Feldioara de astăzi sau Castrum Marienburg de la 1222 are o istorie mult mai veche decât cea menţionată prin aducerea saşilor de către cavalerii teutoni pentru a apăra hotarele de sud ale regalităţii ungare. Ea începe să-şi facă simţită prezenţa din neolitic prin unelte de piatră, lemn, os pe care oamenii şi le făuresc (Dunăre N. vol.1,1972, p.34, 37 şi Monografia Comunei Feldioara, cap.1.). Săpăturile arheologice făcute pe raza comunei Feldioara şi a satului Rotbav au dezvăluit aşezări omeneşti destul de întinse al căror nivel de civilizaţie materială nu era cu nimic mai prejos decât al altora, relevând înscrierea ei şi prin mijloacele de muncă şi ustensilele de viaţă cotidiană utilizate la nivelul de dezvoltare al epocii. Din epoca bronzului, de asemenea, s-au găsit mai multe obiecte din aramă sau din bronz, vârfuri de săgeţi, ace, securi, ceramică încrustată cu diferite motive, vetre de case şi de foc, etc. Aşezarea a fost locuită pe vremea dacilor. Era un fel de cetate de pământ întărită de jur împrejur, ale cărei vestigii au fost descoperite în secolul 19, la fosta şcoală agricolă Feldioara. Alte urme de aşezări s-au mai descoperit pe raza aşezării Reconstrucţia şi în satul Rotbav.
Istoria aşezării se înscrie în istoria evenimentelor ce au urmat după retragerea legiunilor romane din Dacia. Specificul „retragerii” este limpede interpretat de C.C. Giurescu: Părăsirea Daciei de către Aurelian trebuie înţeleasă în sensul că s-au retras peste Dunăre legiunile, funcţionarii şi o minoritate a populaţiei civile, aceea bogată, care cu banii ei putea trăi oriunde. Marea majoritate a populaţiei oraşelor şi satelor, plugarii, păstorii, meseriaşii, micii negustori, descendenţi direcţi ai dacilor autohtoni romanizaţi şi ai veteranilor au rămas pe loc… Prin urmare, populaţia daco-romană n-a părăsit ţinutul Carpato-Dunărean, n-a plecat de pe plaiurile şi văile Transilvaniei. Aşa era şi normal, de altfel. Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele mulţimea aceea, legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o hrăneşte, nu fuge.
Dovezile de continuitate a poporului român sunt multiple. Reţinem acum procesele fundamentale prin care a avut loc etnogeneza poporului român, pentru că ele reflectă procesele reale ale contactului dintre culturi ca procese aculturative, de întrepătrundere a culturilor:
1. colonizarea teritoriilor ocupate cu populaţie romanică de limbă latină sau romanizată – ceea ce înseamnă romanizarea prin colonizare.
2. asimilarea celei mai mari părţi a populaţiei cucerite, apropierea ei de modul de viaţă latin, roman (provincial), de cultura şi obiceiurile romane (Pascu, The birth of the Romanic peoples..1980, p. 7).
Numele Feldioarei înainte de venirea cavalerilor teutoni nu se cunoaşte. În primele documente istorice scrise apare cu denumirea de Marienburg – Cetatea Mariei sau Földwar – cetate de pământ în limba maghiară. Despre aceste cetăţi, cu care era împănat Voevodatul Transilvan se spune că erau „diseminate pe întreg cuprinsul, atât la marginile, cât şi în interiorul ei”. Documentele menţionează Feldioara cu ocazia obţinerii dreptului de a avea târg, tradiţie care s-a păstrat până târziu, de îndată ce mulţi locuitori cu care am stat de vorbă îşi aminteau de zilele cu târg de animale şi multe alte produse de casă prin care feldiorenii erau renumiţi în împrejurimi. Despre acest fapt, istoricul Ştefan Pascu scrie: Dreptul la târg „liber” săptămânal, joia, obţine în 1359 şi satul Feldioara de lângă Braşov pentru ca abia după patru decenii să fie caracterizat târg. În 1392 ajunge târg regesc, iar peste mai puţin de trei decenii să fie oraş (civitas Feldwar) – 1419 (Pascu, Voevodatul Transilvaniei, vol II, 1971, p. 147). Între populaţia băştinaşă de pe aceste locuri şi saşii veniţi din Flandra, din zona Moselei şi a Rinului, în 1224, prin bula privilegială a regelui Ungariei Andrei al II-lea s-au stabilit relaţii de convieţuire care au permis înflorirea şi dezvoltarea formelor de viaţă socială şi organizarea specific feudală, o ierarhie care atestă împărţirea în stăpâni şi servi. Despre români, ce-i drept, nu se vorbeşte decât cu ocazia unor evenimente excepţionale, când are loc vreo epidemie sau ard satele. În 1749, când s-a întocmit un registru de dări în care erau trecuţi capii de familie, indiferent de starea socială, s-a constatat cu surprindere că românii formau majoritatea populaţiei din districtul Braşov.
