Est. Asia ține până la Mediterana. Așadar, Orientul Mijlociu este tot Asia. Acest Orient Mijlociu care produce exact cantitatea de petrol de care au nevoie giganticele economii ale Asiei (China, India, Japonia etc.) și pe care numai Asia Centrală și Orientul Mijlociu o pot furniza. China, care era în anii 80 autosuficientă din perspectiva consumului de petrol, este acum cel mai mare importator de petrol mondial. Pentru că se dezvoltă susținut. China a depășit SUA atât la importuri cât și la exporturi din zona Golfului încă din 2006-2009. Nu este vorba numai despre petrol, ci despre toate tipurile de bunuri. Creșterea e atât de mare încât americanii nu mai știu să gândească strategic această nouă realitate. Obișnuiți cu jocurile de sumă nulă, ei cred că ceea ce câștigă China pierd ei. Chiar și un iraniano-american ca Vali Nasr crede la fel. Și mai crede că aliații asiatici ai SUA le vor cere americanilor să intervină pentru ca China să nu le reteze sursele de aprovizionare cu petrol din Orientul Mijlociu!

Iată o deficiență de percepție gravă. Aliații SUA, de care vorbește Nasr cu mai puțin de un deceniu în urmă („The Dispensable Nation”, 2013), sunt acum atrași iremediabil, ca niște sateliți, de forța gravitațională a Chinei. Se vor desprinde natural de SUA și se vor alinia pe alte orbite. Nimic nu este veșnic sub Soare. Puterea Super Continentului poate să stea în uriașul potențial demografic și implicit „tradiționalist” al zonei. O sinergie eurasiatică nu este doar o „integrare economică”. Cele mai multe tablouri vorbesc numai despre investiții și cifre. Este mai degrabă vorba despre un potențial care se află „dincoace” de modernitate. O Europă „premodernă” ar fi avut șanse să crească, practic, infinit. Modernitatea tipic vestică a blocat-o demografic și civilizațional.

Sunt multe de spus…

Actualul război din Orientul Mijlociu este și despre blocarea raporturilor dintre Vestul și Estul Super Continentului, unde China și Europa sunt stâlpi. Americanii știu asta și spun deschis, după cum le este obiceiul: „Europa și China se află la jumătatea lumii una de cealaltă: ele se situează la antipodii Eurasiei. Cele două reprezintă nucleul unor civilizații contrastante; relația lor este marcată de o moștenire complexă de distanță culturală și imperialism trecut. Cu toate acestea, ele împart același continent și o istorie de contacte importante, chiar dacă intermitente, cu puține bariere geofizice între ele. Ca cele mai mari două centre de producție și tehnologie din lume în afara Statelor Unite, ele împărtășesc și atracții economice reciproce puternice. Pentru ca un supercontinent eurasiatic cu relevanță globală să ia naștere, Europa și China ar trebui să fie pilonii săi de susținere” (p. 178).


Transumanismul: între perfecționarea condiției umane și sfârșitul umanității

Transumanismul este o mișcare ideologică și științifică ce vizează depășirea limitelor biologice prin tehnologii avansate (NBIC). Autorul explorează dualitatea acestui curent, prezentând o variantă optimistă – axată pe eliminarea suferinței și extinderea vieții – și o variantă pesimistă, care avertizează asupra riscului de extincție a umanității naturale. Trecerea de la Homo Sapiens la Homo Digitalis este prezentată ca o provocare existențială, unde fuziunea cu sfera digitală ar putea duce la pierderea conștiinței și a esenței umane.Transumanismul, abreviat H+ sau h+ este o mișcare ideologică, culturală, intelectuală și științifică internațională care susține utilizarea tehnologiilor avansate pentru a îmbunătăți capacitățile fizice, cognitive și psihologice ale oamenilor cu scopul final de a depăși moartea biologică. Este curentul care contestă natura „creată” a omului, propunând omul „fabricat”. Mai simplu spus, este filosofia care crede că oamenii nu ar trebui să fie limitați de biologia lor (boli, îmbătrânire, moarte) și că ar trebui să folosim știința pentru a ne „upgrada” (= trecerea la o calitate a vieții mai bună, superioară).

Termenul a fost popularizat de biologul Julian Huxley în 1957, dar a prins contur ca mișcare în anii ’80-’90, având rădăcini în filozofia seculară americană și în futurologie. Această ideologie s-a cristalizat prin trecerea de la „umanismul clasic”, care punea accent pe educație și cultură, la un „umanism tehnologic” ce vede în știință singura cale de „reparare” a defectelor biologice. Sub influența unor gânditori precum Max More sau FM-2030, curentul a evoluat de la o simplă curiozitate speculativă la o doctrină structurată, care consideră că evoluția biologică a speciei noastre a stagnat și trebuie preluată de ingineria artificială.

În esență, transumanismul susține că tehnologia nu ar trebui folosită doar pentru a trata boala, ci ca un instrument de „auto-evoluție dirijată” pentru a perfecționa radical condiția umană.

Transumanismul este o mișcare intelectuală și culturală internațională care sprijină folosirea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și a ameliora ceea ce ea vede ca aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară.

Gânditorii transumaniști postulează că ființele umane vor fi transformate mai devreme sau mai târziu în ființe cu abilități atât de mult extinse încât să merite eticheta de „post-umane”, „post-umanism”, „dincolo de umanism”, sau, și mai precis, „după umanism”, „în afara umanităţii”. Într-o asemenea „omenire”, care va fi a Inteligenței Artificiale (IA, sau AI), în care va avea loc fuziunea corpurilor umane cu sfera digitală, ca un progres evolutiv, se va vorbi de „homo digitalis”.

Transumanismul este „o umanitate viitoare profund transformată”, „o mișcarea ce esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității”, care merge până acolo de a fi „cea mai periculoasă idee din lume”. Transumanismul, la care se poate ajunge numai cu Inteligența Artificială, constă, în esența sa, în dezvoltarea și punerea la dispoziția omenirii de tehnologii care să permită îmbunătățirea capacităților intelectuale, fizice și psihologice ale oamenilor, până a-i face nemuritori, realizând astfel „un viitor post-uman”, numai cu oamenii (dacă se mai pot numi oameni) artificiali, care vor fi entități superinteligente, complet non-conștiente, fără viață, fără sentimente, fără conștiință, fără nimic uman în ele, în care nimeni nu mai deține nimic. În viitorul post-uman, care va fi creat de Inteligența artificială (IA), oamenii vor fi tot mai mult îmbunătățiți până când vor ajunge să fie înlocuiți în cele din urmă cu inteligențe artificiale, având astfel loc trecerea de la Homo Sapiens la Homo Digitalis, la entități superinteligente complet non-conștiente, fără viață, fără sentimente, fără conștiință, fără nimic uman în ele.

