Lemnul, izvor de trupuri și chipuri

Din puternica forță creativă a artistului Mircea Roman, izvorăște o lume cladită din lemn, un univers ce amintește de atemporalitatea canonului egiptean static frontal, un spațiu interpretat într-o manieră modernă, ce surprinde prin detalii de tratare a volumului prin intermediul unor planuri fragmentate, precum un mozaic, presărate de intervenții puternice de roșu.

Originar din Târgu Lăpuş, Mircea Roman studiază sculptura la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, între 1980-1984.

În prezent, trăieşte şi lucrează la Bucureşti, unde a revenit în 2007, după 14 ani petrecuţi în Marea Britanie. Centru cultural remarcabil, capitala londoneză, îi oferă posibilitatea să se manifeste artistic în adevăratul sens al cuvântului, lucrând intens fără de alte griji.

În 1992, se remarcă prin câștigarea marelui premiu pentru sculptură al Trienalei de la Osaka, Japonia, cel mai mare premiu de acest gen din lume,  precum și al prestigiosul premiu Delfina, primit la Londra, Marea Britanie.

Atent la lumea din jur, condiția umană reprezintă dominanta preocupărilor sale, redată adesea în lucrări de dimensiuni mari, ce relevă tipologii de personaje puse în situații extreme. Din punct de vedere al stilului abordat, artistul se simte mai apropiat de expresionism, însă unul ceva mai interiorizat. Operele sale se evidențiază prin construirea volumelor prin intermediul asamblării unor bucăți de lemn ciobite, siluetele incremenite fiind reprezentate de cele mai multe ori în ipostaze teatrale, puternic aplecate sau atârnate de zid.

La începutul carierei sale, realiza modelul mai întâi din ipsos și apoi îl copia pentru a a-l transpune in lemn, metodă la care renunță destul de repede. Ca materie primă a folosit lemnul de stejar, în speță, parchetul, un material aflat la discreție în perioada antedecembristă din cauza masivelor demolări de locuințe.

Cu timpul, începe să patrundă în detalii, utilizând astfel un lemn ceva mai moale: la început teiul, apoi plopul, dupa care, ajungând în Anglia, descoperă malaiezianul lemn jelutong, de care se folosește intens, fiind ușor și având o culoare gălbuie, ce conferă senzație de caldură operelor sale. Pentru anumite detalii, artistul apelează astfel la stejar sau mahon, iar în ceea ce privește interiorul și părțile nevăzute ale sculpturilor, se folosește de lemn reciclat.

Din urma procesului de umanizare a lemnului, rezultă trupuri și chipuri ce se afirmă atât prin caracterul cioplirii, a tehnicii asamblării bucăților de lemn în maniera mozaicului, a omniprezentului roșu ce exprimă pasiune, cât și prin situațiile dramatice în care este expusă condiția umană: puternic aplecată datorită împovărării acumulte sau condamnată a fi atârnată la zid, ori prin golul interior simbolizând disocierea trupului de suflet, a căror gravitate este accentuată și de dimensiunile impresionante ale lucrărilor.

Dacă arta contemporană este presărată de opere ce au menirea ostentativă de a șoca, creatia lui Mircea Roman șochează prin… bun simț, grație simplității, nobleței și sentimentului de atemporalitate ce le învăluie grațios.

 

 

 

 

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*