Dacă nu ar fi vorba de fiinţa noastră naţională, poate că nu ar trebui să ne pese prea mult de ceea ce se întâmplă pe scena politică. Nu ar trebui să ne deranjeze prea mult procesul de autoeroziune care afectează partidele. Dar când observi că această dezintegrare se produce doar în cazul formaţiunilor noastre, ar trebui să ne punem nişte întrebări. Căci, de ar fi fost vorba de erodarea simultană a tuturor partidelor din România, poate că lucrurile nu ne-ar fi sărit în ochi. Dar când observi că de cealaltă „parte” faptele stau cu totul altfel, ar trebui să înceapă să ne pese. Chit că, din cauza matrapazlâcurilor la care s-au dedat partidele şi politicienii, românilor li s-a indus starea de dispreț faţă de tot ceea ce înseamnă politică.
Suntem obligaţi să ne impunem o anumită stare de veghe. Pentru că numai dinspre eşicherul formaţiunilor noastre se simte suflul dezagragării, al risipirii sub o continuă neîncredere pe care o sădesc şi o amplifică politicienii, şi nu numai, în inimile alegătorilor.
Astfel, în vreme ce partidele noastre se sfâşie unul pe altul, „celelalte” formaţiuni se îngrijesc să ocupe tot acel spaţiu eliberat de crizele noastre de identitate.
În tot mai multe oraşe, practic externalizându-şi tupeul de care s-au folosit în acapararea Haghitei şi Covasnei, cu infiltrări şi în Mureş, maghiarimea politică îşi implantează pumnalele pentru a sfăşia nu doar inima Ardealului, aşa cum au făcut înaintaşii de stârpă venetică odinioară, ci întrega fiinţă a țării. Pentru că, dacă lovitura de pumnal dată trupului ţării atunci nu a fost suficient de puternică pentru a stinge fiinţa românească, astăzi sfâşierea ei în bucăţi ar putea asigura împlinirea unui vis iredentist.
Asistăm tăcuţi, ba chiar neghiobi de tăcuţi, la „implantarea” unor candidaţi ai UDMR-ului pentru posturile de primari pe te miri unde. Nu contează că nu vor câştiga, importantă este prezenţa lor acolo pentru a crea impresia „încetăţenirii”, pe care, dacă nu o vom desface din falsul în care s-a cuibărit, se va constitui în dovezile fabricate ale prezenţei lor şi pe acele meleaguri.
Şi este grav că nu ne facem timp pentru a pune oprelişte acestor blasfemii. Că ne facem că nu observăm, iar când observăm mutăm discret privirea. Pentru că nu avem timp decât să ne bălăcărim între noi, risipindu-se într-un continuu exerciţiu al dezunirii, în vreme ce alţii îşi creează „coeziuni” artificiale şi paradoxale doar pentru a putea acoperi grabnic eventualele locurile lăsate libere de noi.
Şi da! Contează faptul că, la Arad, avem un pretendent din partea UDMR la postul de primar! Ori la Hunedoara… Am fi trecut poate peste acest amănunt ţinând cont că ultimul este un doctor bine văzut, ca medic, acolo. Numai că a profita de cota de simpatie locală a acestuia şi a o transfera în plan politic este o mârşăvie. Cel puţin, în condiţiile în care lansarea candidaturii acestuia s-a făcut pe imnul Ungariei şi exclusiv în limba maghiară.
Şi da! Contează faptul că avem candidaţi ai UDMR-ului şi la Bucureşti! Şi nu este vorba doar de unul rătăcit… Ba, tot în Capitală, avem şi un candidat al Federaţiilor (!) evreieşti…
Or, ce a ajuns această ţară? Şi, mai ales, unde va ajunge? Pentru că, după infuzia de tupeu venită dinspre mai mulţi politicieni de la Budapesta, dar şi dinspre ambasadorul Ungariei la Bucureşti, după sfidarea românilor făcută aici, în casa noastră, după asaltarea cu osemintele unor personaje ale regimului lui Horty, aduse în România pentru a fi îngropate în pământurile noastre, gândind probabil că aşa vor reuşi să ne otrăvească definitiv rădăcinile, se simte o nouă coeziune în atacurile la adresa noastră dinspre cele trei formaţiuni „politice” maghiare.
Au primit mesajul coeziunii de la Budapesta, iar UDMR s-a aşezat în rolul de catalizator a ceea ce părea aparent o maghiarime politică descusută de jocurile de la Cotroceni. Iar în vreme ce formaţiunile noastre se încalecă şi îşi aruncă în cap lăturile, discreditând însăşi ideea de partid românesc, „dincolo” se crează o nouă unitate.
De aceea, măcar aceste alegeri ar trebui să ne deschidă ochii. Pentru că ele vor fi fie o fereastră spre Deşteptare, fie intrarea pe un drum spre nicăieri pentru noi, dar spre un punct bine ţintit pentru „ceilalţi”. Iar de cea ce vom alege la locale va depinde în bună parte viitorul nostru.
Este timpul ca formațiunile româneşti să se gândească la faptul că, dacă alţii au putut lăsa orgoliile şi duşmăniile deoparte, pentru a face corp comun împotriva asalturilor de orice fel, ar trebui să o facă şi ele. Să țină cont că nu putem reuşi decât prin noi înşine. Iar „Deșteaptă-te, Române!” şi „Prin noi înşine!” nu mai pot fi rupte una de cealaltă.
Este momentul în care partidele naţionaliste, în sensul bun al naţionalismului, nu în acel sens care ni se toarnă de două decenii în cap pentru a ne convinge că naţionalismul nu poate însemna decât ură, trebuie să se implice în formarea unui pol.
Este timpul să ne facem auzită vocea!
Lasă un răspuns