Aceste „inteligențe artificiale” vor ajunge să fie atât de puternice chiar până la a putea atrage sfârșitul umanității, ajungându-se astfel la „un viitor fără oameni naturali”, respectiv la „un viitor numai cu homo digitalis”. Deci, Inteligența Artificială poate produce schimbări atât de mari care pot ajunge până la a face oamenii nemuritori, dar artificiali, fără a mai fi naturali, care vor fi „entități superinteligente complet non-conștiente, fără viață și fără conștiință”.

Omul ființă vie” va evolua până la ultima treaptă a dezvoltării sale, care va fi și ultima, cea în care își va trăi ultima sa dezvoltare. Cu toate că „o asemenea evoluție a omenirii este cea mai periculoasă din lume”, nu se face nimic concret, efectiv, în mod real pentru stoparea acesteia care, în mod sigur, va conduce la sfârșitul umanității. Din contră, satanicii conducători care vor să cucerească întreaga lume, cel mai mare accent îl pun pe dezvoltarea acelor tehnologii care pot fi cele mai distructive pentru omenire, pentru a le folosi în realizarea scopului lor nebunesc. Dacă, în urmă cu aproape o sută de ani, Albert Einstein considera că  „A devenit cumplit de evident că tehnologia ne-a depăşit umanitatea.”, acum probabil că ar spune că „Devine tot mai cumplit de evident că tehnologia poate fi sfârșitul umanității.”

Iată principalele aspecte pe care trebuie să le știe omul despre trans-umanism. În primul rând, ca obiective principale, el urmărește: Depășirea limitelor umane: Eliminarea suferinței, a bolilor și a îmbătrânirii; Extinderea radicală a vieții: Transumaniștii urmăresc nu doar o viață lungă, ci nemurirea tehnologică; Îmbunătățirea cognitivă: Creșterea inteligenței, memoriei și a capacității de concentrare; Evoluția post-umană: Trecerea de la „Homo Sapiens” la „Homo Digitalis”,  o ființă post-umană, superioară, cu capacități mult peste cele actuale. Iar pentru a ajune acolo are nevoie de tehnologii cheie, căci Transumanismul se bazează pe convergența tehnologiilor NBIC (Nanotehnologie, Biotehnologie, Informatică, Științe Cognitive): Inginerie genetică: Modificarea genomului pentru a elimina boli ereditare sau a spori calități fizice; Inteligența Artificială (IA): Integrarea IA în viața de zi cu zi și, eventual, crearea unei super-inteligențe; Cibernetica/Cyborg: Implante cerebrale (ex. Neuralink), membre robotice, bionica pentru a îmbunătăți corpul uman; Nanotehnologie: Roboți microscopici care repară corpul la nivel celular; Transfer de conștiință (Mind Uploading): Ideea (încă teoretică) de a transfera mintea umană pe un suport digital pentru a obține imortalitatea.

De ce se teme lumea? Iată doar câteva posibile motive/controverse, inechități: Inegalitate socială: Tehnologiile de îmbunătățire ar putea fi accesibile doar bogaților, creând o prăpastie între „oameni îmbunătățiți” și oameni naturali; Pierderea umanității: Criticii susțin că, prin tehnologizare, am putea pierde empatia, emoțiile și esența a ceea ce ne face umani; Riscuri existențiale: Dezvoltarea unei IA superinteligente sau manipularea genetică greșită ar putea duce la distrugerea speciei; Probleme etice și religioase: Mulți văd transumanismul ca pe o încercare a omului de a se juca „de-a Dumnezeu”.

Procesul de transumanizare nu este doar o evoluție tehnologică benevolă, ci un mecanism de expropriere a identității umane. Instrumentul central prin care această ideologie se impune la nivel global este supravegherea digitală totală, care depășește simpla monitorizare a activităților, devenind o formă de tiranie algoritmică. Prin fuziunea dintre biologic și digital, corpul și mintea umană sunt transformate în surse continue de date, procesate de sisteme de Inteligență Artificială care nu doar observă, ci și dictează comportamentul social și individual. În acest viitor post-uman, se instalează o paradigmă în care nimeni nu mai deține nimic, nici măcar propriile gânduri, emoții sau date biologice. Acestea încetează să mai fie proprietatea inalienabilă a individului, devenind „bunuri digitale” gestionate de corporații Big Tech și forțe globaliste sub egida „Marii Resetări”. Prin interfețele creier-calculator și monitorizarea biometrică permanentă, intimitatea dispare definitiv, lăsând loc cuceririi ultimei frontiere: liberul arbitru. Odată ce procesele decizionale sunt externalizate către algoritmi, capacitatea omului de a alege în mod suveran este anihilată.

Ființa umană naturală este astfel deposedată de propriul sine, devenind o entitate transparentă și controlată, a cărei existență este practic „închiriată” de la arhitecții sistemului tehnocratic.

În final, transumanismul nu reprezintă doar o etapă tehnologică, ci o răscruce existențială fără precedent. Deși promite perfecțiunea condiției umane, acest curent ascunde riscul suprem: transformarea omului natural într-o entitate artificială, o simplă construcție algoritmică, superinteligentă, dar complet non-conștientă, golită de sentimente și de suflet. Într-un astfel de viitor post-uman, controlat de forțe ce urmăresc stăpânirea absolută sub egida unei agende globaliste, identitatea umană dispare în sfera digitală, într-o lume în care nimeni nu mai deține nimic, nici măcar propriile gânduri sau destinul. În fața acestui asalt programat, rezistența etică și spirituală rămâne singura cale de a apăra integritatea ființei naturale. Așa-zisul „progres” către Homo Digitalis ar putea însemna, în fapt, nu desăvârșirea umanității, ci propria sa extincție, dispariție definitivă. Tehnologia trebuie să rămână un instrument în slujba vieții, nu arhitectul care să fabrice un viitor golit de oameni naturali.