Despre lipsa documentelor privind existenţa românilor Nicolae Iorga are o explicaţie limpede: „În secolele 12 şi 13, când s-au colonizat saşii în anumite grupuri mici, nu era o vreme de stare civilă şi documente oficiale. Acele biete sate săseşti din care mai târziu s-au alcătuit oraşe, evident, trebuiau pomenite în documente, fiindcă prezenţa acestor oameni acolo era o inovaţie: o inovaţie etnică şi o inovaţie constituţională! Se recomandă acei care intră, nu aceia care se găsesc la locurile lor” (Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. St. şi Enciclopedică, Buc. 1989, p.43).
La întrebarea: De ce nu sunt documente despre românii din Ardeal, el răspunde: „Sunt puţine, foarte puţine şi cele cu privire la unguri. Abia dacă sunt pomeniţi ungurii şi saşii în folosul cărora se dau asemenea documente. Şi să nu creadă cineva că numai pentru Ardeal este acest caz: puţinătatea documentelor. El se observă în toate teritoriile ocupate de unguri. S-au distrus foarte multe acte cu ocazia năvălirii tătarilor şi ungurii înşişi au scris numai un număr limitat de acte. Cum să aibă cineva pretenţia de a găsi pomeniţi în ele nişte bieţi ciobani, nişte bieţi plugari care nu se încuscreau cu regele , nici cu baronii lui şi care n-aveau pretenţia de a juca un rol în viaţa Ungariei, ori clerul lor, de altă confesiune, care nu era în sama satului şi nu avea legături cu el care, dacă nu-l prigonea, dar nici se gândea să-l sprijine? (sublinierea ns.). Lipsa noastră din documente încă ar fi perfect explicabilă” (idem, p. 45).
Nevoia de a explica şi de a umple golul determinat de această lipsă de documente a simţit-o şi Ioan Ranca. O ilustrăm pe exemplul Scaunului Mureş.
Dorind să împlinească offul cel mai greu, cu care începea şi sfârşea întotdeauna profesorul I.I.Rusu, of care era povestea tristă a trecutului românilor din scaunele secuieşti, secvenţa cea mai ardentă a istoriei noastre naţionale, Ioan Ranca se angajează „la munca de Sisif, cum i-o caracterizează Ştefan Pascu, pentru a urmări fără greş răspândirea şi dinamica purtătorilor de antroponime româneşti înscrişi în conscripţiile anilor 1699-1821” ( Pascu, Prefaţă la Lucrarea lui Ranca, 1995, p. IX).
Prin lucrarea sa, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii, Scaunul Mureş, Vol. I 1699-1821, model prin meticulozitatea şi profunzimea cu care a căutat şi a găsit în documente dovezi despre prezenţa în evul mediu, în cuprinsul scaunelor secuieşti, (dar şi în alte zone) a românilor, Ioan Ranca adaugă o importantă pagină, la cele deja existente (N. Iorga, I.I.Rusu), despre continuitatea neîntreruptă a românilor în spaţiul transilvan, în urma cercetării şi prelucrării arhivelor create de-a lungul ultimelor trei-patru secole de autorităţile scăunale secuieşti. Deşi le-a fost contestată adeseori prezenţa, românii apar totuşi în documente, însă mai târziu, datorită statutului lor social inferior, de păstori, agricultori, jeleri, slugi sau pentru că prin firea lor retrasă nu se implicau în problemele obştii săteşti, în documente menţionându-se de obicei faptele, evenimentele ieşite din comun ale celor privilegiaţi (Ranca, 1995, p. XXXI) .
