Mozaic

Prima zi senină, călduţă şi însorită la început de mai… În sfârşit!… După o iarnă sâcâitor de umedă şi mâzgoasă, după o pseudo-primăvară enervant de lungă, rece şi ceţoasă, după ce timpul rămăsese blocat undeva ca într-un noiembrie aberant când cerul se scurgea inepuizabil, apăsător şi acid în pământul suprasaturat şi când oraşul părea lichid, iată primul soare!…

Nu îşi amintea să mai fi durat atâtea luni până să se ivească soarele şi cerul să se retragă epuizat, golit de conţinut. Clima, îşi certifica în gând, o luase razna… Planeta supura…

Ca un dar providenţial aşteptat cu morgă şi disperare, scuturându-se de nori şi ceaţă, astrul îşi redeschisese evantaiul de lumină caldă încă de la primele ore ale acelei dimineţi. Vedeai cu ochii cum natura prindea viaţă.

Se trezise la aceeaşi oră, deschisese larg fereastra şi nu-i venea să creadă că nu ploua, că nu bătaea vântul rebel şi că dincolo de blocuri mijeau primele raze. Se bucura ca un copil. Era nerăbdător să iasă, să ia la pas străzile şi parcul până la serviciu. Avusese dintotdeauna grijă, o grijă exagerată, să nu întârzie, să sosească printre primii şi să se apuce conştiincios de treabă. Devenise, în timp, un robot, un mecanism…

Pornise spre serviciu cu pas ştrengăresc, bine dispus şi conştient că zvâcnetul primăverii întârziate îi răscolea adrenalina. Nu se mai simţea obligat, indus… Se minuna de sine cât de deschis şi dezinvolt se simţea. Tocmai traversa o stradă când, din sens opus, venea o doamnă între două vârste cu un căţeluş în lesă.

– Sărut-mâinile, distinsă doamnă, simţiţi şi dumneavoastră primăvara?!… Dar şi căţelul, cred…E foarte simpatic… Pot să-i ofer un biscuite?…

Cu un zâmbet indulgent, femeia şi-a văzut de drum.

– Nu-i aşa, părinte, am aşteptat cam mult o zi cu soare de la dumnezeu?!… l-a abordat vesel pe bărbatul îmbrăcat inconfundabil…

– Haideţi, coană mare, uşurel, vă ajut eu să traversaţi…

Nu se mai recunoştea pe sine, era uimit de propria–i vervă şi volubilitate. Dintotdeauna fusese un om crispat, încordat, reţinut, închis, calculat… Dar astăzi era dezinvolt, spontan, relaxat, comunicativ…Și nu făcea nici un efort să se opună.

– Bună dimineaţa, ce credeţi stimate domn, va fi o zi superbă, nu? l-a întâmpinat pe bărbatul cu servietă neagră, în pardesiu negru, cu pălărie neagră… Nu vreau să par nepoliticos, dar v-aţi îmbrăcat ca pentru iarnă…

Dintotdeauna fusese sobru şi controlat, funcţionase ca o maşinărie care nu se abătuse de la ritmul obişnuit şi monoton, de la programul prestabilit.

– Hei, copii, voi nu simţiţi primăvara?… La vârsta voastră hoinăream prin parcuri… se adresă micului grup de şcolari matinali.

Înainta pe străduţele lăturalnice, se depărtase de la traseul cunoscut, se lăsa dus, rătăcea la pas conştient că pentru prima oară în viaţă va întârzia şi nu va semna la vreme condica. Deşi era sigur că nu mai trecuse vreodată printre acele clădiri cu zidurile la trotuar, că nu se abătuse niciodată pe acolo din drumul cunoscut, avea sentimentul că ştia acele străduţe și clădiri, cum şi pe bătrânica de la fereastră dezmierdându-se la primul soare împreună cu pisica… Era sigur că după primul colţ îl va vedea pe bătrânul sifonar, în faţa micii lui prăvălii, citindu-şi ziarul la soare, pe micul scăunel cu trei picioare…

– Bună dimineaţa, l-a salutat jovial, se va face cald astăzi, veţi avea vânzare bună la sifon…

Nu încerca să-şi explice cum de ştia dinainte locurile, străduţele, casele și oamenii, deşi, cu siguranță, nu trecuse niciodată pe acolo. Dar știa, pur şi simplu ştia că, de pildă, după scuarul îngust, luând-o la dreapta, va trece pe lângă un imobil vechi şi părăsit, cu ziduri zdrelite şi ferestre crăpate.

Şi, fiindcă niciodată nu se abătuse din drumurile lui zilnice şi nu întârziase la slujbă, acum, ajungând în dreptul uşii de la intrare, văzând-o deschisă, a pătuns în hol. L-a izbit încă din prag mirosul de vechi şi putred. Şi, fiindcă în mod firesc ar fi trebuit să urce treptele, el a coborât, a ajuns la demisol. Pășea încet în lungul coridorului scund şi îngust, flancat de uşi din placaj de o parte şi cealaltă. Le trecea în revistă chipurile cenuşii, fantomatice, năpăstuiţilor care locuiseră în micile încăperi râncede: oameni săraci şi nefericiţi, cei mai mulţi singuri pe lume, vegetând…

Ajungând în dreptul singurei uşi întredeschise și zărind în interior o dâră de lumină difuzând prin mica fereastră cu geamlâcul mânjit, a pătruns fără să stea pe gânduri, stârnind praful. Încăperea goală… Razele firave ale soarelui, țâșnind printre ziduri, se izbeau în duşumeaua crăpată şi întunecată. Lumina căpăta materialitate în praful ca un fum gros. Privea fascinat cum răzbătea un fascicul prin fanta geamlâcului. Soarele se căţăra deja peste clădiri începând să-şi dezvăluie discul de văpăi. Privea vrăjit spotul absorbit de duşumea. Între ferestruică şi podea, oblic în jos, se desfășura un fascicul, un coridor luminiscent care se descompunea spectral în benzi cromatice la început cu repeziciune, apoi tot mai lent, mai lent: roşu, oranj, galben, verde… Benzile alternau din ce în ce mai distincte. Soarele i se înfăţişa acum ca un disc orbitor în centrul ferestruicii. Culoarul de lumină albastră se desfăşura static… Podeaua, la picioarele lui, îşi pierduse consistenţa. Îl cuprinsese teama, se lupta cu sine, nu se putea hotărî să se clintească, să plece… Şi, fiindcă dintotdeauna fusese un om reţinut şi precaut, s-a expus…