Dincolo de limitele lumii tăcute a apelor…

Trecerea dincolo de oglinda tăcută a apei este ca un ritual de accesare a unei taine. Periculos și misterios, adâncul albastru a chemat și incitat curiozitatea umană spre a fi cercetat și evaluat. De la clopotul cu aer cu care a început explorarea apelor, până la modernele costume de scafandru, cu accesibilități de respirație și comunicare cu suprafața, la batiscafurile și roboții subacvatici, tehnica a ajutat la creșterea adâncimii la care omul a ajuns pe această planetă albastră. Unul dintre pionierii explorărilor subacvatice la Marea Neagră a fost scafandrul militar Constantin Scarlat (1935-2006), cercetător subacvatic, căpitan-comandor în Marina Militară Română. Constantin Scarlat s-a născut la data de 20 mai 1935 în comuna Costișa din județul Neamț, localitate aflată pe malul râului Bistrița, pe care la 10 ani a reușit să-l traverseze înot. Când a crescut, joaca a devenit o profesie. În anul 1953 a fost admis la Școala Militară de Marină din Constanța, școală ce pregătea ofițeri pentru Marina Militară, cu o durată de trei ani. După un an de la începerea studiilor, Școala Militară de Marină a devenit Școala Militară Superioară de Marină, o instituție de învățământ cu o durată de patru ani. După absolvirea acestor cursuri pe durata a patru ani, în urma examenului din iulie 1957, a devenit ofițer cu gradul de locotenent în Marina Militară, specialitatea artilerie. Și-a început cariera la bordul monitorului 206 din Divizionul 407 Monitoare aflat la Giurgiu, dar s-a întors la malul mării la Capul Midia, fiind numit în data de 7 iunie 1958 comandantul plutonului de foc al Bateriei I din Divizionul 317 artilerie de coastă. La data de 7 octombrie 1960, locotenentul Constantin Scarlat a fost mutat în Garnizoana Mangalia, unde a fost numit comandant unitate de luptă artilerie la bordul Dragorului 17 din Divizionul 19 Dragoare de Radă, iar la data de 30 decembrie a fost avansat la gradul de locotenent major. Acesta s-a aventurat zi și noapte în lumea adâncurilor și a realizat prima hartă subacvatică a Pontului Euxin, desenând traseul cetăților antice și aducând dovezi că pe aceste meleaguri exista o civilizație cu mult înainte de venirea grecilor. Înarmat cu un mic aparat de scufundare autonom, Constantin Scarlat, cel care a devenit o legendă, a explorat adâncurile mării, realizând prima hartă subacvatică. Era anul 1958 când a început, dar harta a fost publicată abia în anul 1970. Între timp, a inițiat-o și pe Marina, soția sa, în tainele scufundărilor, fiindu-i alături la multe aventuri în adâncurile mării. În toți acești ani, la fiecare scufundare, Constantin Scarlat a adus la suprafață câte o bucățică din istoria oamenilor acestor ținuturi, identificând și desenând locul unde erau porturile antice Callatis și Tomis. Adânc îngropată pe fundul Mării Negre, în zona Mangaliei de astăzi, era o corabie a vechilor eleni care a fost datată din perioada secolelor III – I î.Hr., plină cu peste 3.000 de amfore din Rhodos, Thasos şi Lesbos. În același perimetru, scafandrul a descoperit epava unei corăbii din lemn, construită cu câteva secole înainte de Hristos. La bordul ei, intacte, erau 12 amfore. O furtună puternică sau poate pirații au făcut ca mărfurile să nu mai ajungă niciodată pe uscat și, după mai bine de două milenii, să ne spună povestea acestor ținuturi. Tot în adâncurile mării a fost descoperită și cetatea antică cu edificii, străzi și forturi, dar și un apeduct antic, care avea rolul de a aproviziona cu apă potabilă corăbiile care acostau în acest port al Pontului Euxin. Traseul ingeniosului edificiu de aducțiune a apei (apeduct), cu o lungime de 11,6 kilometri, este orientat către portul antic, urmând malul nordic al lacului Mangalia. El pornea din regiunea izvoarelor cu apă potabilă de la Hagieni, urma malul nordic al lacului Mangalia, trecea prin apropierea băilor romane, în zona numită „Cheul sulfuros“ și, în cele din urmă, se îndrepta spre mare, în portul Callatis. Pe traseul său, la suprafață, acolo unde stâncile erau compacte, meșterii Antichității au cioplit jgheabul direct în piatră și apoi l-au acoperit cu plăci rostuite și etanșe, legate cu mortar de culoare albă, iar în porțiunile unde malul lacului Mangalia este argilos s-au întrebuințat segmente de canal zidite tot din plăci stâncoase, legate între ele cu mortar. Din apeduct a mai rămas o mică porțiune, aceasta fiind distrus odată cu amenajarea drumului pe malul de nord al lacului Mangalia.

În scrierile sale, scafandrul a recunoscut faptul că nu a putut data apeductul, deoarece atât lucrarea hidrotehnică și portul antic submers sunt construcții mult mai vechi decât perioada romană. „Semnificativ în această privință îl constituie faptul că, fără un apeduct, aprovizionarea cu apă potabilă a navelor romane într-un timp relativ scurt, în condițiile muncii manuale a sclavilor, era practic de nerealizat, dacă se ține seama că o corabie, cu un deplasament total de 15.000 de amfore (echivalentul a 500 tdw), ambarca aproximativ 20-25 de tone de apă (circa 800-1.000 de amfore), în cazul vaselor de război această cantitate dublându-se“, era concluzia sa. Cu comorile scoase la suprafață de Constantin Scarlat s-a înființat și prima secție de Arheologie Submarină din țară la Muzeul Marinei Militare la Mangalia, în anul 1966. Tot Constantin Scarlat a fost cel care, în perioada 1968-1969, a întocmit o hartă a vechiului Tomis bazată pe determinările topografice submarine făcute de el și completate cu descoperirile făcute până la acea vreme de arheologi. Urmărind conturul reliefului submarin, a remarcat faptul că în zona situată la sud de Cazinou este un golf înconjurat de țărmul peninsulei care, datorită condițiilor de adăpost contra hulei, a fost amenajat ca bazin portuar pentru staționarea navelor. Fundul nisipos al acestui bazin se află la o adâncime de aproximativ 10 metri și este înconjurat de țărmurile peninsulei, înalte și abrupte, alcătuite din blocuri de calcar de formă prismatică înalte de 1,5 metri și lungi de 3 metri. Cele aflate în rândul superior au fost erodate de-a lungul timpului și multe s-au rostogolit, dar cele de la bază sunt îngropate pe jumătate în nisip. Aceste șiruri, dispuse ca un perete vertical ce formau cu suprafața mării un unghi de 90 de grade, erau tocmai cheiurile unde acostau navele în portul antic Tomis. Ele se aflau deasupra nivelului mării și au ajuns sub apă ca urmare a ridicării nivelului mării cu aproximativ doi metri, adică cu un metru timp de un mileniu, dar și din cauza valurilor. Cel mai vechi obiect recuperate din adâncuri fiind din sec. al IV-lea î.Hr. îl îndreptățea să aprecieze faptul că grecii au debarcat la Tomis ca și la Callatis, iar fragmentele de ceramică autohtonă geto-dacică care au fost găsite în zonele situate în spatele cheiurilor, deci în vechile zone terestre existente înainte de amenajarea portului, sunt dovezi ale faptului că pe aceste meleaguri erau așezări autohtone ale geto-dacilor dinaintea celor grecești. Cu alte cuvinte, Tomisul nu e o așezare grecească, ci una mult mai veche.