Antroponimele cele mai vechi cunoscute de cercetători, din primele urme scrise, sunt puţine, ele încep să sporească în secolele XIV-XV, cu evoluţia social-economică şi evenimentele care-i urmează şi cuprind, în general, indivizi din păturile privilegiate ca Ladislaus Drakulya din 1549 sau cneazul Trif din Târgu Mureş, pare-se, primul dregător român pomenit documentar în acest târg important.
Documentele secuieşti au pus şi ele în evidenţă, deşi mai modestă numeric, dar reală, în secolul al XVI-lea, existenţa unei pături rustice de păstori şi de ţărani valahi, iobagi şi jeleri, în cuprinsul scaunului „mamă” Odorhei(idem, p. XXXV). Dar o suficientă atestare documentară a lor alături de secui a oferit-o Planul Noului Sistem de Impunere din 1738. Ulterior, cunoaşterea structurii sociale şi etnice a Transilvaniei s-a realizat prin prima conscriere a românilor ortodocşi din 1766, înaintată Consiliului de Stat de la Viena, prin tabelele de impunere din 1777 şi prin consemnările din 1783, întocmite ca urmare a Decretului de toleranţă religioasă. Investigaţiile şi consemnările realizate cu acest prilej, Ioan Ranca le apreciază ca tezaurul onomastic principal al volumului de faţă. Documentele care au urmat acestor conscripţii cuprindeau un fond bogat de antroponime care susţineau prezenţa numeroasă a românilor în Transilvania.
Dăm un exemplu de listă cu nume româneşti: Conscripţia urbarială josefină de la 1785, din oraşul liber regesc Târgu Mureş deţine următorii iobagi: 1. Pele Gligor, 2. Pintylie Todor, 3. Hadaro Juon jun, 4. Hadaro Mihály, 5. Ignát Márian, 6. Pele alias Pribák Péter, 7. Ştefan Todor, 8. Pákulár Vonya, 9. Ignát Luka, 10.Pintylie György, 11. Morar Szimion etc.(Ranca, lucrarea cit. p. 14).
Întorcându-ne la Iorga, el motivează de ce lipsesc documentele formale, dar continuă să le caute în viaţa reală, în peceţile lăsate de români prin numele râurilor din Transilvania, în modul de viaţă al saşilor şi ajunge, astfel, la miezul problemei noastre de studiu, contactul dintre culturi. „Dar vorba e că din documente noi nu lipsim, subliniază el. Toate râurile sunt numite cu nume româneşti: Crişul, Murăşul, Tisa, Bârsa, Timişul, Someşul, Oltul toate se găsesc în forma românească. Viaţa populaţiei germane la Rin este alta de cât a germanilor de la noi. Această viaţă nu seamănă cu viaţa obişnuită atunci şi care ţine şi acum, în regiunile renane, de unde a plecat. S-a petrecut o schimbare. Altfel s-au aşezat aici şi altfel au clădit casele lor, altfel şi-au potrivit legăturile lor dintre case şi ogor. Lucrurile acestea nu se capătă printr-o inspiraţie misterioasă, ci se împrumută întotdeauna de la alţii”(Iorga, lucrarea cit. p. 48). „Aceasta este partea noastră, românească: este necunoscuta naţională, pe care o căutăm fără a o putea afla direct”, spune el (Iorga, lucrarea cit. p. 19). O mare parte din ceea ce constituie viaţa elementară a plugarului şi a păstorului a fost luată de la noi. Este, pe alocurea, mai mare asemănare între saşi şi români, vecinii lor, de cât între saşi, cum trăiesc în satele ardelene, şi flamanzii sau alsacienii care s-au dezvoltat acasă, din strămoşi comuni. În limba sasului, în diferitele ei dialecte, care sunt de multe ori cu totul deosebite, aşa încât nu se poate înţelege omul dintr-o parte cu omul dintr-o altă parte, cuvintele româneşti sunt cu mult mai numeroase de cât cuvintele săseşti în vorbirea românească. Cuvintele săseşti din limba noastră, chiar acolo unde am stat mai mult amestecaţi cu dânşii, sunt foarte puţine şi nu privesc niciodată noţiunile de căpetenie ale unei vieţi culturale elementare…” (idem. p. 48, 49).