Scafandrul Constantin Scarlat a fost și cel care a căutat epavele „Duba-Seifi“ și „Lufti-Gelil“ scufundate în Dunăre în timpul Războiului de Independență din 1878. „Iată că a trecut abia un secol după războiul pentru independență națională, s-au scris multe despre luptele navale, despre scufundarea monitorului «Duba-Seifi», dar unde-i locul epavei?“, se întreba scafandrul într-un studiu publicat în anul 1978 în publicația Muzeului Național. La vremea sa, la km 6 pe brațul Măcin se află un monument care marchează „locul 44 unde a fost scufundat monitorul turcesc Duba-Seifi“, torpilat de „Rîndunica“, la bordul căreia se afla maiorul de marină Ion Murgescu, ajutorul comandantului Flotilei române. În cadrul cercetărilor întreprinse sub apă în toamna anului 1975, în locurile indicate și marcate pe unele hărțile vechi cu semnul de „pericol pentru navigație“, scafandrul a găsit o epavă înnămolită, fiind nevoie de dragarea zonei. „Și în celelalte locuri nămolul acoperă aproape în întregime urmele importante, totuși această formă de „mumificare cu nămol rămîne un mijloc de protecție pentru viitoarele posibilități de valorificare științifică a epavelor“, scria Constantin Scarlat.

Pe lângă scufundările pentru descoperirea vechilor cetăți antice, Constantin Scarlat a scris istorie și în cadrul antrenamentelor militarilor români, unde „a inventat” saltul din elicopter direct în apă. Tot lui Constantin Scarlat i se datorează și înființarea unității de scafandri de luptă, după gestul său nebun de a „ataca“ navele militare din portul Mangalia. În cadrul unui exercițiu care a avut loc în primăvara anului 1967, navele militare urmau să părăsească portul și să fie dislocate de-a lungul litoralului. Printr-un gest nebun, Constantin Scarlat, echipat cu un aparat de scufundare cu circuit deschis, a executat un atac pe timp de noapte asupra navelor militare rămase la cheu în portul Mangalia. Ajungând neobservat lângă acestea, a scris pe bordul fiecăreia cu vopsea cuvântul „MINAT“, lucru care a devenit din acel moment metoda prin care scafandrii de luptă români vor acționa în cadrul exercițiilor de atac asupra navelor sau a altor obiective militare. Îndrăzneala sa n-a rămas nesancționată, fiind trimis o noapte la arest. Scos la raport în fața comandantului Marinei Militare, viceamiralul Grigore Marteș, scafandrul militar a pledat pentru necesitatea înființării în Marina Militară a unui grup de scafandri de luptă atât de necesar pentru protecția navelor militare, demonstrând, practic, cât de ușor pot fi atacate. Așa se face că în toamna acelui an se înființează Grupul 279 Scafandri, practic prima unitate de scafandri de luptă din țară. Misiunea înființării acestei unități militare i-a revenit lui Constantin Scarlat, care la vremea aceea avea gradul de locotenent. Constantin Scarlat a rămas la conducerea acestui grup de scafandri de luptă până la data de 3 aprilie 1969. O perioadă a deținut și funcția de lector la catedra de pregătire marinărească la Școala Militară de Ofițeri Activi „Mircea cel Bătrân“, iar la data de 30 august 1969 a fost numit în funcția de șef al Sectorului de Cercetări Subacvatice din cadrul Muzeului Marinei Române de la Constanța. Timp de opt ani, cât a ocupat această funcție, Constantin Scarlat a realizat o serie de cercetări și descoperiri subacvatice remarcabile în Marea Neagră, Dunăre și diferite lacuri din țară. A înființat și primul Club al Scufundătorilor din țară, care a funcționat permanent pe lângă Sectorul de Cercetări Subacvatice între anii 1969-1974. Începând cu luna februarie a anului 1973, Constantin Scarlat a înființat și o secție de „Pionieri Marinari Acvanauți“. A fost și vremea când deținerea unei hărți a Americii era un lucru suspect. O astfel de hartă, alături de alte planșe cu participarea țării noastre la cel de-Al Doilea Război Mondial, ediția 1959, cu aviația de bombardament și vânătoare de asalt a SUA, cu uniforma și semnele distinctive ale SUA și Turciei, cu ținuta soldaților, au atras atenția organelor de Securitate, care l-au pus sub urmărire informativă pe scafandru. Comandantul Constantin Scarlat a făcut obiectul unui dosar de urmărire informativă a Securității, fiind suspectat chiar pentru activități de spionaj, după cum dezvăluie istoricul Silviu Moldovan, directorul Direcției Cercetare, Expoziții, Publicații din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.  Cu atâtea informații accesate în lumea apelor Constantin Scarlat le-a așezat în cărțile sale publicate: Geografia submarină (1970); Portul antic submers Callatis (1973); Căi navigabile antice în Dobrogea (1976); Epavele quirasatelor de pe Dunăre (1977); Țărmul nevăzut al Mării Negre (Ed. Militară, București, 1982); Acvanauții – temerarii adâncurilor (1984); Itinerare subacvatice la Istru și Pontul Euxin (Ed. Sport-Turism, București, 1988); Călătorie în adîncuri (Ed. Militară, București, 1989). În afară de cărți au fost numeroase studii, dintre care menționăm: „Arheologie submarină la Mangalia”, în Dobrogea Nouă, XX, nr. 5957, 8 septembrie 1968; „Zona submarină de la Capul Midia la Vama Veche”, în TERRA: Revistă de informare geografică, III (XXIII), martie–aprilie (1971): 46; „Portul antic Callatis (Cercetări de arheologie subterană)”, în Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj, anul X (1973): 529–540; „Cercetări subacvatice — cel mal nou sector al Muzeului Marinei Române din Constanța”, în Revista muzeelor și monumentelor, seria muzee, nr. 2, 1974: 26–30; „Topografia submarină”, în Apărarea patriei, nr. 3 (6205), 1974, p. 6.; „Fenomene hidrometeorologice, hidrobiologice, geologice, care au determinat imersiunea porturilor antice Callatis, Tomis, a țărmului și a unor porțiuni mari din cetăți”, în Almanahul turistic, 1974, pp. 170–173; „Portul antic Tomis și peninsula submersă Tomis, o așezare geto-dacică anterioară sosirii navigatorilor greci. Cercetări de arheologie submarină”, în Muzeul Național, București, anul II (1975): 257–272; „Apeductul antic de la Callatis”, în Acta Musei Napocensis, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca, anul XIII (1976): 55–64.; „Studiu asupra modificării conturului țărmului”, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, București, 1976; „Căi navigabile de acces în inferiorul vechiului teritoriu geto-dac din Dobrogea”, în Muzeul Național, București, anul IV (1977). Scafandrul nostru pasionat s-a implicat și în realizarea unui Film Documentar din zona submarină Tomis, film existent la Sectorul de Cercetări Submarine al Muzeului Marinei Române, în filmoteca personală, dar și în filmoteca Televiziunii Române, din perioada 1969–1973.

A plecat în spirit către lumea lui albastră în 2006, la Constanța, lăsând în urma lui o lume mai bogată cu descoperirile cetăților Callatis și Tomis, dar și a unei scoici albe, care a ajuns pe plajele noastre, în zona Mamaia-Năvodari-Capul Midia şi mai la nord, odată cu traficul comercial către și din Marea Nordului și mările Extremului Orient. Această scoică producea cantități mari de nisip, care făcea ca plajele să-și mărească suprafața. Fenomenul a fost observat cu intensitate maximă în perioada septembrie-octombrie 1973 când, după furtunile din perioada echinocțiului, au fost aduse până în apropierea țărmului mari cantități din aceste scoici albe, iar în lunile noiembrie şi decembrie acestea au fost depozitate de furtună pe mal. Tot în studiile sale, Constantin Scarlat a descoperit un invadator, un melc mai précis (rapana), de proveniență din mările Extremului Orient, care distruge marile bancuri de midii. Apoi, în vara anului 1964, scafandrul Scarlat și soția sa au descoperit un alt fenomen ciudat: pietrele izbite de apa mării deveneau albe în întunericul nopții. Scufundându-se în apă, au observat, cu mare stupefacție, cum stâncile erau fosforescente, la fel cum deveniseră și trupurile lor. Au încercat să vadă dacă acest fenomen apare pe tot litoralul, dar nicăieri n-au întâlnit așa ceva. Atunci, i-a cerut părerea hidrografului Hilarius Skolka, care era doctor în științe biologice. După ce a analizat probele din mare, a descoperit că luminiscența era provocată de o specie de protozoare care, de obicei, trăiesc în ape relativ calde și care secretă lipide fosforice. Spirit scrutător, scafandrul Constantin Scarlat nu numai că a revoluționat cercetarea subacvatică la Marea Neagră, dar a fost și promotorul descoperirilor făcute, ajutând la punerea acestora în valoare. Cercetările sale vor fi continuate de alți scafandri români care au înțeles importanța acestora în atâtea și atâtea domenii ce se cer aprofundate. Pașii săi pe nisipul Mării Negre nu au fost în zadar!


Muzeul din Ocna Sibiului…

Grație pasiunii deosebite a unui om față de istoria locală și de tradițiile ce au dus comunitatea mai departe, în curtea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” din Ocna Sibiului funcționează un muzeu, într-un imobil în care în trecut își desfășurau activitatea o școală primară și o grădiniță. Astăzi aici sunt expuse cu grijă părintească obiecte tradiționale, dar și poveștile de viață care au marcat istoria comunității. Inițial, muzeul a fost gândit ca un simplu depozit pentru păstrarea obiectelor vechi, dar datorită implicării preotului Savu Popa și a câtorva voluntari, acesta a căpătat o formă neașteptată. „Lucrăm cu voluntari și am conceput întreaga structură a muzeului după propria noastră viziune. Ne dorim să ne extindem și la parter, unde vom tematiza mai mult expozițiile”, ne-a explicat preotul.

Unul dintre punctele forte ale muzeului este colecția de artă, care include lucrări ale sculptorului Ion Cărămidar din Ocna Sibiului: „Avem o secție dedicată sculpturilor realizate de Ion Cărămidar. De asemenea, Ocna Sibiului a avut o breaslă a olarilor de origine maghiară, iar olăritul era predominant pe culorile maro și verde”, a mai povestit preotul Savu Popa. Aceste obiecte expuse sunt doar o parte din moștenirea culturală a locului, care mai include și vechile unelte folosite în salină la extragerea prețiosului element. Printre cele mai vechi și valoroase obiecte din muzeu se numără „opaițele” (de diferite modele și funcționalități), lumânări de petrol (parafină) folosite în minele de sare, și „ciocanele de sare”, unelte tradiționale prin care muncitorii făceau șanțuri în masivul de sare pentru a putea extrage cuburile de sare ce erau încărcate în vagoneți. „Vrem să creăm un „Muzeu al Sării”, care să ofere vizitatorilor o imagine mai clară asupra istoriei exploatării acestui mineral”, a povestit preotul.