Cea mai mare parte a saşilor şi-au păstrat statutul de autonomie obţinut prin „Bula Andreanum” sau „Bula de Aur” al lui Andrei al II-lea. În schimbul obligaţiilor faţă de rege, ei beneficiau de o seamă de privilegii juridice, bisericeşti şi negustoreşti: îşi puteau alege liber preoţii, puteau fi judecaţi numai de judele lor, obţin drepturi de folosinţă, împreună cu românii şi pecenegii a pădurii românilor şi pecenegilor, precum şi a apelor; obţin dreptul de liberă circulaţie în întreg regatul ungar, fiind scutiţi de vamă; aceeaşi scutire se acordă târgurilor lor.
Pe baza acestor privilegii, arată Ştefan Pascu, saşii din Transilvania s-au putut organiza din punct de vedere administrativ, potrivit cu interesele lor, au putut să-şi desfăşoare activitatea productivă în condiţii avantajoase, au putut să-şi sporească activităţile economice-negustoreşti, au fost feriţi de primejdia ingerinţelor nobilimii în teritoriile lor şi chiar de a stratificării sociale caracteristice feudalismului (cu nobili şi iobagi), au fost scutiţi de poveri prea grele ostăşeşti şi fiscale (Ştefan Pascu, Voevodatul Transilvaniei, vol. 1, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 142).
Saşii şi-au păstrat statutul de autonomie obţinut prin Bula privilegială din 1224 până în 1867, când Transilvania a fost, în cele din urmă, încorporată Ungariei. Şi-au făurit instituţiile şi modul de viaţă după cele ala Germaniei, şi-au considerat întotdeauna rădăcinile în această ţară. O parte din copiii lor mergeau la studii superioare în Germania, întorcându-se în ţară cu modele de dezvoltare economică, organizare socială şi instituţională germane.
Acest statut de privilegiaţi de peste şapte secole s-a încrustat adânc în modul de viaţă şi de gândire al saşilor, le-a determinat atitudini, comportamente, opinii şi modele de gândire specifice grupului de privilegiaţi. El a fost, în plus, hrănit şi cu ideologia de rasă superioară a naţiunii germane care nu a rămas fără urme în conştiinţa de sine a grupului etnic german. În aceste elemente îşi are, poate, sorgintea insatisfacţia, neadaptarea la actualele condiţii a unei părţi din populaţia germană pentru care egalitatea economică, socială, politică creată de regimul socialist, atâta câtă a fost, indiferent de naţionalitate, semnifică pentru ei nu un act istoric de echitate, de umanitate la care aspiră orice popor, grup uman şi individ, ci, în primul rând, un act de deprivilegiere a lor ca foşti stăpâni şi proprietari.
În comunitatea săsească, biserica luterană a dominat viaţa socială, a impus o puternică conştiinţă de grup naţional, imprimând nu numai o strânsă solidaritate de grup, identitatea cu poporul german, dar şi dura segregaţie între „noi” şi „ei” sau „alţii”, împinsă până la sancţionarea celor care îndrăzneau să încalce strictul cod de comportare socială pentru prezervarea purităţii de grup.
O altă „instituţie” de prestigiu specifică a fost şi este încă „vecinătatea”, despre care am mai vorbit înainte. Este o formă de organizare, o asociaţie liberă de ajutor reciproc a celor din aceeaşi vecinătate. Întreg satul era împărţit în cinci – șase vecinătăţi în care erau cuprinşi toţi saşii în vederea ajutorării în problemele individuale şi de grup şi a soluţionării problemelor legate de înmormântare.
Şcoala era organizată sub auspiciile şi controlul bisericii luterane care suporta localurile şi fondurile pentru şcolarizarea copiilor de saşi, cuprinşi în întregime în învăţământul de opt ani în limba germană.
Saşii au rezistat presiunilor de maghiarizare ce s-au abătut şi asupra lor în secolul 19, în mare măsură, datorită autonomiei şcolii.
Cu prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi încorporarea Transilvaniei la România, la 1 Decembrie 1918, saşii şi-au păstrat autonomia în şcoală, în problemele culturale şi au dobândit drepturi civice egale cu toţi locuitorii Transilvaniei.
Lasă un răspuns