Un alt obiect interesant din muzeul local este o moară de sare (ca o „râșniță” veche), destinată măcinării sării spre a o face mai fină și consumabilă. Mai avem expusă aici o colecție de icoane pictate pe lemn din secolul XVIII. Apoi o secțiune importantă a muzeului este dedicată preotului Miron Mihăilescu, care a slujit în biserica din Ocna Sibiului până în 1988. Muzeul include și o „Cameră de sărbătoare”, unde vizitatorii pot vedea cum era amenajată o cameră „din cea bună”, observând mobilierul săsesc și cel românesc din anul 1888, dar și obiecte tradiționale din Ocna Sibiului ce erau de folos în casă, unele dintre aceastea fiind donate de locuitorii din zonă. Preotul vrea să extindă muzeul, având în minte câteva idei pentru viitor: „Vrem să extindem muzeul și să realizăm o secțiune de istorie în pivniță, unde să putem prezenta mai multe detalii din perioada medievală a localității și să subliniem importanța lui Mihai Viteazu și Constantin Brâncoveanu în istoria acestei zone”. Vizitele la muzeu sunt în general sporadice, oaspeții fiind cel mai adesea elevii din localitate, care în cadrul orelor de istorie învață și despre istoria locală. În acest moment, muzeul este deschis tuturor vizitatorilor, iar intrarea este liberă. Sunteți așteptați spre a împărtăși cu ghizii locali povești de viață și legende istorice pline de farmec. (G.V.G.)


Iluzii riscante…

E o iluzie că România ar putea câștiga la Bruxelles procesul cu Pfizer doar pe motiv de livrarea unui „produs neconform/ cu defecte, transportat la – 70`C, cu morți subite, efecte adverse devastatoare” și așa mai departe! Și nu pentru ca nu ar fi adevărat, dar veți înțelege de ce nu se va întâmpla niciodată! Da, într-o societate normală, corectă, cinstită, România ar câștiga cu motivația asta. Dar într-o societate corectă și cinstită, România nu ar fi ajuns să fie băgată în corzi cu procese din pricina Ursulei și a unor politicieni scopiti și incompetenți, care au ajuns sa conducă țara! Așa că îi rog pe cei cu minți normale și judecată logica, cu studii pe bune, pe cei care nu suferă de IYI, să-mi explice cum ar putea România câștiga la Brussell, cand: – Brussels e capitala progresismului european; – completul de judecata e alcătuit din progresiști care venerează neomarxusnul și nu ajungeau în funcții dacă nu erau obedienți; – vaccinul nu a primit aprobarea normala, care ar fi necesitat minim cinci ani de testare, ci aprobare de urgenta, excepțională, pe baza de urgență epidemiologică/ PlanDemonium.

Din ce îmi amintesc, nicio companie big Pharma producătoare de vaccin nu a vrut sa își asume responsabilitatea pentru potențialele efecte adverse, ceea ce înseamnă ca Pfizer et Comp s-au spălat pe mâini de vreo compensație ulterioară; – drept pentru care guvernele și-au asumat responsabilitatea în prima fază. Și cum am scris încă de atunci, din 2021, de când se întâmpla asta, exact ca să scape și statul de responsabilitate juridică i-au pus pe oameni sa semneze declarații pe propria răspundere ca dacă se întâmplă ceva în urma vaccinării, vinovat e vaccinatul, care a luat la cunoștință blabla… Și mai ales spuneți-mi ce Leuștean ați tras pe nas, de va imaginați ca am avea vreo șansă, cum de își imaginează ăștia ca ar permite brusselul probe care sa demonstreze ca toate statele și-au tratat cetățenii ca pe șoareci de laborator?! Că s-ar crea ditamai scandalul și ar fi motiv de procese colective împotriva tuturor statelor UE care au vaccinat oamenii ca pe vaci! Da, exact! Asta nu se va întâmpla niciodată! Așa ca lăsați demagogia și gândiți-vă la o strategie care sa dea într-adevăr o șansă mai mare României. Și cea mai mare șansă e data de dreptul de proprietate a patentului pentru vaccin + vicii de procedura în încheierea contractului!

Eu înțeleg că sunt unii care le spun oamenilor exact ce vor sa audă, ca să aibă șanse la alegerile viitoare ca să între și ei în parlament, dar să facă asta pe merite, nu riscând 666 milioane pierdute de România! Ca nu poți avansa idei ca să aduni capital electoral pe banii românilor! Noi, azi nu ne permitem să pierdem procesul cu Pfizer pe motiv de bias de confirmare! Și șansa e faptul că acest „contract” a fost de fapt parte celui de-al treilea mare acord făcut de madam von der Leyen prin Comisia Europeană cu Pfizer/BioNTech. Este parte dintr-un acord pe care statele membre UE îl consideră în prezent de prisos și care a făcut obiectul a două procese judecate în Belgia. Ca Ursula a trecut peste parlamentul european ca „urgență”. Practic, aceste 29 de milioane de doze necomandate (și deci neplătite) nu ar fi existat deloc dacă nu exista cel de-al treilea contract între UE și Pfizer/BioNTech în valoare de 35 de miliarde de euro făcut de urSula. Și în condițiile în care nici acum nimeni nu știe ce s-a angajat exact Ursula, care au fost termenii, cum se putea renegocia, contract egal comandă, cum ar putea câștiga România pe motiv de produs neconform?! Un lobbyst belgian a dat în judecata comisia, dar a pierdut. Pentru ca procesul a avut loc în Belgia! Dar York Times a dat-o în judecata pe Ursula. NYT i-a intentat proces Ursulei von der Leyen pentru ca a refuzat să comunice detaliile contractului („undisclosure of information”). Și pentru că procesul a fost intentat în SUA, a fost câștigat de ziariști în 2025. Inițial, New York Times îl vizase pe Albert Bourla, CEO de atunci al Pfizer/BioNTech, dar Curtea americană i-a îndreptat spre UE , așa că ziariștii americani au schimbat ținta pe Ursula! În urma acestui proces și până acum, Comisia tot nu a făcut publice detaliilr. Așa că vina le aparține celor doi, Ursula von der Leyen și Albert Bourla, cei care au semnat în 2021 un contract pentru vaccinuri de care UE nu mai avea nevoie, ca deja cumpărase miliarde de doze de vaccin prin primele două contracte!

Ce e frumos e ca până și justiția belgiană a recunoscut în 2025 că nimeni nu a avut acces la contracte! Comisia Europeană a dat acces doar la un singur document, așa zis „contract” din care majoritatea paragrafelor erau înnegritte! E, și acum gândiți-vă că în Belgia, la Puurs, în Flandra, funcționează ditamai uzina Pfizer! Coincidențe! Ca o notă picantă: Alfred Bourla are origini evreiești, numele lui înainte de schimbare era Abraham David Bourla. Este descris drept „un director excepțional al operațiunilor globale ale grupului: o călătorie fenomenală pentru acest tânăr cioban grec care dorea să devină medic veterinar”. Bourla declara că „am fost ales CEO al acestei companii de către un consiliu de administrație care știa umilele mele începuturi într-o țară mică, care știa accentul meu greu și engleza mea stâlcită”. Și, evident, Bourla e sionist: „Exemplul din Israel este foarte interesant. Desigur, este o țară mică și are caracteristici specifice: este destul de izolată, populația sa se află într-o stare de război aproape constantă, așa că știe să reacționeze foarte repede în caz de criză. Dar Israelul ne permite să arătăm lumii că există speranță.”

E, și acum cireașa de pe tort! Ce legături are Pfizer cu BlackRock, Vanguard și State Street?Vanguard, BlackRock și State Street sunt exact primii trei acționari majori ai Pfizer! Așadar, la Bruxelles România nu se judecă cu cine credem noi, ci cu așa-numiții „Big Three” – cei mai mari manageri de active din lume (care gestionează împreună peste 20 de trilioane USD). Care au acțiuni unii la alții și în spatele cărora nimeni nu știe cine se află cu adevărat! …Concluziile le trage fiecare, după puterile proprii!


Falșii români și falsa Românie…

De 36 de ani, România merge înainte… coborând. Da, coborând în abisul progresismului globalist și ateu, al consumatorismului și confortului materialist, al ideologiilor antinaționale și antisuverane, al distrugerii familiei tradiționale, prin implementarea orientărilor sexuale deviante, a morala bunului simț creștin-ortodox. De 36 de ani, România este într-o confuzie permanentă… într-o ceață totală! De 36 de ani, România este precum un corp bolnav! De 36 de ani trebuie să vedem unde a ajuns azi România și de ce?!? Ca la orice boală, după diagnostic, trebuie să facem terapia. Când o țară sau o națiune intră într-un cerc vicios al demoralizării, al rătăcirii, al descurajării… acolo este germenele care produce clasa politică și socială degenerată de azi. Aceasta distruge starea mintală și spirituală a poporului. Iar noi, individual și colectiv, am produs, prin suma slăbiciunilor, a oportunismelor, a compromisurilor, a inconștiențelor, a trădărilor noastre, această clasă politică infirmă moral, intelectual și sufletește, care ne-a băgat efectiv în gard cu speranța cu tot! De 36 de ani, poporul român este îmbolnăvit zilnic cu tot felul de viruși ideologici! După perioada comunistă sau, mai corect spus, socialismul de Stat, au început să vină tot felul de „ajutoare”…”generoase și cu bune intenții”. Căci nu-i așa… și Infernul este pavat cu bune intenții! Și sub pretextul „civilizării” noastre de către occidentali și americani… ne-au distrus!

Sub această mască de civilizare, democrație, modernizare, corectitudine politică, virusii ideologici au intrat în noi ca-n brânză! Iar noi, azi, trebuie să ne apărăm copiii și viitorul națiunii noastre, de toate perversitățile și perversiunile numite pompos „educație sexuală”… de aceste patologii precum transsexualismul sau teoria genului fără de gen. Și pentru toate aceste mizerii, noi nu aveam anticorpii. Suntem prea puțini cei care, azi, nu am trădat și luptăm pentru onoare și demnitate… pentru Neam, Țară și Dumnezeu! Azi asistăm la un proces de dezumanizare și de descreștinare… de anulare a omeniei atât de specifice poporului român! Azi, din păcate, nu mai avem generația „Sfinților Închisorilor”… acei Sfinți Mărturisitori care sunt adevărații anticorpi ai poporului român. Azi, anticorpii poporului român sunt în Ceruri! Avem, la schimb, șmecherul național… subspecia, adică oamenii politici – iresponsabili, criminali, inconștienți, cu o lipsă cronică de empatie! Fără identitate și degradati. Ei, oamenii Sistemului… ai Serviciilor Secrete – secrete de Neam și Țară… ai bancherilor hidoși și grobieni de pretutindeni! Azi, Nosferatu nu este nimeni altul decât Rothschild et comp!

Azi se schimbă puterea geopolitică în Europa și în lume! Noi, azi, suntem niște sclavi nenorociți ai noii ordini mondiale. Doar Credința în Dumnezeu ne mai poate salva. Ca să înțelegem mai bine rostul și locul fiecăruia dintre noi în lume, ar trebui să mergem la un mormânt, ca să ne dezmeticim cu privire la cine ne-a adus pe pământul acesta și cine ne ia. Atunci și acolo se clarifică totul! Acolo nu ne mai salvează nicio tehnologie și nicio ideologie. Acolo nu te mai judecă nimeni că ești neo-legionar… puținist… suveranist sau alte-este neconforme cu dictatura corectitudinii politice! Marea dramă a omenirii este astăzi, vorba lui nea Petrică Țutea – că nu știe de unde vine și încotro merge. La fel de adevărată este vorba Părintelui Iustin Pârvu – „navălitorii ne-au distrus și ne-au amestecat”. De la primii care au venit pe cai călare până la cei de azi de la UE… toți ne-au „călărit”. Agonia este caracteristica de astăzi a poporului român! Cu toată această agonie, noi trebuie să credem în continuare în Înviere! Poporul român are Crucea Maicii Domnului și a suferinței absolute. Precum Maica Domnului în genunchi, în fața Crucii Mântuitorului, care nu poate să facă nimic pentru copilul ei în agonie!

Când se termină speranța, apare nădejdea creștină! Să avem răbdare că nu suntem la Fast Food. Așa cum au avut „Sfinții Închisorilor” în temnițele și lagărele bolșevice… unii dintre ei cu până la 23 de ani de suferință… de Sfântă Mărturisire și Mucenicie! Ei sunt busola noastră spirituală și morală. Ei sunt adevărații români… ei reprezintă adevărata Românie eternă! Spre deosebire de cei care ne conduc de 36 de ani și care sunt toți niște fake-uri… ca și mâncarea de la Fast Food!


Numărul 772

Descarcă PDF


Războiul clonelor…

Uneori, când deschid ziarul dimineața, mă simt ca un străin în propria mea lume: Titlurile dansează în fața ochilor mei, nu în ritmul vieții, ci în ritmul unei melodii unice și monotone. „Politicienii repetă aceeași formulă ca acum trei ani”. „Experții avertizează, dar toți avertizează cu aceleași cuvinte”. „Dezbateri culturale care sună ca niște discuri vechi: aspre, uzate, mereu mângâiate de același ac”. E ca și cum cineva ar fi înlocuit în secret microfonul realității, iar totul se reia într-o singură buclă nesfârșită. Dar ceea ce auzim nu este simplă repetiție. Este ceva mai profund, mai sinistru: invazia silențioasă a clonelor. Nu cele din tuburile de laborator și secvențele genetice, nu aceste clone cresc în redacții, în săli de conferințe, în sălile de curs și chiar în propriile noastre minți. Nu apar prin diviziunea celulară, ci prin tipare de gândire colective, prin puterea silențioasă a conformismului, prin frica de propria identitate dacă nu se potrivește, nu este plăcută, nu este „comercializabilă”. Un politician care vorbește brusc diferit este etichetat drept „imprevizibil”; un jurnalist care scrie împotriva curentului este considerat „deconectat”; un profesor care pune întrebări în loc să ofere răspunsuri este perceput ca „nefiind un jucător de echipă”. Așa se creează o societate care nu mai gândește. Și totuși: Fiecare clonă poartă în ea sămânța opusului său. Întrucât clonarea nu este un act de creație, ci de duplicare și fiecare duplicare conține inevitabil un mic defect, o abatere minusculă, o fisură în tipar. O propoziție care prinde viață în mod neașteptat. O privire care nu coboară, ci lovește. O tăcere care vorbește mai tare decât o mie de discursuri. Aceste fisuri nu sunt slăbiciuni, sunt primele semne de rezistență. Ele arată că umanitatea nu este un program care poate fi copiat după bunul plac. Este o rețea de contradicții, un loc unde rațiunea și pasiunea, îndoiala și determinarea, tradiția și inovația se luptă una cu cealaltă și în asta constă caracterul său de neînlocuit. Așadar, ne întrebăm nu doar: De ce suntem cu toții la fel, iar mai presus de toate unde ne ascundem diferențele? Unde ne-am plasat vocile ca o promisiune de acceptare, ca un tribut pentru avansarea în carieră, ca un sacrificiu pentru pace și liniște? Adevărata bătălie a clonelor nu are loc în laboratoarele genetice, ci în fiecare moment în care alegem: fie să ne conformăm, fie să ne amintim cine suntem cu adevărat. Căci libertatea nu începe acolo unde toată lumea gândește la fel. Începe acolo unde cineva spune cu voce tare: „Eu văd lucrurile diferit iar lumea se oprește o clipă să asculte”.

Lumea se grăbește. Ungaria a luat locul acelei Românii unde un candidat anunță că a pierdut alegerile la cinci minute după închiderea urnelor. Lumea se grăbește, doar noi muritorii de rând așteptăm hotărârea „alesului”. Ce urmează…? Vorbim mai mult cu cifre, iar prin cifre denumim mai mult viteza rachetei, numărul acelor proiectile și acel zero dioxid de carbon. Ce să mai înțelegem? Biata văcuță este condamnată pentru că-și dă aere, iar cei care-și dau aere politice sunt aplaudați la scenă deschisă. Poate doar prin produsul mezilor descoperim că extremii au ajuns profesori de fizică și matematică. Nu putem extrage rădăcina pătrată din zero, deoarece zero înmulțit cu zero tot zero rămâne. Poate fi clonată și frauda electorală? Imaginați-vă un buletin de vot fluturând prin aer ca o frunză în vânt, uneori vizibilă, alteori dispărând fără urmă. Și totuși, tot mai mulți oameni se întreabă: Va fi totul cu adevărat corect în alegerile prezidențiale? Răspunsul nu este simplu, deoarece istoria fraudei electorale este ca o umbră întunecată care se întinde peste secole, uneori clar vizibilă, alteori doar o șoaptă în vânt. Nu este un secret faptul că frauda electorală nu a fost doar posibilă în trecut, ci a fost (sectorul 1 București) și o realitate. În unele țări, voturile au fost pur și simplu „uitate”, în altele, listele au fost manipulate ca și cum ar fi fost doar o bucată de hârtie care putea fi rescrisă după bunul plac. Istoria povestește despre alegători care și-au exprimat votul, și apoi nu au știut niciodată dacă au fost numărate. Aceasta nu este teorie, ci un fapt care ne șochează și astăzi. Pentru că atunci când vocea poporului nu mai contează, atunci nu mai sunt oamenii cei care guvernează, sunt cei care au reușit să ascundă adevărul.

Nu este un secret faptul că frauda electorală nu a fost doar posibilă, ci și o realitate. Dar nu este vorba doar despre trecut. Chiar și astăzi, există semne că democrația este vulnerabilă. Sistemele digitale care par moderne și sigure pot deveni un teren de joacă pentru manipulare din cauza lipsei de transparență sau securitate. Imaginați-vă un computer care scrie un vot și nimeni nu vede cum a fost generat. Nu este „Science Fiction”, ci un pericol real. Și tocmai aici rezidă marea responsabilitate: nu doar autoritățile electorale, ci și noi, cetățenii, trebuie să fim vigilenți, ca niște santinele care nu dorm când noaptea este întunecată. Dar există și speranță. Căci acolo unde adevărul este dezvăluit, nu mai este ascuns. Oamenii care refuză să tacă, care își ridică vocile sunt ca niște lumânări în întuneric. Ei arată că democrația nu este doar un sistem, ci o atitudine. O atitudine bazată pe onestitate, transparență și curaj. Dacă învățăm să punem întrebări, dacă nu ne mulțumim cu jumătăți de adevăr, atunci vocea poporului nu va mai fi doar un ecou, va fi o forță care poate schimba lumea. Dar există și speranță. Prin urmare, întrebarea nu este doar: „A avut loc vreodată o fraudă electorală?”. „Ce facem pentru a ne asigura că nu se va mai întâmpla niciodată?” Pentru că alegerea președintelui nu este doar un act de vot, este un act de încredere. Iar încrederea, odată ce este ruptă, este greu de reconstruit. Așadar, haideți nu doar să votăm, haideți să fim și vigilenți. Căci democrația nu trăiește doar în alegeri, ci în noi toți. Să fie pace!